Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Iubire la suprapreţ

#61
First!

Yeah yeah I know you'll kill me. Sunt şi eu o leneşă:D Îmi cer scuze că nu am postat, deşi am citit fiecare capitol.

Pentru început vreau să vă felicit pentru idee. Este genială.

Cherie. ai un stil de a scrie demn de admirat, îmi place foarte mult. Ai expus foarte bine sentimentele fetei.
Teh pe tine te stimez şi mai mult deoarece scrii din perspectiva unui băiat, şi pot afirma că e perfect.

Nu o să mă leg de naraţiune, dialog şi aşa mai departe deoarece nu am de ce. În schimb o să aduc din nou felicitările mele pentru derularea acţiunii şi sentimentele atât de bine exprimate. Trăiam o dată cu personajul, îi simţeam toate stările prin care trecea, toată suferinţă, tot.

Fetelor sunteţi excepţionale. Cherie. aştept cu sufletul la gură următorul capitol, aşa că te rog nu mă face să mor pe aici căci nu cred că vrei să mă ai pe conştiinţă. :]]
[Imagine: 7nION.jpg?1]



#62
Second?
Uău, în sfârşit se împacă. Chiar dacă pare sec felul în care m-am exprimat , am rămas cu gura căscată când s-a terminat şi parcă vroiam să nu se mai termine pagina : )) . Schimbul de replici dintre Victor şi Eric a fost genial, tare nesimţit şi ipocrit Victor ăsta. Oh, şi aproape mă lua râsul la "Să nu se mai gândească la ştiu-eu-cine-e-cel-mai-mare-cretin-din-lume." şi "De fapt, se părea că tocmai terminase cu o rundă de boceală şi acum îi mai dădea încă uneia drumul." . Sunteţi extrem de talentate şi aveţi un dar de a descrie sentimentele personajelor, locul în care se petrece acţiunea + împrejurările.
Doar vreo două greşeli, ca tot omu', da' eu tot le zic:
- realiezezi;
- cavelerule , aici nu ştiu dacă ai făcut-o intenţionat.
- ştiu că mai era una, dar nu mi-o amintesc.

Citat:Cherie. , aştept cu sufletul la gură următorul capitol , aşa că te rog nu mă face să mor pe aici , căci nu cred că vrei să mă ai pe conştiinţă. :]]
La fel!
[align=right]
[font=times new roman]You’re under no obligation to be the same person you were five minutes ago.

#63
Heeeei :].
Mulţumin mult, fetelor, pentru comentarii. Apreciem enorm că vă faceţi timp să comentaţi şi că ne citiţi. Habar n-aveţi cât de mult înseamnă pentru mine şi Teh că aţi rămas alături de noi şi ne citiţi în continuare. Vă mulţumim din suflet - sunteţi geniale! În orice caz, am venit cu următorul capitol care sper să vă placă la fel de mult ca şi cele de mai înainte. Ca o paranteză, ţin totuşi să-mi cer scuze pentru că am întârziat cu postatul - liceul îmi ocupă cam 80% la sută din timp şi în restul de 20% nu pot să fac prea mult. Daaaar mă opresc aici. Închidem paranteza :)).
Lectură plăcută.

[center]Capitolul 23[/center]


Să nu se înţeleagă greşit! Sufeream cumplit după despărţirea de Victor, căci, deşi el nu spusese aceste cuvinte, era oficial o despărţire. Dar era Eric – Eric al meu! Persoana pe care o iubeam cu adevărat, de care eram îndrăgostită încă de mică, deşi nu realizasem asta până atunci. Cum aş putea să-i rezist lui, când buzele sale se năpustiseră în felul ăla asupra a lor mele, luându-mă prin surprindere?
Îmi luase uşor faţa în mâini, desprinzându-mă de trupul lui şi îşi lipise încetişor buzele de ale mele.
Nu se compara cu primul sărut de la el, clar. Ăsta era gentil, dulce, armonios. Nu simţeam niciun gând de răzbunare în spatele lui. Ba chiar îl simţeam nesigur, gata să-l rupă în orice moment. Şi era surprins. Se observa asta în felul şovăielnic în care mă mângâia. Surprins că i-am răspuns la sărut. Că m-am pierdut aşa uşor în braţele sale.
Cum am mai spus, despărţirea de Victor îmi cauzase o rană adâncă. Şi mă durea îngrozitor, de parcă cineva scărmăna cu cuţitul în interiorul ei. Am plâns mult după el, iar amintirea lui nu avea să-mi dea pace niciodată.
Dar Eric reuşise pentru un moment să-mi aline durerea, să mă facă să uit şi să înghit în sec. Mi-am spus că ce rost mai avea să mă gândesc la asta şi să mă consum în acel moment? Aveam să mă confrunt cu realitatea a doua zi. Trebuia să rămân tare pentru ce va urma, pentru lumea de afară. Aşa că m-am lăsat purtată de val. I-am răspuns la sărut pe cât de reticent posibil.
Fusese atât de drăguţ cu mine. Părea hotărât să îngroape securea războiului, dar era posibil doar să mi se pară. Şi totuşi, era aşa un dulce... Cum mă luase în braţe din hol şi mă adusese în apartamentul său, cum avusese grijă de mine şi încerca să mă binedispună, deşi nu se simţea prea bine şi avea febră. Cum de am tot trăit cu iluzia că mă urăşte? Sau poate că fusese într-adevăr supărat pe mine şi văzându-mă atât de deprimată nu a putut să stea pur şi simplu cu mâinile în sân, amintindu-şi că am fost odată prieteni. Mai era posibil să fie şi un efect al răcelii, dar să nu mai caut acum nod în papură.
Nu ştiu cât timp durase sărutul până să-l întrerupă el brusc, ca şi cum ar fi realizat că a comis cea mai mare tâmpenie şi să îngâne un “Culcă-te acum. Noapte bună!”, după care să se trântească cu capul în pernă şi să-mi întoarcă spatele. Surprinzător, dar fusesem destul de prinsă în sărut. Uitasem de toţi şi toate, nu mai conta nimic în afară de el, eu, noi.
-Noapte bună, am şoptit uşor, rămânând ceva timp în aceeaşi poziţie şi zâmbind chinuit în întunericul încăperii.
În cele din urmă m-am pus şi eu cu grijă cu capul pe pernă, i-am întors spatele şi m-am acoperit cu pilota până în dreptul umerilor. Înainte de a închide de tot ochii în acea noapte, mi-am mângâiat buzele. Le-am simţit arcuindu-se într-un zâmbet prostesc, tipic unei adolescente care a avut parte de primul sărut. Eh. Măcar noaptea de dinaintea furtunii să-mi ofere oarece satisfacţii...

[center]*[/center]

