12-09-2010, 01:07 PM
Hehe, am venit cu nextul. Multumesc mult de comentarii. De data asta este ceva mai lung. Nu se intampla prea multe in acest capitol, dar vi se va mai contura putin tabloul despre trecutul lor. Sper sa va placa. Pun nestul tot la 3 commuri, minim, ca daca vreti sa lasati mai multe sunteti invitatii mei :)).
Dupa atatia ani, atata timp, parul rosu ca soarele la apus, pielea alba ca spuma laptelui si ochii verzi ca iarba cruda sunt din nou in fata mea. Parca toata copilaria-mi reinvie. Clipele trecutului prind din nou viata in inima mea. As crede chiar ca ieri ne-am cunoscut.
Flashback
O fetita micuta, asemenea unei papusi de portelan, pasea nesigur prin parcul plin de copii, la brat cu mama ei, o femeie inalta, atragatoare, cu parul saten si ochii caprui. Din doi in doi pasi fetita isi pierdea echilibrul, aproape cazand din picioare de fiecare data. Rochita ei galbena de catifea stergea podeaua aproape tot timpul, fiind peticita in toata partea de jos.
- Of, ridica-te si mergi cum trebuie, Matsuri! o dojeneste femeia, care tocmai isi pierdu-se rabdarea. Ai trei ani deja. Vrei sa rada ceilalti copii de tine?
Fetita incerca in zadar sa tina pasul cu mama ei, care suparata ii daduse drumul la manuta, lasand-o pe micuta sa se chinuie singura.
- Asculta, Matsuri! a spus femeia intr-un final, oftand. Nu am timp de prostelile tale. Te las in parc si vin dupa tine mai tarziu, incheie luand-o la fuga.
In tot acest timp, chipul fragil al copilului statuse plecat, lasand lacrimile sa ii mangaie obrajii fini trandafirii. Manuta mica strangea cu putere rochita care mai avea putin si se rupea, insa ei nu ii pasa. Mama ei o lasase singura, fara sa ii pese de ce simtea. Neincercand sa afle ce o doare sau de ce nu poate merge. Cu ce gresise ea, acea fiinta micuta?
- Esti bine? auzi aceasta o voce calda, linistita si melodioasa de copil. Timid ridica privirea. In fata ei statea un baietel putin mai mare decat ea, cu parul roscat si pielea alba ca smantana. Ochii lui verzi exprimau bucurie, iar mana-i micuta era intinsa, pentru a o ajuta pe fetita sa se ridice.
Matsuri zambi inocent, isi sterse lacrimile si vru sa ii intinda mana, insa o avalansa de cuvinte venite de la alti copii o oprira.
- Nu-l atinge!... E un monstru… Ai grija…Cine stie ce vrea sa iti faca… Fugi! … Nu e om… spuneau ei, propozitiile continuand la nesfarsit.
- Terminati! striga baietelul disperat, cazand in genunchi cu mainile pe urechi. Si eu am sentimente. Sunt viu, la fel ca voi, continua el sa spuna cu lacrimi in ochi.
Fetita statea in continuate pe jos, privind nedumerita scena ce se derula in fata ei. Copiii incepusera sa il loveasca cu pietre pe micul baiat binevoitor, insa nici una nu ajungea la destinatie, fiind oprite in ultimul moment de nisipul care se asezase ca un scut in jurul sau. Fara sa isi dea seama, Matsuri se ridica, asezandu-se exact in fata bolovanilor destinati roscatului. Dupa cateva lovituri luate din plin, ranile au inceput sa ii sangereze, insa cel putin copiii au incetat sa mai arunce.
- Sunteti rai, ii dojeni fetita suparata. Nu e frumos sa arunci cu pietre, mai spuse, apoi se intoarse cu fata spre baietel, care statea pe jos si pangea cu mainile inca pe urechi.
- E in regula acum, ii zise zambind pasnic. Poti sa te ridici. Eu sunt Matsuri.
- Ga-ara, spuse balbait baiatul. Esti ranita? intreba agitat, uitandu-se la ranile fetitei. Din vina mea?
- Sunt bine, il linisti ea. Nu doare rau. Vrei sa ne jucam?
