30-10-2011, 06:31 PM
[center]Capitolul 35[/center]
-Te mai întreb odată, a zis el lipindu-se de mine. Neputând să-mi controlez întreaga mişcare a trupului, am tresărit la atingerea sa. Vrei să fii prietena mea?
E nebun ? Dumnezeule, Eric, tu ÅŸtii ce-mi ceri ?
Şi de fapt, ce-mi cerea atât de rău ? Ar trebui să mă bucur, nu ? Mă voia atât de mult că nu-l mai interesa nimic, dar absolut nimic. Nici că ploua cu găleata şi-l udase până la piele, nici că se uita lumea la noi, nici că era opt dimineaţa şi era prea devreme pentru astfel de... momente. Nimic, nu-i păsa de nimic. Îl vedeam aşa cum nu mi se afişase aproape niciodată – nebun, beat de fericire şi numai asta mă făcea să-i zâmbesc prosteşte...
Exact cum i-am răspuns şi lui când m-a întrebat, îmi aminteam cu desăvârşire acea scenă în care-mi ceruse prima oară să fiu prietena lui, mai ales răspunsul pe care i-l dădusem eu. Şi mai ţineam minte că de atunci, din ziua aceea, fiecare clipă a vieţii mele se transformase într-un coşmar din care nu ştiam cum să ies. Un coşmar în care drogurile şi alcoolul păreau a fi singurele portiţe de scăpare. Dar erau de fapt nişte capcane pe care, cu tot cu isteţimea mea impresionantă pe atunci, nu reuşisem să le observ.
Apoi m-am trezit brusc în ziua în care Nathaniel aproape îşi pierduse viaţa şi am realizat că nu mai aveam nimic, pierdusem totul şi ce-mi mai rămăsese era să o iau de la început. Ceea ce am şi făcut, din momentul în care l-am cunoscut pe Victor. Dar în tot acel timp, din acea zi nefastă, l-am tot vrut lângă mine. Fie că eram conştientă de asta sau nu, dorinţa aceea stăruise în sufletul meu şi chiar dacă o negam cu încăpăţânare când mă vedeam atât de fericită cu Victor, ştiam că alături de Eric al meu aş fi avut parte de sentimente mult mai puternice, neobişnuite chiar.
Sacoul său alunecase de pe mine şi acum ploaia începuse să-mi ude şi mie părul, ce începea uşor-uşor să se încreţească, şi hainele care mi se lipeau de trup. L-am mângâiat pe obrazul ud, privindu-l în ochii săi verzi, scânteietori:
-Nu sunt sinucigaşă, Eric. Nu te aştepta să spun “nu†tocmai acum când am decis că vreau să fiu cu tine şi să te las să ai grijă de mine şi să mă iubeşti pentru tot restul zilei. Şi de ce aş face-o când am visat în tot acest timp să mă întrebi din nou asta şi eu să profit de ocazia aceasta ca eu să-ţi spun cele mai ascunse gânduri ale mele ? Te vreau, Eric, numai pentru mine... Să fii al meu, să mă iubeşti, să mă ţii în braţe, să mă săruţi. Numai pe mine, Eric Eyed. Doar eu. Roselyn Hope. Iubita ta.
Voiam să-i spun mai multe, mult mai multe. Şi nu neapărat despre sentimentele mele descoperite de curând, ci despre viaţa fără el în general. Că mă simţeam incompletă fără el şi că nu mă puteam bucura de nimic fără să mă gândesc cum ar fi fost totul dacă ar fi şi acesta lângă mine. Dar începusem să râd. Plângând. Nici eu nu ştiam dacă mai mult plângeam decât râdeam sau invers. Însă el se uita îngrijorat şi totodată fascinat la mine, cu părul negru lipit de fruntea sa şi clipind din genele sale lungi, fără să facă ceva. Lăsându-mă să vorbesc pur şi simplu.