M-am răsucit în pat copilăreşte, împotmolindu-mă în pilota ce-mi acoperea trupul şi căscănd destul de zgomotos. Mi-a luat ceva timp până am deschis ochii, dar când am făcut-o am rămas ca trăsnită. Dormeam foarte prost. Asta era clar. Picioarele îmi erau în partea mea, dar capul cu tot cu claia lui de păr roşu se odihnea acum pe perna lui Eric. Dar... Unde era el?
Am aflat răpunsul imediat ce am auzit zgomote din baie şi apa curgând. M-am uitat la ceasul telefonului său – pe al meu îl lăsasem acasă – şi am văzut că era vreo şapte şi ceva. Ok, aveam cel puţin zece minunte la dispoziţie să fug de acolo şi încă vreo douăzeci de minute să mă duc acasă, să mă schimb şi să plec la liceu fără a exista riscul de a mă întâlni cu Eric. Dintre care vreo cinci alocate linguşirii lui Nate. Nu aveam de gând să merg singură şi pe jos până la liceu acum că mă despărţisem de Victor. Parcugerea acelui drum era sinucidere curată!
Aşa că am sărit repede din pat şi am zbughit-o pe uşă afară. În fuga mea prostească mi-am adunat hainele uscate şi frumos împăturite ( era prea drăguţ! ) de pe canapeaua din sufrageria lui şi am ieşit vijelios pe uşă, având grijă totuşi să n-o trântesc în urma mea.
-Pff, perfect! Doar trei minute.
Am apăsat pe clanţă şi am intrat rapid în casă, ignorându-l pe Nate care scosese capul pe uşa de la bucătărie şi se holba curios la mine. Am intrat în camera mea, mi-am luat uniforma de toamnă din şifonier şi am intrat în baie. Totul doar în cinci minute.
-Pot să ştiu şi eu ce s-a întâmplat seara trecută? m-a întrebat când m-am trântit la masă şi m-am năpustit asupra ciocolăţii calde. Eric nu a vrut să-mi spună nimic!
Am înghiţit în sec. Rana era din nou deschisă şi nebunul ăla continua să răsucească cuţitul acela ruginit cu o mai mare satisfacţie după o pauză atât de lungă. Parcă îi auzeam râsetul malefic şi hârşâitul pe care-l făcea cuţitul înăuntrul rănii mele. Ochii mi s-au umplut iar de lacrimi. Am lăsat uşor cana pe masă şi i-am zâmbit mai fals ca niciodată.
-Mă duci şi pe mine la liceu azi?
-Da’ Victor ce face?
Cuţitul aproape a ajuns la os. Muşchii feţei mă dureau din cauza faptului că mă abţineam să plâng. Continuam să zâmbesc.
-I-am spus Nate. Faza cu drogurile – i-am zis-o. Şi ne-am despărţit.
Era suprins. Îşi plecă privirea în pământ, refuzând să se uite în ochii mei.
-Ai avut dreptate, Nate. El nu e ca voi. Voi aţi învăţat să mă suportaţi de-a lungul celor şaptesprezece ani pe care i-am petrecut alături de voi. Dar el nu a putut să mă înţeleagă. Şi sincer, şi el are dreptate. Am încercat să mă pun în locul lui. Ştii foarte bine ce i-aş fi făcut eu dacă îmi spunea că el a fost dependent de droguri.
Nu ştiam că plâng până să se apropie el de mine şi să-mi şteargă lacrimile.
-Ai crescut mult, surioară...
Mi-a sărutat fruntea, după care mi-a zâmbit plin de el.
-Ştii că întotdeauna mi-am dorit să te duc eu la liceu. Şi cu Eric ce s-a întâmplat? m-a întrebat ridicând sceptic din sprâncene.
-Oh, doar a fost drăguţ şi a avut grijă de mine după ce m-a găsit pe scară plângând.
A început să râdă.
-AÅŸa se zice la voi mai nou?
-Dar nu s-a întâmplat nimic. Mi-a împrumutat din hainele sale pentru că le udase pe ale mele. Atât doar.
Da, aveam de gând să neg totul... Sau poate să păstrez amănuntele doar pentru mine.
Mi-a întins un bol cu lapte şi cereale dând din urmeri.
-Bine, cum zici tu. Mănâncă acum. Mă duc să mă schimb şi plecăm.
Am dat din cap şi m-am făcut că mănânc până a ieşit el din bucătărie. Nu puteam să fac asta Nu puteam înghiţi nimic. Mi-era poftă doar de o ţigară. Sau două. Sau un pachet întreg. Cum nu puteam, m-am îndopat cu ciocolată caldă. Şi asta era bună la ceva, deşi ţigările erau net superioare. Mi-am mai turnat o cană. În schimb, bolul cu cereale a rămas neatins.
-Bun, haide, a zis când a intrat din nou în bucătărie. Îşi pusese pe el un tricou alb cu un pulover anchior de culoare gri şi o pereche de blugi închişi la culoare. În mâini avea cheile Fordului său şi jacheta lui cenuşie.
Mi-a aruncat o privire tăioasă când a văzut că nu m-am atins de cereale, dar nu a mai zis nimic altceva. Doar a luat bolul şi l-a pus deoparte ca să nu uite să-l ducă vecinei de la opt care avea o pisicuţă drăgălaşă pe care eu şi Nate o adoram.
-Stai o clipă, mi-a zis după ce mi-am luat botinele în picioare şi s-a dus repede în camera mea. Ia asta, e frig afară, continuă aşezându-mi pe cap bereta mea din tricot bleumarin cumpărată de mama dintr-un boutique din Paris. Îmi aranjă pliurile fustei în carouri, apoi gulerul cămăşii albe şi verifică nasturii puloverului bleumarin.
-Perfect. Se potriveşte cu puloverul, zise mândru de el, admirându-mă pe toate părţile. Apoi îmi dădu paltonul şi geanta, închise becul, uşa şi ne-am îndreptat către lift. Nu puteam să nu observ veselia lui. Era atât de încântat că-l rugasem să mă ducă la liceu că îmi transmitea şi mie starea lui şi mă făcea să uit adevăratul motiv pentru care i-am cerut asta.
Într-adevăr, afară vremea se răcise. Cerul era înnorat, vântul bătea cu putere şi străzile şi trotuarele erau umede. Însă în maşina era atât de bine şi aproape că mă luase somnul din nou, holbându-mă pe geam, cu capul sprijinit de tetieră. Nate conducea maşina relxat, fredonând. I-am spus că nu voiam să ascult muzică aşa că nu dăduse drumul la CD player. Dar în schimb, pentru că nu se putea abţine, începuse să fredoneze o melodie veselă dintr-un musical care-i plăcea.
Maşina s-a oprit în faţa liceului. Am aruncat o privire scurtă prin curtea acestuia. Nicio urmă de Victor, dar în schimb multe grupuri de elevi rămăseseră pe teren pălăvrăgind sau făcând cine ştie ce. Probabil că nu se sunase încă.
Grozav. Nu aveam cum să trec neobservată. Mi se părea şi normal. Despărţirea de Victor mă afecta atât pe plan sentimental cât şi pe cel social. Bănuiesc că tot liceul ştia de asta şi că eu eram principalul subiect de bârfă. Nu că până acum nu aş fi fost. Dar atunci împrejurările erau altele. Fir-ar.
-Vrei să te conduc eu? m-a întrebat Nate văzându-mă contemplând la mulţimea de elevi din curte.
-Te-aş arunca mai degrabă la tigroaice înfometate. Nu vreau ca pipiţele astea să te privească, să te atingă, să-şi închipuie vreodată că ai putea fi cu ele. Şi oricum, ai fost destul idolul lor şi vedeta şcolii, i-am zis aranjându-mă încruntată în oglinda pudrierei mele.
Începuse să râdă.
Mda, timp de patru ani, cât a studiat în liceul ăsta, a fost un fenomen printre elevi –superb, inteligent, amuzant, vesel, amabil. Dăduse pe spate toate fetele din liceu, profesorii erau surprinşi să vadă pe cineva atât de dedicat învăţăturii, era înscris în toate cluburile, fusese ales preşedintele consiliului elevilor, câştigase toate probele sportive, tot felul de olimpiade, însă cel mai bun era la şah şi la actorie. Prin acestea două se făcuse remarcat şi iubit. Aşa se zicea. Dar e evident că multă lume l-ar iubi pe fratele meu de la prima întrevedere cu el. E o persoană prea minunată, pentru care aş face absolut orice.
-Vrei niÅŸte calmante?
Nu voia să mă întrebe asta. Calmantele aveau un efect asupra mea identic consumului de droguri.
-De ce nu-mi dai nişte cocaină ca să te asiguri de efect? am strigat ironică. Te rog, Nate. Ai puţină încredere în mine. Sunt o persoană tare, chiar tu ai zis că am crescut. Bun, hai că mă duc. Te iubesc. Habar n-ai cât de mult.
L-am strâns puternic în braţe şi i-am sărutat apăsat obrazul. El şi-a pus braţul în jurul umerilor mei şi m-a tras înspre el, lipindu-şi buzele afectuos de fruntea mea. Cu ultimele lui urări de bine auzindu-se în spatele meu, am ieşit încrezătoare din maşină.
Încrezătoare pe naiba. Cum am intrat pe poarta liceului, bătăile inimii mi se triplaseră şi le simţeam în tot corpul, iar picioarele mi se înmuiaseră şi deabia puteam să merg. Însă eram o actriţă prea bună şi am reuşit să maschez toate astea. Mă uitam drept înainte deşi nu ştiam sigur ce vedeam şi mergeam repede şi cu paşi hotărâţi. Însă pe dinăuntru mă simţeam încolţită de privirile şi remarcile mândre şi răutăcioase ale celorlalţi şi nu ştiam cât avea să-mi mai reziste masca.
Toţi vorbeau despre despărţirea mea de Victor, însă cel mai mult se vorbea despre asta pe culoarul primului etaj, unde se afla clasa mea.