End of flashback
- Gaara-kun! strig bucuroasa, imediat ce imi revin in simtiri, recapatandu-mi glasul apoi dau drumul lacrimilor de bucurie ce imi inunda ochii plini de viata, in timp ce vreau sa-l imbrazisez, dar ma lovesc de nisipul dur care imi taie calea, apoi se incolaceste in jurul meu, strangandu-ma tot mai tare. Isi intoarce privirea spre mine, zambind diavoleste, cu ochii dominati de ura. Corpul incepe sa imi tremure involuntar. Privirea lui ucigatoarea imi strapunge inima. Nu din nou acesti ochi!…
Flashback
O fetita de vreo cinci anisori alerga grabita pe strazile intunecoase si pustii ale satului nisip, ghidata de strigatele de groaza ale localnicilor.
- L-a ucis… Uite cat nisip… Capul ii este strivit… Erau rude… Ce monstru!...
Cu fiecare propozitia auzita, fetita se grabea tot mai tare, picaturi de sudoare alunecandu-i pe chipul obosit. Simtea o durere acuta in abdomen dar nici gand sa incetineasca vreun pic. Desi piciorusele fragile abia mai duceau greutatea corpului, copilul nu avea de gand sa se opreasca. Trebuia cu orice pret sa ajunga la “el†.
Mai coti de cateva ori apoi ajunse intr-o strada mare, foarte aglomerata. Spre deosebire de ceilalti oameni, care alergau incroziti ascunzandu-se in case, fetita inainta spre locul evitat de toti, croindu-si cu greu drum prin multime. Dupa nenumarate cazaturi, reusi intr-un final sa strabata strada, oprindu-se in spatele unui baietel roscat, inconjurat de nisip, care statea pe jos in genunchi, plangand la capul pe jumatate strivit al unui barbat saten, imbracat intr-un costum de ninja. La auzul pasilor din spatele sau, baiatul se intoarse, afisand un zambet diavolesc, saliva scurgandu-i-se pe la colturile gurii. Ochii sai plini de ura o ingrozira pe fetita care cazu la podea.
- Si tu vrei sa ma ucizi, Matsuri? intreba acesta, izbuncind intr-un ras isteric. Mai intai tata, apoi Yashamaru, acum mai urmezi doar tu. Dar esti un nimic, Matsuri, pe langa puterea acestui nisip! Un nimic, incheie baiatul, continuand sa rada.
- Gaara, termina! Nu imi place jocul asta. Te rog, termina, continua rugator fetita, care izbucnise in lacrimi. Termina, te rog… termina. Nu imi face rau. To rog, sunt prietena ta.
Mai planse o vreme, acolo pe jos, neincetand nici o clipa sa il roage pe baiat sa isi revina, apoi obosita, adormi. Un strat subtire de nisip se infasura in jurul ei, ducand-o plutind pana acasa, pe patul ei moale, sa isi viseze visul linistita, fara griji.
A doua zi toti s-au purtat normal, parca uitand evenimentele din noaptea precedenta.
End of flashback
- Gaara-kun, sunt eu, Matsuri, spun disperata in incercarea de a ma elibera din stransoare. Tu m-ai invatat sa merg, iar eu ti-am aratat ce este joaca. Nu poti uita asta. Am fost prietena ta.
- Si m-ai lasat acolo, rosti el incet, aproape soptit, cuvintele pierzandu-i-se in noapte.
Flashback
In fata unei casute mici, pe doua nivele, cu pereti albi si putin derapanata, statea un baietel roscat, privind cu durere spre ferestrele acoperite de lemne. Dorea sa intre, sa revada din nou acel chip zambitor si neajutorat al prietenei sale. Dar ce putea face? Sa sparga usa? Nu stia daca era o idee buna sau nu. Poate ea era incuiata inauntru, dar daca nu? Satul urma sa il batjocoreasca si sa il raneasca iar, din orice motiv, oricat de mic.
Se aseza in genunchi, lovind cu putere solul. Incerca apoi sa se raneasca pe sine, dar degeaba, nisipul ii oprea atacurile de fiecare data. Disperat incepu sa planga, cu lacrimi amare, de dor, de tristete. Ramase singur in acea lume in care toti il vroiau mort, iar el nu o putea parasi. De ce el? Cu ce gresise? Nu stia, intrebarile ramanandu-i fara raspunsul pe care il ravnea atat de mult.
Ce putea face daca era urat? Un singur lucru, credea el in acel moment. Sa urasca la randul lui. Sa ucida, daca cineva dorea sau nu sa ii faca acelasi lucru. Sa omoare cat mai multe persoane, pentru a dovedi ca exista, pentru a avea un scop.
End of flashback
Ma zbat cu putere, dorind sa ies din stransoarea tot mai puternica a nisipului, dar fara rost. Incercarile mele il fac pe Gaara sa doreasca si mai tare momentul in care ma va vedea strivita, asa ca accelereaza cu mult procesul fata de inceput. Nisipul se tot strange si se strange si se strange. Sunt doar un mic gandac pe langa forta lui imensa… Sunt o ratata, care nu poate avea grija nici de propria-i piele.