-Priveşte-mă, Eric. Uită-te la mine şi spune-mi cât de patetică sunt! Îmi lăsasem capul pe spate şi-mi întinsesem mâinile în lateral. Picăturile de ploaie, din ce în ce mai dese, se izbeau de faţa mea, udându-mi bandajul ce-mi aluneca de pe frunte. Orgoliul ăsta idiot al meu, egoismul, laşitatea mea... Am pierdut atâtea, nu doar pe tine, şi când conştientizez asta e prea târziu să mai fac ceva. Nu că aş face, dar aşa, ca fapt divers. Dar tu... Serios acum, nu aveai ce face decât să te îndrăgosteşti de o aşa fiinţă ca mine ? Sau poate am avut eu noroc. E noroc ăsta ? Sau... destin. Ce naiba ? Doamne, mi-am pierdut orice urmă de raţionalitate... Am înnebunit. Yaay! Dar... ştii ce ? Nu-mi pasă cât eşti tu cu mine, să fim amândoi nebuuuuni!
Probabil că exuberanţa mea îl îngrijorase. Mă privea încruntat, şi-mi luase capul în mâini. Prima oară am crezut că o să mă sărute şi l-am tras de gât spre mine, dar înainte să-mi dau seama îşi luase sacoul de jos, îl pusese pe mine şi mă lipise de el, păşind grăbit înainte. L-am întrebat unde naiba mă duce.
-Ai febră, a murmurat în urechea mea. Delirezi. Nate o să mă omoare.
Nu l-am băgat în seamă. Şi ce dacă aveam febră ? Nu mai răcisem de mult.
-Am vorbit atât de frumos şi nu-mi dai nici măcar un sărut ca în basme ? m-am bosumflat. Ce fel de prinţ eşti tu ?
S-a oprit şi m-a privit lung în ochi. Apoi a început să râdă şi m-a luat de bărbie, apropiindu-şi gura de a mea. Am înghiţit în sec şi ştiam că obrajii mi se înroşiseră căci îmi simţeam faţa în flăcări – sau poate era doar din cauza febrei ? Inima mea bătea cu o viteză neobişnuită, odată cu fiecare apropiere pe care o făcea – apropieri atât de lente de parcă nu intenţiona decât să mă înnebunească. Privirea mea era pierdută în ochii lui verzi, mult prea intenşi şi părul lui negru din care se scurgea apa. Credeam că o să îmi pierd capul, minţile şi că o să cad, că o să leşin – cu atât mai mult că aveam şi febră după cum zicea el. S-a apropiat şi mai tare, şi mai tare. Când buzele sale aproape le atinsese pe ale mele am simţit cum inima mi s-a oprit. O secundă în care am fost prea fericită să mai şi respir. Era primul sărut pe care-l aveam ca şi cuplu oficial – normal că eram emoţionată!
Doar că...
-De ce naiba râzi ? l-am întrebat nervoasă când a început să râdă în hohote, trăgându-mă lângă el şi continuând să meargă. Cu ce greşesc... ?
-Cu nimic, a murmurat. Chiar mă uimeşti...
-E pe bune, Eric. Chiar accept să fiu iubita, să fim în sfârşit un cuplu şi să fim fericiţi, doar noi doi. Nu eşti o rezervă sau planul B, nu te folosesc pentru a şterge amprenta lui Victor, a mi-l scoate din minte sau să-l fac gelos. Pur şi simplu fac ce trebuia să fac în ziua aceea idioată, când eram în generală. Pur şi simplu fac ce-mi spune inima. Pur şi simplu... – am făcut o pauză ca să-l privesc în ochi şi să trag aer în piept – Te iubesc, Eric! Chiar te iubesc...
Nu mi-am dat seama când am parcurs tot acel drum spre casă sau când el mă lipise de peretele din scara blocului şi mă sărutase scurt, dar atât de gentil, ţinându-mi capul în mâini.
Inima mea... Puteam să jur că încetase să mai bată, atât de intense şi de accelerate erau bătăile acesteia. Trupul îmi tremura – eram sigură că din cauza acelui sărut, atât de dulce şi de neobişnuit din partea sa, dar în următoarele secunde am realizat că de fapt eram bolnavă.