Fetele, în special cele din trupa de teatru, se bucurau exagerat de tare că “Archibald s-a trezit din prostie” şi îşi pot încerca şansele cu toatele acum. Unele însă nu se bucurau neapărat că Victor era singur, cât se bucurau că nu mai era cu mine. Băieţii păreau să mă pândească la fiecare colţişor, cu propuneri care mai de care mai indecente şi hotărâţi să mă consoleze.
Când am intrat nervoasă în clasă, Bridget mi-a sărit în faţă şi m-a luat în braţe. Părea suprinsă, dezamăgită şi puţin iritată. I-am pus mecanic mâna pe spate şi mi-am ascuns faţa în părul ei blond de unde mă uitam fix la locul unde stătea el, concentrat, scriind ceva. Părea absolut normal, însă totodată nu. Era prea prins în ceea ce făcea şi eram sigură că şi acesta juca teatru şi încerca să pară impasibil şi de neclintit.
-Rose, spune-mi că nu e adevărat, te rog!
Am oftat. Faţa mă durea din nou, dar NU trebuia să plâng oricât de mult voiam să fac asta.
Normal că nu-i venea să creadă. Ea ne considerase întotdeauna adorabili, meniţi să fim împreună pentru totdeauna, era sigură chiar şi că o să ne căsătorim. Se implicase mult în relaţia asta, ne ajuta să trecem peste diferite certuri minore şi mă pisa mereu la cap să-i dovedesc mai des lui Victor că-l iubesc. Evident, pentru că ea se considera prietena mea cea mai bună. Îi apreciam toate astea, dar câteodată era o prietenă prea bună şi mulţi puteau să profite de ea, exact cum am făcut-o şi eu, deşi nu-mi place să recunosc asta.
-Nu! Nu şi nu! Nu şi tu, Rose! De ce ni se întâmplă asta tocmai nouă? Mai întâi eu şi Eric şi acum voi...
-Stai aşa. Cum adică tu şi Eric... Vrei să spui că şi voi doi v-aţi despărţit? am întrebat surprinsă.
Asta însemna că... Sărutul...
Nu, ar fi prea mult!
O să le treacă. Aşa cum le-a trecut mereu.
Înainte ca ea să-mi poată răspunde, am auzit un zgomot ciudat, de lemn sfărâmat sau ceva asemănător şi mi-am îndreptat instinctiv privirea către Victor. I se rupsese creionul, însă nu reacţionase în niciun fel. Calm şi cu grijă îl pusese de-o parte şi îşi luase altul din ghiozdan. Ciudat, mi-am spus. Chiar se pricepe la asta.
Între timp se sunase şi profesoara de engleză intrase în clasă binevoioasă, mulţumită de cum evoluaseră lucrurile prin liceu, totul datorită mie şi lui Victor, eu fiind preşedinta consiliului de elevi, iar el vice-preşedintele. Mi-era tare greu s-o aud pe profesoară vorbind despre ce echipă bună făceam eu şi Victor, dar pe el se pare că nu-l deranja nimic. Stătea în bancă la fel de relaxat ca deobicei, privind atent în faţă, în timp ce eu mă agitam şi nu-mi găseam loc. În faţa mea, Brid îmi arunca din când în când câte o privire neliniştită. Doamne, nu se mai termina odată ora !? Simţeam că mă sufoc în încăperea aia, atât de aproape de el. Aveam impresia că pereţii se apropiau de mine şi că pământul îmi fugea de sub picioare şi odată cu acesta şi banca mea. O să plâng, îmi ziceam, o să încep să plâng ca o disperată şi toţi vor râde de mine!
Dar înainte să intru rău de tot în panică şi să mă dezlănţui, a sunat clopoţelul. În sfârşit mi se aplica şi mie sintagma “salvat de clopoţel”. Am ieşit vijelios pe uşă, înaintea tuturor, chiar şi a profesoarei dacă stau să mă gândesc şi am intrat în baie disperată, unde m-am năpustit asupra chiuvetei. Mi-am aruncat ceva apă rece pe faţă şi am stat o bună perioadă de timp aplecată peste chiuvetă, încleştându-mi puternic degetele pe marginea acesteia. În timp ce încercam să mă liniştesc, îmi trecuse prin minte să plec acasă, pentru că nu aveam cum să rezist încă şapte ore în sala aia de clasă, uitându-mă la cât de normal părea să fie el. Şi mai aveam şi banca lângă a lui. Dar cum sunt o persoană orgolioasă mi-am zis că plecând de la ore voi părea afectată de situaţie şi mulţi ar profita de chestia asta. Dar nu ştiam că oricum aveam s-o fac...
Când am ieşit din baie eram chiar ok. Zâmbeam, fals ce-i drept, şi îmi pusesem din nou masca aceea plină de încredere şi fermitate. Până când le-am auzit; erau toate îngrămădite în jurul uneia pe care n-am recunoscut-o decât după ce o auzisem strigând entuziasmată:
-Archibald viiiiin!
Alyson Morgan de la a 12-a A. Şatenă cu ochii căprui închişi, robustă, mult prea scundă pentru vârsta ei, nesuferită şi gălăgioasă, făcuse o pasiune pentru Victor de când îi salvase viaţa la începutul clasei a 9-a când traversase pe roşu şi era să o izbească un camion. Am fost acolo când s-a întâmplat asta. Era la puţin timp după ce devenisem un cuplu.
Mă oprisem la câţiva metrii de ele. Erau prea prinse în conversaţia lor ca să-mi observe prezenţa.
-Nu-mi vine să cred că s-au despărţit în sfârşit, a zis una din aghiotantele ei, o blondă deşirată.
-Mă întreb din ce motiv, zisese o alta, brunetă şi total opusă celei de mai înainte. Adică, ştiţi şi voi ce se zicea despre ei, cum că erau cuplul perfect, meniţi să fie împreună pentru totdeauna... Trebuie să fie ceva foarte urât la mijloc ca să-i determine să se despartă după atâta timp cât au fost împreună!
-Cine ştie? a zis Alyson indiferentă. Poate a aflat că Hope aia era o curvă sau o alcoolică sau mai rău...
În timp ce zicea toate acele lucruri eu mă apropiasem de ele. Fetele mă observaseră şi se îndepărtaseră de ea. Am înaintat calmă şi m-am oprit în faţa ei. Mă privea încruntată. Nu cred că îi era frică de mine, dar era evident că o deranja prezenţa mea.
-Continuă, am spus pe un ton normal, calmă, puţin arogantă, dar nu impunătoare. Nu încă. Ce voiai să spui prin “sau mai rău”?
-Nu contează.
Lumea se adunase în jurul nostru. Uram chestiile astea. Nu puteai să porţi o discuţie cu cineva că se adunau cu toţii să vadă marele scandal. Mă rog, nu cred că-mi mai păsa în acel moment de ceea ce se întâmpla în jurul meu.
-Oh, haide, Alyson. Ştim amândouă cât contează asta!
Simţeam cum furia îmi domina toată fiinţa, făcându-mă să mă port ca o sălbatică. Cuvintele îmi ieşeau fără să le gândesc pe gură, privirea sigur îmi era una tăioasă şi înspăimântătoare şi tremuram de mânie din cap până picioare.
-Hope, nu e cazul să-ţi verşi nervii pe mine. Acceptă că te-a părăsit! a spus infatuată.
Mi-am pus mâinile de-o parte şi de alta a capului ei, forţând-o să se lipească de peretele galben-pal şi rece.
-Taci şi spune odată ce voiai să spui!
-De ce?
Deci mă provoca.
-Doar spune! am urlat.
-Eşti o drogată, bine? Eşti mulţumită?
Doar de asta aveam nevoie să explodez. Nu eram conştientă. Furia îmi invadase fiecare părticică din corp, îmi intrase până şi în creier, blocând orice comadă dată înainte de a mă stăpâni. Nu vedeam decât negru în faţa ochilor. Nu am realizat când am ridicat palma şi am izbit-o zdravăn de faţa ei bronzată, impactul cu peretele fiind inevitabil.
O vedeam cum îşi mângâia obrazul şocată. Dar tot nu-i era frică.
-Ce dracu’ te-a apucat!? Ce te aprinzi aşa !? Doar nu-i adevărat?
Avea un rânjet idiot pe faţă ceea ce mă făcea să cred că-i plăcea la nebunie să mă enerveze.
-Mă opresc aici. Cred că palma asta ţi-a fost de-ajuns ca să-ţi zdruncine mândria. Oricum eşti o proastă. De acum încolo, încearcă să gândeşti de două ori înainte de a deschide gura. Pentru că orice spui se va întoarce întotdeauna împotriva ta.
Voiam să continui, dar nu mi-a dat ocazia. Începuse să râdă şi dădea să plece, probabil sătulă de ipocrizia mea. Oh, ar vrea ea să scape cu doar atât! Chiar mă întărâtase. Am prins-o de păr şi am trântit-o pe jos. Înainte ca cineva să intervină, m-am năpustit asupra ei şi am continuat s-o păruiesc şi s-o pleznesc, având grijă să nu-i dau ocazia să-mi riposteze. Tot ce auzeam erau strigătele ei disperate şi răsetele mele animalice – în ce bestie mă transformasem?
-Rose, te rog, dă-i drumul! Roselyn, revino-ţi!
Cineva sărise în spatele meu şi mă trăgea cu putere de-acolo. Bridget! Am dat-o la o parte, aceasta dezechilibrându-se şi câzând în braţele câtorva tipi dintr-a 10-a. Era şocată de ceea ce vedea. Toţi de fapt... Roselyn Hope se dezlănţuise în sfârşit!
Înainte să plec de-acolo am pufnit ameninţător şi i-am strigat lui Alyson:
-De acum încolo să ştii să-ţi gura, curvă ce eşti! Oh, şi Victor are anumite pretenţii! Niciuna din voi n-o să ajungă să fie cu el! Niciuna – mă auziţi?

