Iubire la suprapreţ

[Teh]

Mulţumim de comentarii ! Contăm pe voi cu păreri şi toate cele. Sper să vă placă în continuare şi să continuaţi să ne oferiţi opiniile voastre. Uh, nu am prea multe de zis despre capitolul acesta, descoperiţi voi. Scuze dacă e cam scurt.
Lectură plăcută ! <3

[center]Capitolul patru[/center]

Viața ia întorsături ciudate. Întotdeauna te aștepți la un anumit lucru; dar , constați că nu primești acela. Ci exact invers, sau ceea ce niciodată nu te-ai așteptat că vei avea. Se joacă cu tine, te întoarce pe toate părțile. Te face să crezi că vei muri mâine, întorcând paginile tale, te compară cu o carte. Crezi în fiecare clipă că ți le va rupe, că te vei dezintegra. Când ajunge la sfârșit și trântește coperta, ești în pas de infarct. Ți-e frică pentru că știi că e sfârșitul.
Îți face o surpriză. Nu o să mori atunci. Metaforic vorbind, căci așa se întâmplă cu toate evenimentele importante, sau de o natură mai puțin importantă. Și tu , chiar dacă protestezi, nu ai nicio șansă . Asta se numește, oare, destin?
De mult nu mai cred în așa ceva.
[center]*[/center]

- M-am plictisit!
Am auzit brusc vocea caldă a lui Bridget. Ne plimbam de ceva vreme. Am zâmbit, conștient de faptul că ea vorbise într-una până acum și eu nu auzisem nimic.
- M-aÈ™ vopsi!
A adăugat aceasta, probabil indignată de faptul că tăceam. În fond, eu o invitasem afară. Nu aveam chef de discuții și nici buna dispoziție de a face tot ce voia ea azi. De regulă, nu protestam. Era iubita mea, în cele din urmă. Și chiar dacă nu aveam sentimente puternice pentru ea, nu mă deranja să îi fac pe plac. Pentru că știam că sunt iubit și că, orice aș fi făcut, voi avea parte de afecțiunea aceasta din partea ei. Îmi dădea impresia că ar face aproape orice pentru mine, și asta era o satisfacție imensă. Mai ales când nu trebuia să dau nimic înapoi. Doar lucruri de care și eu aveam nevoie. Și asta era cu adevărat minunat.
Atunci, aș întreba, de ce mă simt gol pe dinăuntru? De parcă ceva lipsește. Un vid imens ce mi-a acaparat inima și sufletul. Despre asemenea lucruri nu poți vorbi cu nimeni. Nici cu cei mai buni prieteni, și nici cu prietena ta. Ce s-ar întâmpla? Ar veni mulțimea de întrebări cu „ și eu ce? Eu nu îți sunt de-ajuns?” . Nu m-ar durea să spun : „ Nu.” Însă, iar aș rămâne singur. Nu vreau asta. Cu toții aveam o slăbiciune, aceasta era a mea. Detestam singurătatea. Nu aceea în care vrei să ai parte de liniște și te refugiezi. Nu, căci toți avem nevoie de așa ceva și trebuie să căpătăm asta. Eu nu mă pot pierde, lăsat în urmă de ceilalți . Să nu se intereseze nimeni de mine. Deplorabil, dar așa eram. Nu o arătam; eram prea puternic pentru așa ceva. Și, ciudat era faptul că nu fusesem dintotdeauna așa. Poate că pe vremea când încă mă înțelegeam bine cu Rose, nu simțisem niciun gol. Îmi umpluse ea întregul vid, iar eu eram fericit.
Ea dispăruse din viața mea.
- Mă auzi?!
Tonul plângăreț al blondei mă trezi pentru a doua oară din visare. Am tras-o aproape de mine și am pupat-o pe obraz. Un gest pueril și fără semnificații pentru mine, o extraordinare întâmplare plină de afecțiune pentru ea. Mă jucam cu sentimentele cuiva. Era bine așa ceva? Nu mi se întâmplase și mie ceva asemănător? Nu chiar. Și totuși, de ce nu aveam remușcări?
- Mergem la mine?