Capitolul 2
Dupa atatia ani, atata timp, parul rosu ca soarele la apus, pielea alba ca spuma laptelui si ochii verzi ca iarba cruda sunt din nou in fata mea. Parca toata copilaria-mi reinvie. Clipele trecutului prind din nou viata in inima mea. As crede chiar ca ieri ne-am cunoscut.
Flashback
O fetita micuta, asemenea unei papusi de portelan, pasea nesigur prin parcul plin de copii, la brat cu mama ei, o femeie inalta, atragatoare, cu parul saten si ochii caprui. Din doi in doi pasi fetita isi pierdea echilibrul, aproape cazand din picioare de fiecare data. Rochita ei galbena de catifea stergea podeaua aproape tot timpul, fiind peticita in toata partea de jos.
- Of, ridica-te si mergi cum trebuie, Matsuri! o dojeneste femeia, care tocmai isi pierdu-se rabdarea. Ai trei ani deja. Vrei sa rada ceilalti copii de tine?
Fetita incerca in zadar sa tina pasul cu mama ei, care suparata ii daduse drumul la manuta, lasand-o pe micuta sa se chinuie singura.
- Asculta, Matsuri! a spus femeia intr-un final, oftand. Nu am timp de prostelile tale. Te las in parc si vin dupa tine mai tarziu, incheie luand-o la fuga.
In tot acest timp, chipul fragil al copilului statuse plecat, lasand lacrimile sa ii mangaie obrajii fini trandafirii. Manuta mica strangea cu putere rochita care mai avea putin si se rupea, insa ei nu ii pasa. Mama ei o lasase singura, fara sa ii pese de ce simtea. Neincercand sa afle ce o doare sau de ce nu poate merge. Cu ce gresise ea, acea fiinta micuta?
- Esti bine? auzi aceasta o voce calda, linistita si melodioasa de copil. Timid ridica privirea. In fata ei statea un baietel putin mai mare decat ea, cu parul roscat si pielea alba ca smantana. Ochii lui verzi exprimau bucurie, iar mana-i micuta era intinsa, pentru a o ajuta pe fetita sa se ridice.
Matsuri zambi inocent, isi sterse lacrimile si vru sa ii intinda mana, insa o avalansa de cuvinte venite de la alti copii o oprira.
- Nu-l atinge!... E un monstru… Ai grija…Cine stie ce vrea sa iti faca… Fugi! … Nu e om… spuneau ei, propozitiile continuand la nesfarsit.
- Terminati! striga baietelul disperat, cazand in genunchi cu mainile pe urechi. Si eu am sentimente. Sunt viu, la fel ca voi, continua el sa spuna cu lacrimi in ochi.
Fetita statea in continuate pe jos, privind nedumerita scena ce se derula in fata ei. Copiii incepusera sa il loveasca cu pietre pe micul baiat binevoitor, insa nici una nu ajungea la destinatie, fiind oprite in ultimul moment de nisipul care se asezase ca un scut in jurul sau. Fara sa isi dea seama, Matsuri se ridica, asezandu-se exact in fata bolovanilor destinati roscatului. Dupa cateva lovituri luate din plin, ranile au inceput sa ii sangereze, insa cel putin copiii au incetat sa mai arunce.
- Sunteti rai, ii dojeni fetita suparata. Nu e frumos sa arunci cu pietre, mai spuse, apoi se intoarse cu fata spre baietel, care statea pe jos si pangea cu mainile inca pe urechi.
- E in regula acum, ii zise zambind pasnic. Poti sa te ridici. Eu sunt Matsuri.
- Ga-ara, spuse balbait baiatul. Esti ranita? intreba agitat, uitandu-se la ranile fetitei. Din vina mea?
- Sunt bine, il linisti ea. Nu doare rau. Vrei sa ne jucam?
End of flashback
- Gaara-kun! strig bucuroasa, imediat ce imi revin in simtiri, recapatandu-mi glasul apoi dau drumul lacrimilor de bucurie ce imi inunda ochii plini de viata, in timp ce vreau sa-l imbrazisez, dar ma lovesc de nisipul dur care imi taie calea, apoi se incolaceste in jurul meu, strangandu-ma tot mai tare. Isi intoarce privirea spre mine, zambind diavoleste, cu ochii dominati de ura. Corpul incepe sa imi tremure involuntar. Privirea lui ucigatoarea imi strapunge inima. Nu din nou acesti ochi!…
Flashback
O fetita de vreo cinci anisori alerga grabita pe strazile intunecoase si pustii ale satului nisip, ghidata de strigatele de groaza ale localnicilor.