#64
Saluuuuuuuuut. :]
Nu am comentat capitolul trecut, dar l-am citit; consider că nu are rost să mai spun ceva şi de el, ştii deja, Teh, că te descurci nemaipomenit.
Capitolul ăsta mi-a plăcut aşa muult, în sfârşit a făcut şi Rose ceva mai 'nebunesc'. Mi-a plăcut c-a păruit-o pe Alyson aia; ah, am menţionat cumva că n-o suport?
Ar fi aşa tare un captiol extra din perspectiva lui Victor, aş vrea să văd ce simte. : )). Ah, ignoraţi-mă, aberez. De acţiune, descriere şi dialog nu cred că mai este nevoie să menţionez eu, eşti conştientă şi tu că le stăpâneşti. Îmi place cum decurge totul, în sfârşit (sper!) să fie ceva între Rose şi Eric. (Şi probabil va fi, aşa e? ; ; ) ) : )).
Aştept capitolul următor.
Baftă! * h u g *

#65
Am un dar de a fi mereu a doua. [[:
Superb capitol, mai ales felul în care ai descris sentimentele lui Rose în timp ce se săruta cu Eric. Deşi sunt fană R & E, mi-ar fi plăcut o firmitură de emoţie din partea lui Victor. Cum naiba să nu facă nimic şi mai stă şi lângă ea? Tipul asta e prea calm. O înţeleg perfect pe Roselyn. Şi eu cred că ideea de a face un capitol extra cu Victor e tare ( dacă Abbeh aberează, eu nuuu <3)
Nu ştiam că se ascunde o asemenea fiară în micuţa Rosey. Deşi îi stă bine când e "dezlănţuită". Tipa aia chiar şi-o merita.
Nate e aşaaaaaa perfect <3. Deja devin geloasă că e înconjurată de atâţia tipi perfecţi.
Doar una bucată mică de greşeală:
- relxat, iep, relaxat.
Baftă Teh! *aşteptând, aşteptând noul capitol* >d:<
[align=right]
[font=times new roman]You’re under no obligation to be the same person you were five minutes ago.

#66
Muuuuuulţumim pt comentarii. Mai este nevoie să mă repet şi să spun cât le apreciez? :))) o să o fac dacă vreţi. În orice caz, merciiiiiiiiiiiiiiiiii >:d< mda, hugs hugs. Am venit şi cu următorul capitol, speeer să vă placă.

So, lectură plăcută !

Capitolul 24

M-am întrebat întotdeauna cum să fac, ce să fac doar să îi pot spune cât de mult o iubesc. Nu a fost cu premeditare. S-a întâmplat. Neprevăzut, m-a refuzat. Nu aş fi crezut că s-ar fi întâmplat aşa ceva. Cred că asta era problema... Avusesem prea multă încredere în mine.
Eu, ea, fusesem meniţi să fim împreună. Ca prieteni. Şi eu stricasem totul. M-am trezit la realitate şi am înţeles că sentimentele de prietenie nu sunt aceleaşi cu iubirea. Şi totuşi, se îmbină, formează un tot, te înnebunesc, te distrug. Te fac ceva ce nu eşti tu. Un eu ce nu sunt eu.
Dragostea, în cele din urmă, nu e decât un el şi-o ea, un loc, un timp şi cuvintele potrivite...