Aveam ameţeli şi-mi simţeam capul greu, gâtul începuse să mă usture. Chiar urma să răcesc? N-o mai făcusem de mult.
Eric a întrerupt uşor sărutul şi m-a întrebat îngrijorat dacă e totul în regulă.
-Da, da, totul e ok, am îngăimat eu şi am făcut câţiva paşi în faţă. Dar nimic nu era de fapt bine căci picioarele mi se înmuiaseră şi nu îmi puteam menţine echilibrul.
-Rose, stai, te duc acasă, a murmurat când m-a prins în braţele sale înainte să cad. M-am cuibărit la pietul său şi m-am lăsat condusă până la lift. Am uitat cât de repede răceşti...
-Geanta mea – am murmurat vlăguită când am ajuns în faţa apartamentului meu – geanta mea e la liceu. Nu am cheile, nu am cu ce să intru în apartament.
-Nate nu e acasă ?
-A plecat mai devreme. Nu cred că a terminat aşa de repede, avea nu-ştiu-ce treabă cu sponsorul, grupul lor stă prost cu...
-Ce-i cu voi acasă la ora asta ? s-a auzit o voce gâfâită în spatele nostru şi noi ne-am întors capul imediat. Era... Nate care urca scările ? Deci voi aţi uitat uşa de la lift deschisă, a oftat. Rose eşti bine ? m-a întrebat apoi când m-a văzut dârdâind de frig în braţele lui Eric. De ce sunteţi uzi ? Ăăăh, mă ameţiţi, haideţi mai bine înăuntru, a zis şi şi-a scos cheile din buzunar.
Niciodată n-am mai fost atât de bucuroasă să ajung în apartamentul meu superb şi să constat atmosfera atât de caldă şi plăcută pe care o emana casa noastră.
-Cum de eşti atât de inconştientă, mi-a zis Nate pe un ton de reproş în timp ce mă schimba în pijamale. Eric era la bucătărie, făcea un ceai. Mă întrebam dacă era cumva gelos pe fratele meu, acesta fiind singurul bărbat căruia îi permiteam cu uşurinţă să mă dezbrace.
Ce minte bolnavă ai Roselyn...
-Umbrela aia ţi-o cari după tine, dar nu o foloseşti niciodată. Ştii cât de repede te-mbolnăveşti şi că sistemul tău imunitar este îngrijorător de sensibil. Ce a fost în capul tău când ai plecat aşa de la ore ? Şi de ce ai plecat, mă rog ?
Nate punea atâtea întrebări şi mă ameţea într-un hal că nu puteam fi atentă la nimic şi nu ştiam ce naiba să-i spun. Eram sigură că ar fi fost încântat să afle ce s-a întâmplat de fapt azi şi de ce am plecat, dar nu eram în stare de nimic. Mi-am tras pilota până peste cap şi am închis ochii în speranţa că aşa voi scăpa de ameţeli.
-Doamne, cum arzi, a oftat Nate. Unde ţii termometrul ?
-ÃŽn sertarul cu pastile...
-Oh, gata l-am găsit.
Nu mai eram atentă la nimic, ochii încă mi-erau închişi. Deschisesem gura mecanic ca Nate să-mi ia temperatura şi parcă-l auzisem atunci şi pe Eric intrând în cameră cu ceaiul. Auzeam şi o pungă fâşâind, cred că Nate căuta ceva antibiotice. Apoi l-am auzit ieşind din cameră. Nu înţelegeam ce zicea, era ceva legat de motivarea absenţelor şi Kristin care o să-mi aducă geanta.
Eric mi-a dat o pastilă, probabil antibioticul pe care-l căutase Nate şi nu îmi mai amintesc altceva decât momentul în care brunetul a deschis uşa să iasă din cameră şi eu l-am rugat să rămână cu mine. Apoi am adormit. Un somn profund şi fără vise.