Am deschis gura pentru prima dată de când plecasem din liceu. Aceasta mi-a zâmbit larg și s-a lipit și mai tare de mine. Mergeam pe aceași stradă liniștită ce ducea spre apartamentul meu. Îmi plăcea toamna, era unul din anotimpurile mele preferate. Adesea, stăteam cu roșcata prin parcuri, când eram micuți, și ne dădeam în leagăne toată ziua. Era atât de fain să numărăm frunzele, de parcă fiecare ar fi fost importantă. Să le dăm nume și să le comparăm cu stelele. A trecut mult de atunci... Erau doar niște jocuri idioate de copii; pentru ea, probabil. În mine au rămas ca niște amintiri vii, ce mereu îmi bat la ușă și îmi pleznesc prezentul. „ Nu mai e.” îmi șoptesc gândurile.
- Sigur. Mi-e foarte foame. Sper că ai ceva de mâncare.
A spus aceasta foarte veselă și a început să discute despre altceva. Avea impresia că o ascultam, și chiar o făceam. Doar că nu înțelegeam de ce trebuia să ascult fiecare porcărie despre prietenele ei. Și totuși, m-aș fi simțit trist dacă ar fi închis gura și ar fi tăcut. Mai bine așa. Nu aveam timp să îmi amintesc trecutul. Ce glumă. Mereu găseam vreme pentru așa ceva.
Am ajuns curând în fața clădirii și am luat liftul; ultima dată când fusese ea aici era blocat, așa că a trebuit să urcăm pe scări. A fost foarte obositor pentru Bridget, poate și de aceea am ajuns să o car în brațe până sus. Nu știu de ce nu m-a deranjat, deși a fost destul de problematic. Ea mi-a zâmbit larg atunci și a fost atât de fericită că nu am mai avut nevoie de întrebări pentru mine însumi. Eu provocam stare aceasta cuiva. Nu eram un nimic abandonat ce nu era în stare de ceva măreț.
- Păcat că merge liftul! Aș fi vrut să fie ca data trecută. Deși cred că pentru tine nu a fost atât de distractiv. Mai ții minte?
Am dat din cap și mi-am trecut un braț în jurul gâtului său.
- Cum aÈ™ putea uita?
Pe o parte era adevărat. Memoria mea era chiar incredibilă. Iar, pe de altă parte, nu mă interesa pe atât de tare pe cât a sunat în tonul meu. A roșit imediat și m-a făcut să realizez cât de ciudată era personalitatea ei. Poate și de aceea o plăceam. Mă enervau persoanele monotone. Era superficială, cam prostuță și destul de impulsivă, uneori foarte răutăcioasă și o bârfitoare înnăscută. Chiar și așa , era adorabilă în felul ei. Nu în acela de a-mi atrage destul atenția, dar îmi plăcea să pierd timpul cu ea.
Am deschis ușa și căminul meu călduros și alb ne-a întâmpinat. S-a aruncat cât de repede a putut pe canapea.
- Cât îmi place locul acesta ! Este atât de relaxant!
A spus aceasta oarecum nostalgică și ușurată. Eu mi-am pus ghiozdanul și sacoul în dormitor și m-am întors la aceasta. Așezându-mă, i-am atras atenția . A venit spre mine, urcându-și corpul peste al meu. A început să mă sărute pe obraji, căutându-mi gura. Deja închisese ochii, mi-am permis să fac același lucru. Îi simțeam inima și repeziciunea cu care bătea. Nu puteam să nu fiu satisfăcut de acest gest mic .
- Te iubesc enorm. Mai mult decât orice, ești totul pentru mine, Eric.
S-a lăsat peste mine, încercând să mă ademenească să o mângâi. Se spune că femeile sunt niște manipulatoare perfecte; e adevărat.
- Știu, puișor. Știu.
Am răspuns eu mușcându-i buza inferioară. Am sărutat-o pasional, limba mea căutând-o pe a ei și într-un final jucând același joc atât de cunoscut. Mi-am plimbat degetele pe trupul ei în voie, așa cum știam că o să o pot face mereu. Curând, eu m-am aflat de-asupra blondei.
- Eric... Știi?
Am dat din umeri și am privit-o sceptiv. Ochii ei erau plini de căldură și dorință , așa cum îi găseam întotdeauna întâmpinându-mă. Uneori mă întrebam de ce mă iubea atât de tare. Poate pentru că o salvasem de câteva ori? Poate.