*

Mă trezisem şi nu eram şocat. Ştiam că Rose dormise cu mine, în cel mai inocent sens al propoziţiei.
Trecuse atâta vreme de când făcusem ultima dată asta. Ea probabil nici măcar nu simţise, la cât de adâncită în vise era, dar eu deschisesem ochii peste noapte şi o priveam. Aveam impresia că nu adormisem niciodată ci doar mă minţisem. Pentru că prezenţa ei era atât de vie, lângă mine, nu o puteam ascunde, nu mă puteam minţi. Era acolo şi asta mă înnebunea, aveam fluturi în stomac şi pieptul îmi tresălta de fericire.
La dracu, asta era. Eram atât de beat de fericire că nu eram în stare nici să aţipesc. Şi mă uitam la ea, cum se rostogolea prin pat în somn, dându-mi cu picioarele şi mormăind cuvinte de neînţeles. Îi mângâiam părul, chipul, mă apropiam de ea, o îmbrăţişam. Dar îmi dădeam seama, brusc, că ceea ce fac nu este normal, că nu ar trebui să reacţionez aşa. Şi mă opream, mă puneam pe partea mea de pat şi închideam ochii în speranţa amăgitoare că voi putea merge în lumea viselor. Dar nu. Nu se întâmpla, mă întorceam şi iar o priveam, zâmbeam, surâdeam. Şi în prostia mea absolută, aveam impresia că acum nimic şi nimeni nu ne va despărţi.
De dimineaţă, tot mi se părea un vis. Nu dormisem prea mult dar ştiam că mă pot ţine pe picioare. Am mers la duş, mi-am limpezit gândurile. Ştiam, ştiam că nu va rămâne aici. Am auzit uşa de la intrare, ştiam că voia să fugă de mine. Să nu se uite în ochii mei şi îi era, cel mai probabil, teamă de ce urma să vadă acolo. Îmi voi bate iar joc de ea? Sau va observa iubire? Îi era frică, eram sigur, de sentimentele mele, să nu o întreb iar, să nu aduc în vorbă subiectul ce ne despărţise. Probabil mă ura, într-un fel sau altul, pentru asta. Şi cu o a treia posibiltate, era terifiată de gândul că aş putea s-o compătimesc, să simt milă pentru ea, Roselyn Hope. Eu, Eric Eyed, să o privesc inferior şi batjocoritor. Dar nu se întâmpla. Voiam doar să fiu lângă ea, să o protejez, să fie a mea. Prietenă. Dar a mea. Şi ea, ea! Nu ştia aşa ceva.
M-am îmbrăcat rapid şi am plecat spre liceu, cu mintea înceţoşată, cu Kristin pe lângă mine care vorbea într-una despre cât de idiot era fostul ei prieten.
- Fost? o întrebai.
- Ne-am despărţit ieri. Ştii! Credeam că o să am şi eu parte în sfârşit de dragostea mea nemărginită, plină de momente frumoase, cutremurătoare şi de suferinţa aceea de la sfârşit... Tot tacâmul! Asta voiam! Dar nuu, am realizat că de fapt nu simt nimic pentru el, el pentru mine. E un idiot! Un cretin, un... Eriiic, eşti atent la mine?
Eram, în mare parte. Mergea graţios în uniforma de iarnă, îşi plimba mâinile pe lângă trup şi gura nu i se închidea decât pentru mici, foarte mici pauze. Am oftat.
- Mă oboseşti chiar acum, am recunoscut fără pic de menajamente.
Mi-a zâmbit. Cald, binevoitor. Ne întâlniserăm pe drum, când venea spre liceu, „ fără prietena la care dormise”.
- Dacă m-aş numi Roselyn Hope, nu te-aş obosi.
- Dacă ai fi Rose, nu ai vorbi atât.
Am tăcut amândoi, împăcaţi deşi ar fi crezut oricine că era o atmosferă apăsată, controversată. Aşa ne liniştiserăm. Îşi vărsase nervii, tacit, iar eu suspinam, tot silenţios, căutând o soluţie.
Pentru moment, era perfect. Ea nu mai era cu Victor, puteam să îl dau dracu şi să mă comport cum aveam chef. Puteam să fiu pe lângă ea. Desigur, urma să fie greu; dar pentru asta exista Nate. Mă băgam pe sub pielea ei şi... Pe cine minţeam? Nu era atât de uşor! Singurul punct extraordinar pe care îl aveam acum era acela că erau despărţiţi. Şi poate era mişelic, dar adoram asta. Să nu îi mai văd ţinându-se de mână, privindu-se atât de familiar şi dulce, fără a mai fi numiţi cuplul perfect. Eu, personajul negativ, aveam în sfârşit parte de un moment de victorie! Şi nici măcar nu ridicasem un deget pentru asta. Doar se întâmplase.
Desigur, cum era de aşteptat, toată lumea vorbea despre marea despărţire ca despre un eveniment mondial. Chiar şi în clasa mea, acesta era subiectul principal.
- Hope nu mai e cu Archibald. Oh, în sfârşit! Frate, credeam că nu li se mai termină doza de cuplu perfect; mi se făcea rău de câte ori îi vedeam, zicea un coleg de-al meu.
L-am aprobat în gând. Trecuse doar prima oră, de abia se făcuse pauză când discutau asta.
- Oh, da. Pot în sfârşit să mă dau pe lângă Roselyn, e bună rău tipa, şi dacă eşti cu ea, eşti ca lumea. Ştii că frate-su lucrează la Teatru ăla, are pile.
- Numai bine, pentru tine. Doar voiai să te duci acolo.
Scârbit de ceea ce auzeam, am ieşit din clasă, trântind uşa după mine – doar pentru a le atrage atenţia acelor cretini, retardaţi. Chiar credeau că nişte nemernici ca ei aveau vreo şansă, fie oricât de mică, de a fi cu ea? Normal că nu! Dacă nu eram eu, atunci nu avea să fie nimeni. Victor fusese o greşeală absolută şi inevitabilă. Doar una. A doua oară nu avea să se mai întâmple.
Holul era atâtde larg, sau aşa mi se părea mie azi, mergând leneş cu mâinile în buzunar pe culoar, fără a fi atent la nimic în jurul meu. O fată s-a poziţionat în faţa mea. Plictisit, am cercetat-o. Era destul de scundă şi avea o faţă copilăroasă. Anul întâi, am presupus. Se înroşise toată şi parcă de abia stătea în picioare, era slăbuţă şi foarte albă.
Prevedeam ce urma să se întâmple.
- Aş.. aş putea vorbi puţin cu tine? mă întrebă.
Părul lung şi drept, ochii albaştri, faţa în formă de inimă, toate mi se păreau obişnuite, normale. Dizgraţioase, poate. Timiditatea ei, plictisitoare.
- Ce vrei?
Crud, nemilos, aşa cum eram întotdeauna. Plictiseala mi se putea citi pe chip. La fel ca şi indiferenţa.
- Eu... Ei bine, voiam să...
- Nu vreau să ies cu tine, nu mă interesezi nici câtuşi de puţin, nu eşti genul meu, i-am tăiat-o scurt. De ce nu puteam simţi nimic zicând asta?
Şi-a ridicat fruntea atât de rapid că aproape m-a uimit. Era hotărâtă.
- Dar! Dar care este genul tău? Sunt dispusă ....
Parcă eram într-un film cu proşti. Atât de anostă era atmosfera. Începeam să mă enervez.
- Dacă vrei să ţi-o spun aşa, am încercat să fiu drăguţ, nu mă interesezi. Niciuna dintre voi nu o face; sunteţi nişte superficiale, vopsite, proaste, oxigenate şi fără pic de esenţă. Nimic din ceea ce aveţi, aspect sau personalitate nu mă exictă. Mă uit la tine şi mă gândesc la examenul de final de an, vezi vreo legătură? Nu ridicam tonul, vorbeam atât de calm şi de încet, de parcă îi explicam o problemă esenţială. Am continuat: nici eu nu văd. Atunci, ai face bine să nu îţi rispeşti timpul încercând să vorbeşti cu mine. Există o singură fată pe care o iubesc, iar tu..., am râs uitându-mă în jur, rectificându-mă : de fapt, voi, nu îi ajungeţi nici la degetul mic.
Am trecut pe lângă ea, fără a mă uita înapoi. De regulă, confesiunile de genul le respingeam cu un „ Nu! ” mai mult sau mai puţin politicos. Dar acum nu eram în apele mele şi nici în dispoziţia necesară de a asculta orice piţipoancă dorea să se bage în seamă cu mine. Nu pentru că eram frumos, inteligent şi popular. Tipicul băiat rău după care mureau toate. Nu, nu pentru asta mă comportam aşa. Nu mă interesa. Ci pentru simplul fapt că uram această faţadă, aceste miniciuni şi încercări absurde. Niciuna! Niciuna din fetele ce îmi mărturisiseră că mă plăceau, nu simţeau nimic pentru mine. Sentimentul acesta, se citeşte în ochii cuiva.
Chiar şi în cei ai roşcatei mele. Dar mie! Mie, mi-e imposibil să ştiu, nu cercetez. Doar bănuiesc. Mă întreb uneori, chiar e Victor acolo, pe lângă emoţiile ce le transmite? Dar sunt prea laş să îmi răspund.
Mă pierdusem în gândurile mele gând brusc am auzit vocea ei, cuvintele sale şi m-am aflat în faţa unei întregi mulţimi, un cerc creat pe culoar cu două fete în mijloc, una pregătindu-se să plece victorioasă şi nervoasă peste măsură. Cu părul ei superb şi roşcat, atât de frumoasă părea în această clipă. Buzele pe care le sărutasem cu doar o seară în urmă erau acum poziţionate într-o expresie sarcastică, nervoasă, ironică.
-De acum încolo să ştii să-ţi gura, curvă ce eşti! Oh, şi Victor are anumite pretenţii! Niciuna din voi n-o să ajungă să fie cu el! Niciuna – mă auziţi?
- Oh, ba cred că da!
Vorbele celeilalte au oprit-o brusc. Şi eu stăteam, cu mâinile în buzunar, cercetând spectacolul. Nu ştiam cine era cealaltă fată, nu o putam distinge măcar, nu îi puteam acorda atenţia mea; căci toată era îndreptată către cealaltă fată. Deşi, vocea i-o auzeam.
- Ştii tu, Hope, oricine poate fi mai bună. Gândeşte-te doar, noi nu suntem nişte curve, alcolice sau... Drogate.
Tăcerea era absolut profundă, toţi aşteptau parcă cu sufletul la gură reacţia ei .Roşcata parcă încremenise pentru câteva secunde. Inima mea începuse să bată mai tare. S-a întors şi eu odată cu ea am început să fac paşi , să merg, să mă apropi. Aveam parcă sufletul la gură, eram înciudat şi curios şi totodată furios, pentru aluziile unei tipe pe care nici nu o puteam analiza. Iar ea, ea era atât de sălbatică în clipa asta. S-a apropiat de Alyson, căci curând realizasem că o cunosc, şi i-a tras o palmă. S-au privit. Fusese un moment plin de graţie, din partea ei, aşa cum îşi lipise degete lungi de faţa micuţă a adversarei.
Şi s-a dezlănţuit şi cealaltă, aruncându-se cu mâinile în părul ei.
Nervos de-a binelea, inima mea începuse să accelereze atât de tare încât aveam impresia că din cauza ei mi se mişcau picioarele, am ajuns acolo într-o clipită.
Am apucat-o de mână pe Alyson, deşi nu eram prea conştient, nu mă uitam la ea şi m-am pus în faţa lui Rose. Era prea târziu, însă, căci mâna sa deja aterizase pe pieptul meu. Am râs, dându-i drumul adversarei sale.
A ţipat ceva.
M-am întors spre ea, privind-o cu dezgust.
- Tu şi grupa ta de fufe, căraţi-vă de aici. V-aţi trezit să creaţi nod în papură. Ce nu vă ajunge? Vă dau eu, nu e nicio problemă.
Vorbisem atât de calm încât m-am uimit chiar şi pe mine însumi. Eram, ciudat, într-un fel... Mulţumit.
S-a spart trupa, cu nişte mormăieli şi înjurături pe care nu le-am băgat în seamă. Ochii mei erau acum prea preocupaţi de imaginea ei.
- Ce faci, mă, ai ajuns să te baţi pentru mine?
Tăcere profundă pentru mai multe secunde, nu ştiu cum arătam dar ea ... Chipul ei era distrus, trist, deprimat, deşi păstra o mască atât de intactă şi ai fi putut jura că este furioasă, nu era adevărat. O vedeam cât de distrusă era; la limită. Se delănţuise, se aştepta ca acest lucru să îi facă bine, să o elibereze. Dar eu o cunoşteam mai bine decât oricine, orice. Ştiam ce înseamnă asta. Care era adevărul.
Fără a mă gândi, fără a ştii dacă cineva este sau nu în jurul nostru, am îmbrăţişat-o. Braţele mele i-au înconjurat trupul într-un mod atât de rapid şi neintenţionat încât a luat-o prin surprindere. Ştiam. Inima îi bătea la fel de tare ca a mea, o simţeam. Deşi, nu ştiam care era motivul. Poate că era prea tristă. Dar nu, nu conteneam să mă gândesc acum la asta.
I-am mângâiat capul, deşi degetele mele mari păreau acum neîndemânatice, iar ea îşi avea braţele prinse de cămaşă, pe spate. Strângea, iar apropierea dintre noi mi se părea, acum, nostalgică. De parcă avusesem odată, de mult, parte de un asemenea moment...