Când m-am trezit, durerile de cap şi de gât păreau să fi dispărut, iar temperatura corpului să-mi scadă. Însă nu ajunsese la cea normală. M-am ridicat uşor în coate şi m-am uitat buimacă în jurul meu. Privirea mi s-a oprit în dreptul ferestrei. Sincer... Nu ştiu cât am dormit, nu prea le am cu noţiunea timpului, dar bănuiesc că erau câteva ore bune având în vedere că afară era atât de întunecat.
-Te-ai trezit ? am auzit o voce amuzată în stânga mea şi am realizat instantaneu a cui era.
-Eric, ai rămas...
Nu ştiu de ce eram aşa de uimită că el rămăsese cu mine şi de ce-mi simţeam ochii în lacrimi. Poate nu era evident, dar ştiam oricum că avea să rămână cu mine. Orice ar fi. Spre deosebire de mine, el chiar reuşea să-mi arate cu fiecare gest, vorbă sau privire cât mă iubeşte.
S-a aplecat uşor peste faţa mea şi m-a sărutat pe frunte.
-Cum mai eşti ? Văd că încă mai arzi, dar nu îngrijorător de tare.
Am ridicat din umeri. Mă întrebam ce făcuse în tot acest timp cât eu am dormit.
-Probabil că sunt bine. Unde e Nathaniel ?
-S-a dus cu Kristin la cumpărături, a zâmbit. Mi-a zis să-l sun când te trezeşti. N-am de gând să facă asta. Mă descurc şi singur cu tine – nu eşti aşa de problematică, nu ? Şi nici prea dependentă de el nu pari. E exagerat, zău!
Am început să râd. Dacă doar asta i se părea lui exgerat chiar uitase cât de protectiv era Nate cu mine încă de mică.
-Nu te-ai plictisit tot aşteptându-mă pe mine ? l-am întrebat culcându-mi înapoi capul pe pernă.
-În general sau acum ? m-a întrebat cu un sarcasm ucigător, aruncându-mi totuşi un zâmbet superb. Nu, nu m-am plictisit. Am fost preocupat să mă uit pe ăsta, a spus şi s-a ridicat de pe scaunul pe care şi-l trăsese lângă pat, ducându-se la raftul cu cărţi de unde scosese un album cu poze. Albumul cu pozele noastre.
-Oh, Eric...
Începusem să plâng. Nu ştiam de ce. Poate pentru că se întâmplaseră atât de multe în decursul acestor zile. Eric aflase în cele din urmă că-l iubeam din totdeauna, Nate îşi găsise în sfârşit pe cineva şi realizasem cât de potrivită era Kristin pentru el, Victor care-mi spusese că nu renunţa pentru nimic la mine, Eric care-mi ceruse să fiu cu el...
-E ciudat cum se aranjează lucrurile, nu, Rose ? Mă uitam la pozele astea şi am observat cât de fericiţi eram noi doi numai când ne ţineam de mână sau eram în aceeaşi încăpere. Că pentru mine simpla ta prezenţă era totul...
-Era ? l-am întrebat pe un ton jucăuş, ştergându-mi lacrimile.
A venit lângă mine şi m-a luat de bărbie, privindu-mă foarte intens şi atent, cu ochii săi verzi strălucind într-un mod ciudat – părea o nostalgie amestecată cu un extaz nesfârşit. Mi-am simţit tot sângele urcându-mi în obraji şi inima care parcă se deşteptase dintr-un repaus mult prea lung şi acum începuse să bată din nou, doar că mult mai accelerată, pentru a recupera perioada în care pur şi simplu stătuse.
-Mai zi-mi odată că mă iubeşti, Roselyn, a şoptit cu buzele lipite de pielea gâtului meu.
Tremuram, simţind o plăcere extraordinară. Eric reuşea să trezească în mine sentimente şi dorinţe pe Victor nu reuşise niciodată şi simţeam că eram capabilă de orice pentru el, chiar de orice.
L-am îndepărtat uşor de mine, luându-i capul în mâini. M-am uitat în ochii lui, deşi mi-era greu să citesc ceva în ei. I-am mângâiat obrazul şi l-am sărutat scurt pe buze.
-Te iubesc, Eric.