Îmi amintesc și acum momentul în care mi-a zis că mă place; a fost o confesiune, da. Și atunci eu i-am spus : „ Atunci, hai să ieșim.” A fost atât de surprinsă că a leșinat . Eu m-am amuzat și mai tare în clipa în care s-a trezit în brațele mele și a spus că visează. Mi-a înșirat atunci toate dățile în care am ajutat-o și nici măcar nu știam cine era. Iar eu nu am vrut să îi explic de ce. Pentru că nu avusese legătură cu ea. O știam ca și cea mai bună prietenă lui Roselyn. Și, pe atunci, Bridget era implicată cu anumite lucruri periculoase și nu tocmai legale. A trebuit să îi salvez fundul de la câteva bătăi din partea unor huligani, tocmai pentru că nu voiam să o implice pe roșcată în toată această „ afacere”. Nici nu trebuia să îi explic ei așa ceva. Era peste limita înțelegerii. Nu știa. Nu cunoștea. Nici nu voiam să o facă. Și Rose? Ei bine, ea nu era în temă nici măcar cu faptul că prietena ei cea mai bună a fost într-un așa pericol. În fond, am înțeles mai târziu din comportamentul lor că de abia se puteau numi „ amice”. Blonda doar se amăgea.
- Nu mi-ai spus niciodată nimic despre tine. Sunt atât de geloasă... Când te cerți cu Roselyn, simt că ceva vă unește. Da, spune-mi că sunt proastă! Deja o știu... Dar, noi suntem împreună de mai bine de un an... Și nu mi-ai zis nimic despre familia ta, despre tot... Știu doar că locuiești singur. Iar tu ! Tu știi totul despre mine . Nu ai încredere să îmi împărtășești nici măcar motivul pentru care te-ai certat cu prietena mea ! Mă doare atât de mult când te văd lângă mine și observ că, de fapt, ești plecat...
O lacrimă i-a curs pe obraz și știam că îi era greu să vorbească despre asta. Era o ființă slabă și fără putere de sine. Mereu încerca să se controleze de față cu mine, să nu plângă. Niciodată nu reușea, e cert. Și-a șters lichidul amar de pe obraz și din celălalt ochi s-a scurs o altă lacrimă. Așa au început mai multe, ca întotdeauna. Încerca să se abțină, să nu suspine. Își pusese degetele peste față, să și-o acopere.
- Îmi pare rău!
A strigat aceasta și s-a ridicat . Am zâmbit . Eram atât de meschin. Mă bucuram să o văd așa din cauza mea. Am luat-o de mână și am tras-o repede spre mine. Fețele noastre erau la o distanță milimetrică, tensiunea creștea. I-am acaparat buzele cu un sărut simplu și aceasta l-a primit. Și-a poziționat mâinile în jurul gâtului meu iar eu m-am aplecat mai tare spre ea.
- Nu e nimic de știut.
Am început apoi să vorbesc, când îi ștergeam picăturile rămase pe obraji. Atmosfera era deschisă. Soarele intrase chiar și aici, și albul ce predomina în cameră era minunat. Te făcea să te pierzi într-o lume a purității. Mă relaxa și știam că avea același efect și asupra ei.
- Dacă ar fi ceva important, ți-aș zice. Nu am ce să îți vorbesc despre familia mea. E mai interesantă a ta.
Am mințit eu pe un ton blând și am pupat-o pe obraz. Între timp, stomacul meu a făcut un zgomot ciudat și eu am rânjit. Asta a făcut-o pe ea să râdă. Am răsuflat ușurat.
- Cred că trebuie să comandăm ceva. Ți-e fomică?
Am întrebat-o eu mai însuflețit de această dată. A pus repede mâna pe telefon și a ridicat un deget în sus, începând să îl miște.
- Îți pregătesc eu ceva!
A zis repede și foarte convingătoare. Am oftat.
- Tu nu știi să gătești, Bridget.
Am anunțat-o eu de lucrul pe care îl știa atât de bine . Ea nu m-a băgat în seamă și m-a impulsionat să merg să fac un duș. Ceea ce am și acceptat. Știa că așa îmi putea atrage atenția. Credea că nu mă cunoaște deloc, dar știa o grămadă de lucruri despre mine . Culoarea favorită, mâncarea preferată, ceea ce îmi plăcea cel mai mult să fac sau nu. Faptul că lucram, și așa mai departe. Despre acesta din urmă, nu știa nimeni altcineva cu excepția ei. Ar fi trebuit să se simtă norocoasă.
Apa cădea rapid pe trupul meu, purificându-l . Am lăsat-o la temperatură medie, nici prea fierbinte dar nici rece. Așa puteam gândi clar.