- Plângi?
Mă întrebă atunci, cu mulţi ani în urmă. Muriseră părinţii mei. Eram doar eu şi ea în cameră. Mi-o amintesc atât de bine. Sau poate, eram afară? Ploua. Nu îmi amintesc, mi-e imposibil să readuc în temă peisajul. Dar eram eu şi ea. Asta îmi era concret.
M-am uitat la ea.
- Nu. Nu am lacrimi, vezi?
I-am arătat cu ajutorul mâinii faţa, ochii, pleoapele. Să vadă că niciun fel de lichid nu mi se prelinge pe obraji. A zâmbit, copilăros şi într-un mod atât de drăgăstos, cum doar ea putea şi s-a apropiat de mine, îmbrăţişându-mă. Capul meu era la pieptul ei, atunci, se ridicase pe vârfuri iar eu parcă mă făcusem mic, mă pleoştisem şi umerii-mi căzuseră.
- Poţi să o faci acum, nu o să te vadă nimeni
Mi-a zis atunci, atât de dulce, atât de protector încât ştiu că lacrimile-au început să-mi curgă. Pentru că m-a înţeles, mai bine decât oricine. Mai bine chiar şi decât mine.


Acum, revedeam parcă acea scenă. Am apropiat-o şi mai tare de mine, rostind:
- Ţipă, Rose. Spune tot ce ai pe suflet, descarcă-te, loveşte-mă.
Tăcea.
- Plângi, i-am zis scurt, duios, cât timp auzeam clopoţelul sunând, anunţând următoarea oră. Nu mai era nimeni pe hol.
Doar eu şi ea stăteam acolo, lipiţi unul de celălalt şi tacit, uşor şi dureros, mai sfâşietor decât credea, a început să plângă.
Iar eu, pe cât de disperat eram, m-am mulţumit cu atât. Cu faptul că şi-a amintit că noi, deşi... Poate nu suntem făcuţi unul pentru celălalt, am fost meniţi să ne-nenţelegem, unul pe celălalt, mai bine decât pe sine însuşi.

Ştii, nu ţi-am mai spus de mult, Rose, dar eu chiar te iubesc.
Păcat, aceste vorbe n-am reuşit să le şoptesc, să le dau glas. Au rămas doar gânduri bine imprimate în minte, cât timp simţeam cum îmi este udată cămaşa...

#67
Vaaaaai, ce romantic a fost capitolul asta... Bine cel putin acum la final. Off, as vrea si eu un biat ca Eric.
Mi'a placut de Rose cand a batut'o pe Alyson :))

Asa, sa fie rea cu idioatele, pentru ca nu se poate sa stea degeaba si sa auda fel de fel de comentarii stupide. Nu pot sa cred ce a facut Victor. Si care se lauda ca o iubeste si ca este alaturi de ea. Halal intelegere si compasiune.

Eh, wathever, chiar as vrea ca Eric sa'i spuna ce simte si cei doi sa fie impreuna. Dar oricum orice s'ar intampla eu voi continua sa citesc ficul vostru pentru ca este super ;)

Tineti'o tot asa !! Astept continoarea !

Sa nu ne ti mult in suspans Cherie :D
Kiss & hugs!
[Imagine: tumblr_m5081nasq41qi2adeo1_r1_500.gif]
Love? No, I prefer vodka <3

#68
Ah, nu! Nu concep să nu-i faceţi pe Rose şi Eric un cuplu. : )).
Îmi place atât de mult cum descrii, pur şi simplu nu am ce critica; descrierea e perfectă (ca de obicei), acţiunea e ok, n-o grăbeşti or something, iar acum nu ştiu de ce spun eu toate lucrurile astea pentru că tu le ştii deja.
Apoi, îi vreau un cuplu pe ei doi, vreau ca Rose să-l iubească, să-l dea naibii pe Victor şi tot ; poate pare copilăros, dar... da, sunt copilăroasă. Victor nu e demn de iubirea ei, atâta timp cât nu a acceptat-o aşa cum este.
Da, chiar vreau un capitol extra din perspectiva lui Victor, pe care trebuie să recunosc că nu-l am deloc la suflet.
Aştept următorul capitol. * h u g s *

#69
Măăă, deci ideea aia, amintirile sale de când erau mici, m - au lăsat mască. Când ea i - a zis "Poţi să o faci acum", îmi venea să o îmbrăţişez eu, nu el. : ))
Şti, mi se pare cam ciudat ca tipa aia să nu fi comentat mai mult la Eric. Adică, din caracterul pe care i l - aţi făcut, nu reiese doar atât. Când le - a spus să plece, mă aşteptam să comenteze cu tupeu, ştiţi voi. Mă rog, aţi prins ideea.
Rău baiatu' ăsta, rău. Dar cui nu îi place, nu? Dx
Baftă!
[align=right]
[font=times new roman]You’re under no obligation to be the same person you were five minutes ago.

#70
Halooo.
De data o să fiu scurtă şi la obiect fiindcă nu sunt la mine acasă şi nu prea am timp la dispoziţie pentru introduceri kilometrice. Totuşi, ca deobicei, ţin să vă mulţumesc tuturor pentru comentarii şi pentru faptul că ne citiţi în continuare. Apreciem enorm.
Bun, acum să postez capitolul. Lectură plăcută şi sper să vă placă!