- L-a ucis… Uite cat nisip… Capul ii este strivit… Erau rude… Ce monstru!...
Cu fiecare propozitia auzita, fetita se grabea tot mai tare, picaturi de sudoare alunecandu-i pe chipul obosit. Simtea o durere acuta in abdomen dar nici gand sa incetineasca vreun pic. Desi piciorusele fragile abia mai duceau greutatea corpului, copilul nu avea de gand sa se opreasca. Trebuia cu orice pret sa ajunga la “el†.
Mai coti de cateva ori apoi ajunse intr-o strada mare, foarte aglomerata. Spre deosebire de ceilalti oameni, care alergau incroziti ascunzandu-se in case, fetita inainta spre locul evitat de toti, croindu-si cu greu drum prin multime. Dupa nenumarate cazaturi, reusi intr-un final sa strabata strada, oprindu-se in spatele unui baietel roscat, inconjurat de nisip, care statea pe jos in genunchi, plangand la capul pe jumatate strivit al unui barbat saten, imbracat intr-un costum de ninja. La auzul pasilor din spatele sau, baiatul se intoarse, afisand un zambet diavolesc, saliva scurgandu-i-se pe la colturile gurii. Ochii sai plini de ura o ingrozira pe fetita care cazu la podea.
- Si tu vrei sa ma ucizi, Matsuri? intreba acesta, izbuncind intr-un ras isteric. Mai intai tata, apoi Yashamaru, acum mai urmezi doar tu. Dar esti un nimic, Matsuri, pe langa puterea acestui nisip! Un nimic, incheie baiatul, continuand sa rada.
- Gaara, termina! Nu imi place jocul asta. Te rog, termina, continua rugator fetita, care izbucnise in lacrimi. Termina, te rog… termina. Nu imi face rau. To rog, sunt prietena ta.
Mai planse o vreme, acolo pe jos, neincetand nici o clipa sa il roage pe baiat sa isi revina, apoi obosita, adormi. Un strat subtire de nisip se infasura in jurul ei, ducand-o plutind pana acasa, pe patul ei moale, sa isi viseze visul linistita, fara griji.
A doua zi toti s-au purtat normal, parca uitand evenimentele din noaptea precedenta.
End of flashback
- Gaara-kun, sunt eu, Matsuri, spun disperata in incercarea de a ma elibera din stransoare. Tu m-ai invatat sa merg, iar eu ti-am aratat ce este joaca. Nu poti uita asta. Am fost prietena ta.
- Si m-ai lasat acolo, rosti el incet, aproape soptit, cuvintele pierzandu-i-se in noapte.
Flashback
In fata unei casute mici, pe doua nivele, cu pereti albi si putin derapanata, statea un baietel roscat, privind cu durere spre ferestrele acoperite de lemne. Dorea sa intre, sa revada din nou acel chip zambitor si neajutorat al prietenei sale. Dar ce putea face? Sa sparga usa? Nu stia daca era o idee buna sau nu. Poate ea era incuiata inauntru, dar daca nu? Satul urma sa il batjocoreasca si sa il raneasca iar, din orice motiv, oricat de mic.
Se aseza in genunchi, lovind cu putere solul. Incerca apoi sa se raneasca pe sine, dar degeaba, nisipul ii oprea atacurile de fiecare data. Disperat incepu sa planga, cu lacrimi amare, de dor, de tristete. Ramase singur in acea lume in care toti il vroiau mort, iar el nu o putea parasi. De ce el? Cu ce gresise? Nu stia, intrebarile ramanandu-i fara raspunsul pe care il ravnea atat de mult.
Ce putea face daca era urat? Un singur lucru, credea el in acel moment. Sa urasca la randul lui. Sa ucida, daca cineva dorea sau nu sa ii faca acelasi lucru. Sa omoare cat mai multe persoane, pentru a dovedi ca exista, pentru a avea un scop.
End of flashback
Ma zbat cu putere, dorind sa ies din stransoarea tot mai puternica a nisipului, dar fara rost. Incercarile mele il fac pe Gaara sa doreasca si mai tare momentul in care ma va vedea strivita, asa ca accelereaza cu mult procesul fata de inceput. Nisipul se tot strange si se strange si se strange. Sunt doar un mic gandac pe langa forta lui imensa… Sunt o ratata, care nu poate avea grija nici de propria-i piele.