Mă angajasem anul trecut, când nu îmi mai ajungeau banii trimiși de mătușa mea. Nu îi mergea prea bine și încă nu o mai face. Acum, de abia dacă îmi mai trimite ceva. Și trebuie să îmi plătesc singur întreținerea și tot restul . Mă simt vinovat pentru un singur lucru, acela este că nu pot eu să am grijă de persoana ce m-a ocrotit după ce s-au dus părinții mei. Totuși, ea are propri copii. Și asta mă consolează. Vara trecută am lucrat o grămadă cu normă întreagă, însă acum nu puteam să fac același lucru. Aveam liceul plus examenele finale în acest an. Era greu, trebuia apoi să urmez o facultate. Și trebuia să dau la stat; nu îmi permiteam să plătesc una. Cum nu îmi permit nici să îi zic lui Nate prin ce trec. Ar fi groaznic să îmi dea bani cu „ împrumut” sau să înceapă să aibă grijă de mine. Nu am nevoie de milă sau de protecția nimănui. Mă descurc. De aceea am ținut asta secret, și Brid poate fi chiar „ mormânt” atunci când o rog. Nici nu ai zice că îi place să bârfească. Se aplică doar la ceea ce îi povestesc eu, care sunt oricum lucruri rare.
Nu mă încumetam să îi zic de părinții mei. Nu puteam . Ea se plângea într-una de familie, iar eu nu aveam una. Îi pierdusem când aveam șase ani. Câți ani trecuseră? Treisprezece? Cam atât, cred.
Cu ce o încălzea pe ea faptul că ei decedaseră într-un amărât de accident despre care nici la momentul actual nu am aflat ce a fost cu adevărat? Că nu am plâns la înmormântarea lor căci nu înțelegeam ce se întâmpla prea bine. Că nu îmi amintesc fețele lor și visez , adesea, lucruri din trecut? Cu ce o ajuta să știe asta?
Cu nimic.
Am ieșit din cadă și am înfășurat un prosop în jurul taliei. Când am ieșit din baie, am auzit un mic țipăt din bucătărie. Eu deja o avertizasem. Cu doar un prosop pe mine , am mers într-acolo și am văzut-o. Se tăiase la un deget. Am început să râd și aceasta mai avea puțin și plângea.
- ÃŽmi cer scuze!
A spus repede atunci când am luat trusa de prim ajutor ca să îi bandajez degetul.
- Te încăpățânezi degeaba uneori. Nu știi să gătești; așa că, de ce insiști? Mai bine comandam ceva încă de la început. Faci lucruri inutile uneori, puișor.
Calmul de care dădeam dovadă în acest moment nu mă surprindea. Fața ei era tristă iar eu m-am apropiat de ea. I-am luat degetul și am lins porțiunea de sânge ce se scurgea pe el. A tresărit la acest gest iar eu am zâmbit, bandajându-l.
- Îmi pare rău!
A adăugat și eu am oftat pentru a nu știu câta oară.
- Mereu fac lucruri inutile și te deranjez! Sunt doar un obstacol în viața ta. Nu îmi vorbești despre tine pentru că nu ai încredere în mine. Și te iubesc, mai mult decât orice. Atunci.. A făcut o pauză printre suspine. Trupul ei tremura și își mișca mâinile în toate părțile, gesticulând aiurea. De abia își putea păstra tonul hotărât și supărat pe sine însuși. Atunci... De ce mai stau cu tine? De ce mă accepți? Sunt doar un obstacol! Nu fac nimic bine... O să ajungi să mă urăști... Pare că nu ai nimic și tu îmi arăți că ai tot, nu mă lași niciodată să te ajut... Eu vreau... Plânsul se întețise, de abia mai înțelegeam cu claritate ceea ce spunea. Eu vreau doar să îți fiu alături...
Cuvintele ei poate păreau nimicuri. Nu știu. Vocea pe care o auzisem , intonația și sufletul pe care le pusese în ele erau diferite. Nu mă durea pentru ea, căci nu era cineva important în viața mea. Sufeream, amintindu-mi că într-adevăr „ nu am nimic”. De ce mă prefac?
Stătea pe un scaun iar eu pe vine. Mi-am pus capul în poala ei și am stat așa multă vreme, căutând pace. Mi-a mângâiat șuvițele de păr și a continuat să verse lacrimi. Le simțeam rostogolindu-se pe corpul meu.
- Ajunge să mă iubești.
Am rostit într-un final, fără a mă ridica. Ea a continuat să mă mângâie și să îmi repete că o făcea, într-adevăr, mai mult decât orice.