[center]Capitolul 25[/center]



Cât timp trecuse oare de când stăteam aşa, lipiţi unul de celălalt?
Nu cred că mai conta. Nu mai eram oricum conştientă de nimic. Mă auzeam plângând sfâşietor. Mă descărcam, mă eliberam de toate. Nu-mi plăcea să plâng, asta dovedea că sunt o persoană slabă. Dar atunci când o făceam în compania lui, nu-mi mai păsa. Era bine. Un sentiment înălţător şi relaxant. Era ca şi cum deveneam altcineva. O altă eu, mai puternică, mai încrezătoare în forţele proprii, gata de un nou început. Şi asta doar pentru că el era aici, cu mine, consolându-mă. Ştiam că nu avea să fie doar atât. O simţeam.
-Nu mai am ce căuta aici, am şoptit cu capul lipit de pieptul lui. Du-mă undeva. Fă ceva. Scapă-mă de toate astea...
Încremenise pentru o fracţiune de secundă. Nici eu nu ştiam ce fac, de data asta am hotărât să-mi ignor conştiinţa, inima, tot. Aveam să mă las purtată de val, de amintiri, de tot ce ne legase cândva. Dacă singura modalitate prin care puteam trece peste despărţirea de Victor era Eric, atunci aveam să profit cât mai mult de asta. De faptul că nimeni nu m-ar putea înţelege mai bine decât el, nici chiar eu.
-Stai aici, mi-a spus cu blândeţe. Îţi iau ghiozdanul şi plecăm.
Mi-a dat drumul uşor şi cu grijă, dar totodată evaziv şi cu o urmă de regret. Mi-a zâmbit afectuos şi a luat-o la fugă spre sala mea de clasă, lăsându-mă în urmă doar cu uimirea. Nu-mi mai zâmbise de mult în felul ăla. Oare ce se întâmpla cu noi? Chiar exista o şansă să redevenim prieteni? Atunci nu-i voi mai da cu piciorul de data asta. Voi avea grijă de el. Îl voi ţine lângă mine. Şi, cine ştie? Poate într-o zi aveam să fiu destul de tare să-i spun şi despre ceea ce simţeam pentru el.
Da, Eric, prostuţule! Te iubesc. Enorm.
-Să te duc acasă? m-a întrebat vesel în timp ce ieşeam pe poarta liceului.
Când s-a întors mândru şi plin de el, cu ghiozdanul meu atârnat de umăr, mă găsise ieşind din baie, după ce mă liniştisem şi revenisem la normal. Mi-a zâmbit încântat de brusca schimbare de dispoziţie şi m-a luat nesigur de mână, îndemnându-mă să coborâm şi să plecăm odată.
-Nu ÅŸtiu.
Îl ţineam strâns de mâna cu care mă ţinea. Nu ştiu de ce. Probabil de teamă să nu-l pierd cumva prin mulţimea de oameni de pe trotuar sau chiar nu pot să-mi dau seama. Poate pentru că eram egoistă şi în momentul ăla îl voiam doar pentru mine.
-Cine eşti tu? a întrebat serios. Se oprise în mijlocul trotuarului şi mă privea sceptic. Eu mi-am ridicat fruntea şi m-am uitat confuză la el. Roselyn pe care o cunosc eu ştia întotdeauna ce vrea! Era cea mai hotărâtă fiinţă pe care am cunoscut-o vreodată!
Am oftat ÅŸi mi-am dat ochii peste cap.
-Ăsta e un mare clişeu, Eric. Urăşti clişeele!
A început să râdă.
-Ca să vezi. Chiar eşti Rose.
-Incredibil, nu? am replicat sarcastică.
O pauză lungă s-a lăsat şi eu m-am uitat în jurul meu. Vremea era la fel de urâtă şi îmi era cam rece. Vântul bătea ceva mai tare şi la cum arăta cerul sigur avea să înceapă o ploaie cât mai curând. Dar, sincer, mi-e îmi plăcea vremea asta. De fapt, îmi plăcea toamna în general. Era anotimpul meu preferat. Iar dacă îmi amintesc bine, şi al lui Eric.
Îmi vin în minte momentele în care ne completam unul pe altul când ne spuneam de ce ne plăcea acest anotimp rece şi mohorât. Ne făcea să fim plini de viaţă. Noi consideram cerul de toamnă, aşa înnorat cum era, cel mai frumos pentru nuanţele acelea plumburii. Cel mai mult ne plăcea când îngheţam şi credeam că ne puteam încălzi numai unul pe celălalt.
Atâtea amintiri frumoase...
-Deci, ce fac cu tine?
Da chiar. Ce se putea face cu mine în ziua aia rece şi urâtă, ca o reflexie a sufletului şi a dispoziţiei mele? Nu eram în stare de nimic. Tot ce voiam era să cumpăr un pachet sau două de Parliament Aqua Blue şi să mă închid în camera. Doar eu şi ţigările mele pentru următoarele două sau trei zile de şcoală. Nu era ceva minunat?
Dar Eric făcea ceva cu mine de fiecare dată şi ajungea să-mi dispară nevoia aia presantă de a fuma ţigară după ţigară. Şi chestia asta mă enerva atât de tare! Cam toate te enervează zilele astea, frustrato, zise una din vocile mele interioare. OK, trebuia să scap de fazele astea cu vocile interioare. M-am lăsat de droguri de mult. Oare? Dar prezenţa lui nu avea acelaşi efect?
-Orice vrei, am zis într-un sfârşit, oftând.
-Chiar orice? a întrebat, un zâmbet pervers răsărindu-i pe chipul superb.
Dacă ar fi fost altcineva în locul lui şi ar fi rânjit în felul ăla pervers punând întrebarea aceea, l-aş fi jucat în picioare fără nicio reţinere. Şi totuşi, ajungeam să gândesc de două ori asupra a ceea ce voiam să fac sau să zic de fiecare dată când fostul meu cel mai bun prieten era prin preajma mea.
-Absolut, am oftat.
Eram plictisită, demoralizată, nervoasă, negativistă, pesimistă. Un cocktail de stări şi senzaţii. N-am mai avut de mult parte de stările astea nasoale, dar ştiam sigur că nu prea existau şanse reale să scap aşa uşor de ele. Trebuia doar să aştept să-mi treacă. Ar fi ceva, dacă n-aş urî cuvântul ăla. E uşor de zis “Aşteaptă şi vei vedea că totul va fi bine!”, dar nu la fel de uşor e să faci asta. Aşteptarea e mai rea decât depresia în sine.
Eric m-a privit lung, apoi m-a strâns de mână şi a început să meargă. Unde? Habar n-aveam. Oricum, oriunde ar fi, ştiu că totul va fi bine atâta timp cât el va fi cu mine.
-Vin-o, a spus schiţând un zâmbet blând. Mă enervează să te văd aşa!
A început să meargă din ce în ce mai repede, trăgându-mă după el dezorientată.

[center]*[/center]
-Mă dor picioarele, m-am plâns eu trântindu-mă pe banca rece din lemn de stejar lăcuit.
Ne-am plimbat peste tot, holbându-ne la vitrinele magazinelor, inhalând mirosul produselor de patiserie proaspăt scoase din cuptor, râzând ca nişte copii şi vorbind despre vrute şi nevrute, uneori subiecte fără logică, doar ca să comunicăm unul cu celălalt.
Ne-am amintit de copilăria noastră şi de cât de apropiaţi eram unul de altul, iar toate astea nu mi-au făcut deloc rău aşa cum am tot crezut eu. Ba dimpotrivă, mi-au alinat suferinţa şi mi-au deschis ochii. Aşa am realizat cât de dor îmi era de el şi de timpul pe care-l petreceam împreună. Îmi doream din tot sufletul să retrăiesc acele amintiri, să fim din nou prieteni...
-Dar a fost minunat, Eric, i-am zis zâmbind. Chiar nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru ce ai făcut astăzi.
S-a aşezat pe bancă zâmbind foarte satisfăcut. A închis ochii şi şi-a lăsat capul pe spate.
Nu l-am scăpat din priviri nici pentru o nanosecundă.
-Nici nu e nevoie s-o faci. Mă mulţumesc şi cu faptul că datorită mie nu mai eşti în starea aia deplorabilă.
Tonul său era uşor nostalgic, dar blând şi afectuos totodată. Ochii îi ţinea în continuare închişi, iar expresia de pe faţa sa părea să fie una îngândurată. Ceea ce mă făcea să mă întreb ce e în mintea lui, la ce se gândea oare ?
Şi tot privindu-l şi analizându-i chipul superb, am realizat cât de mult voiam ca el, şi tot ce ţinea de Eric, să fie numai pentru mine. Zâmbetele lui, privirile diabolice, replicile acide, totul. Eric însăşi să fie al meu şi numai pentru mine...
Dar până acolo era un drum lung de parcurs, asta era clar. Şi eu eram deja pregătită de această călătorie.
-Eric, aş vrea... Dacă ai putea cumva să-mi ierţi toate greşelile din trecut... Mi-aş dori să fim din nou cei mai buni prieteni, Eric! Nu-mi place deloc ce se întâmplă cu mine! Mă prostesc, nu mai sunt eu. Sunt... sunt o umbră ştearsă. O carcasă goală.
Am... am nevoie disperată de tine şi... te iubesc
Dar evident cuvintele acestea le-am ţinut pentru mine.
Mă simţeam mai sigură ca niciodată şi totodată, mai vulnerabilă decât fusesem vreodată în viaţa mea. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, iar viteza sângelui ce mi se plimba prin vene se triplase. Privirea-mi era hotărâtă şi aţintită asupra chipului său, dar eram copleşită de o emoţie ciudată combinată cu o nerăbdare de nestăvilit şi asta era destul de evident din ticul prostesc de care nu am scăpat nici acum, acela de a-mi trosni degetele.
El a deschis ochii uşor, întorcându-şi capul, surprins, spre mine.
Doar de atât aveam nevoie ca să-mi pierd orice urmă de încredere în propria persoană şi să îngheţ acolo pe bancă, cu rafale slabe de vânt lovindu-se de faţa mea şi răvăşindu-mi părul roşcat. Îmi vedeam expresia stupidă de pe chip în ochii săi verzi, strălucitori: descurajată, stânjenită, jalnică.
E ciudat, şi enervant totodată, cum orgoliul şi narcisismul meu de leoaică autentică păleau în faţa lui.
Mi-am plecat capul, murmurând:
-Vorbesc prostii. Nu mă băga în seamă, am încercat să-mi dreg imaginea pe un ton şters, absolut neconvingător.
- Prostie a fost tot ce ai făcut în ultimii trei ani, Roselyn, a zis pe un ton superior, făcându-mă să tresar şi să-mi ridic fruntea, holbându-mă la el. Dar te iert. Ştii oricum că nici pe mine nu mă încântă situaţia asta.
Mi-a zâmbit cu blândeţea aceea cu care mă obişnuise în copilărie, apropiindu-şi chipul de al meu.
-Haide, vreau să-ţi văd zâmbetul, a şoptit în urechea mea. Şterge-ţi lacrima, Rose. Ai plâns destul.
Mi-am ridicat privirea spre el. Feţele noastre se aflau la o distanţă considerabilă. O singură mişcare ne-ar fi făcut trupurile să se atingă, iar gândul ăsta mă făcea să tremur deopotrivă de dorinţă, nerăbdare şi disperare.
Tot ce vedeam era chipul său perfect, radiind, şi privirea caldă şi blândă, pe care, parcă, nu o mai recunoşteam. Iar tot ce auzeam era vocea lui melodioasă, atât de dulce acum şi respiraţia sa regulată.
Mi-era dor să aud acele cuvinte. Mă întrebam dacă sunt adevărate, dacă auzisem bine. Şi chiar plângeam? Da, da. Pentru că îl iubeam cu adevărat şi mi-am făcut rău de una singură negându-mi setimentele, pentru că trupul meu era din nou cuprins de tot felul de senzaţii ciudate şi tremura iar printre braţele sale calde. Şi nu ştiu dacă era de la frig. Posibil. Dar poate şi de la acel sentiment ce pusese stăpânire pe mine. Dorinţa de a–l săruta, de a-i atinge chipul şi de a ştii că suntem doar noi doi, împreună pentru totdeauna.
Şi-a aplecat faţa spre a mea, moment în care am simţit că o iau razna. Aproape îmi atinsese buzele când câteva picături reci de apă poposiseră pe chipurile noaste. Ne-am uitat unul la altul, apoi ne-am ridicat privirea către cerul negru şi plin de nori. Începuse să plouă, tot mai multe picături lovindu-se de faţa noastră. Ne-am uitat din nou unul la celălalt şi am început să râdem. Dar în interior eram cumplit de ofticată.
-Te duc acasă, a zis ridicându-se de pe bancă şi luându-mi mâna stângă într-a lui, trăgându-mă într-o îmbrăţişare strânsă.
-Eric? am zis cu obrajii îmbujoraţi adânciţi in pieptul său.
M-a privit în ochi de sus.
-Nu am umbrelă şi ştii că am nu am o imunitate prea bună...
S-a desprins de mine râzând, dar ţinându-mă încă de mâna stângă, şi-a dat sacoul jos şi l-a pus peste umerii mei, iar eu mi-am trecut obrazul peste gulerul hainei ce păstra parfumul său obsedant şi inconfudabil. Apoi mi-a luat fesul din ghiozdan şi mi l-a pus în cap cu un zâmbet copilăros în colţul gurii.
-Dar tu? am întrebat.
-Eu ce?
-O să răceşti!
-Am răcit deja.
-Dar...
-Niciun dar. Roselyn, tu ai mai multă nevoie de el cu imunitatea ta proastă şi Nate ca frate, a zis sarcastic, pe un ton oarecum impunător.
-Mda, probabil, m-am conformat eu zâmbind.

[center]*[/center]
Am intrat în casă râzând de cât de împiedicată eram ( nu observasem pragul uşii – cu ochii după Eric mi se pare ceva logic ), luându-mi la revedere de la brunet într-un mod cu totul şi cu totul special, unic şi specific nouă. Pentru că totul se rezolvase între noi acum. Pentru că redeveneam prietenii de odinioară. Pentru că eram mai aproape ca niciodată de momentul în care aveam să-i mărturisesc ce simţeam pentru el.
Eram... Beată de fericire e de-ajuns şi parcă prea puţin.
Greu de exprimat ceea ce simţeam în acel moment. Ultima oară când avusesem starea asta de euforie şi exuberanţă fusese în dimineaţa de Crăciun, la şapte ani, când îmi primisem prima pereche de role. Da, exact. Mă simţeam ca un copil în perioada sărbătorilor de iarnă.
Trebuia să-i dau vestea asta lui Nate – dar... el unde era? Teneşii lui erau aruncaţi undeva într-un colţ al holului deci sigur era acasă. În bucătărie nu era, nici în sufragerie, nici în baie.
Mi-am aruncat ghiozdanul în camera mea în treacăt, apoi m-am apropiat de uşa albă din lemn de fag a dormitorului său şi am ciocănit uşor. Nimic. Încă o dată. Nimic din nou. A treia, a patra oară, tot nimic.
Am intrat, trântind nervoasă uşa de perete. Am regretat imediat când l-am văzut stând pe burtă în patul său dublu, cu ochii închişi. Era atât de dulce când dormea, fratele meu!
Nu se schimbase încă ceea ce mă făcea să cred că era foarte obosit. Ei şi ce? A dormit destul! Nu mai aveam răbdare, voiam să-i spun în acel moment tot ce se întâmplase de când mă lăsase la şcoală şi până atunci.
M-am aşezat pe marginea patului şi am început să-l mângâi.
-Nate, am zis mieros. Trezeşte-te, frăţioare.
Nicio reacţie. Omul ăsta doarme buştean. Ar trebui să renunţi, mi-am zis. Dar nu! Eu voiam să vorbesc cu el, să-mi împart fericirea cu fratele meu. Îl uram pentru fazele astea când, rareori, aveam şi eu chef să vorbesc cu el şi acesta nu putea să mă asculte din diferite motive.
-Nate, mi-e foame. Hai să-mi faci ceva de mâncare, am zis din nou, de data asta alintându-mă.
Nimic nici de data asta.
-Trezeşte, Nate! Nu mă enerva! am strigat luându-l de umeri şi clătindu-l cu putere. Nate! Nathaniel!
De ce nu răspundea? Şi de ce... era flaconul de antidepresive răsturnat pe noptiera lui? Oh nu! OH NU! Nate, nu, nu mi-ai făcut asta! Oh, ba da. Mi-ai făcut!
M-am panicat. Rău. Nu mai ştiam ce să fac, îmi venea să urlu. Să plâng. Să... Habar n-am. O luasem razna. Mă durea tot corpul, capul avea să-mi explodeze. Ce – ce făceam?
-NAAATEEE! Trezeşte-te pentru numele lui Dumnezeu şi spune-mi că nu e adevărat!
Îl pleznisem peste faţă. Un gest necontrolat. Din disperare. Eram lipsită de raţiune. Nu mai auzeam nimic şi nici numai vedeam nimic, decât negru în faţa ochilor şi simţeam că mă sufoc. Eram căzută pe jos, în genunchi, cu mâinile în dreptul ochilor, plângând amarnic şi strigându-l din când în când pe Nate care părea să nu-mi mai răspundă... Niciodată! Nici mie, nici prietenului său....
Şi atunci m-a trăsnit... Eric! El!... Aveam nevoie de el... Acum mai mult ca niciodată!




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)