Intrebari fara raspuns...

[Assyria]

Buna tuturor! am... acesta e primult meu fic.... stiu ca nu o sa fie prea reusit... insa sper sa ma perfectionez de aceea va rog sa criticati cat mai dur! Sper totusi sa va placa cat de cat.:)


Capitolul 1

Si uite-asa a mai trecut un an, cu aceleasi "evenimente" ca in fiecare altul...aceleasi evenimente parca si mai plictisitoare, mai obisnuite, si mai normale cu cat trecerea timpului inainteaza.Si eu... eu oare cine sunt in aceasta clepsidra a vietii? eu sunt o oarecare, un nimeni care va trece ca oricine, prin aceasta viata monotona. Ma intreb , cat voi mai rezista in aceasta poveste care va avea mereu acelasi sfarsit, enervant de banal: moartea. Da, fiecarui om ii este sortit sa se nasca, sa creasca, sa se dezvolte, sa fie independent apoi sa-si creeze propria viata, familie... dar la ce sunt bune toate acestea, daca intr-un final, toti care au infaptuit ceva, fie chiar si un ceva nesemnificativ, vor avea aceeasi soarta: sa fie pusi intre patru scanduri si sa putrezeasca la doi metri in pamant! Insa nimeni nu are un cuvant de spus impotriva acestui destin trist. Toti tac si inghit. E ceva care nu poate fi impiedicat de propriile noastre puteri, niste puteri minuscule. Nimeni nu poate intrerupe, devia sau schimba ciclul vietii.
Acum stau si ma gandesc la aceste idei stupide si fara logica, pe care le am in cap , stiind ca n-o sa inceteze decat atunci cand le voi gasi un raspuns, ceea ce e imposibil, sau atunci cand ma va apuca durerea de cap. Tipic mie... imi vin in cap tot felul de idei si diferite intrebari, la care nu am aproape niciodata un raspuns, raspuns care pentru mine nu trebuie sa fie mereu plauzibil , ci sa fie un raspuns la care sa ma incred doar eu.
Incerc intr-un sfarsit sa- mi arunc aceste bazaconii din cap , care m-au facut sa stau treaza o buna bucata din noapte... insa fara niciun efect... ochii parca nu vroiau sa se inchida, stateau impaienjeniti pe tavanul alb al camerei mele. Obosita de atata efort de a incerca sa adorm, ma ridic din patul meu moale indreptandu-ma spre balcon, locul cel mai placut si mai linistitor : un adevarat refugiu pentru mine. Deshid usa de sticla, si raman placut impresionata de maretia stelelor: mii si mii de stele incercau sa inveleasca bolta cereasca cu o patura stralucitoare si alba. Globul de cristal de o stralucire pura, parca intrecea toata maretia stelelor.. insa intr-un infinit negru era singur si trist, fara niciun tovaras . De ce oare m-am comparat mereu cu luna? Si de ce oare imi pun intrebari la care deja cunosc raspunsul? Insa parca simt nevoia sa-mi raspund... la fel ca si luna, desi inconjurata de o gramada de stele, iar eu inconjurata de o gramada de oameni, nu sunt fericita ... pentru ca acei oameni sau prieteni nu sunt adevarati. Toti sunt falsi si profitori... sunt niste fantasme a ceea ce ti-ai imaginat si cum ti-ai dorit sa fie, insa nu poti schimba adevarul: nu exista prieteni adevarti care si-ar da si viata pentru tine. Ca si-ar da viata pentru tine e prea mult spus.. bine si frumos ar fi sa-ti dea macar o mana de ajutor, un umar pe care sa plangi.
Si uite cam asa imi petrec eu o noapte.. in care in loc sa dorm visez cu ochii deschisi. Asa esti tu Bea.. prea visatoare si prea posesiva..dar ce tot spun ..eu?! posesiva?!.. prea realista.. si ma plac asa cum sunt, nimeni si nimic nu ma poate schimba! Dupa aceasta ultima remarca ma intorc in camera mea.. incercand sa mai inchid ochii vreun sfert de ora ... caci deja dimineata cu lumina ei prea puternica pentru ochii mei, care sunt obisnuiti mai mult pentru noapte decat pentru ziua, ma indeamna sa ma asez in patul meu caldut si confortabil si sa ma grabesc spre lumea viselor... o lume care este ca o oglinda ce iti reflecta ce-ai facut pe parcursul unei anumite perioade a lumii adevarate, o lume care nu prea e placuta pentru mine .. oare de ce presimt ca nu voi dormi prea bine?


Deci cam atat.. e cam scurt nu stiu daca sunt chiar 40 de randuri.. :(

[Flash]

Topic mutat la . . . Original o.o '' E original cred. Yeah am răsfoit puţin ficul să văd ce e cu el. So topic mutat la Original.

[Assyria]

Capitolul 2

Prieten...cel mai bun prieten... oare ce inseamna acest cuvant pe care il auzi la tot pasul? si oare de ce mi se face mila de cei pe care ii aud spunand: " Prietenul meu cel mai bun e X. " sau: " Alta prietena ca Y nu mai exista! "Unii ar spune ca definitia ideala pentru cel mai bun prieten ar fi urmatoarea:" Cel mai bun prieten este persoana cu care te bucuri, persoana careia ii destainui totul si umarul pe care plangi.Nu exista persoana care sa nu aiba prieteni mai multi, mai putini, nu conteaza decat ca acei prieteni sa fie adevarati." Mda .. eu parca am fost facuta sa incalc aceasta definitie, aceasta lege nescrisa, caci nici macar un gram din mintea mea nu crede asa ceva. Prietenii adevarati nu exista! Insa sincera sa fiu, a fost o perioada in care si eu faceam parte din aceeasi categorie care aveau prieteni " adevarati", care intr-un sfarsit s- au dovedit a fi falsi si care m-au distrus incetul cu incetul, bucatica cu bucatica. Nici nu cred ca mai are rost sa va povestesc caci ar iesi aceeasi poveste banala pe care o asculti mereu de la oricine si care sunt sigura ca v- ar plictisi.. insa am sa incerc sa va povestesc: am avut si eu odata un prieten.. da.. un singur prieten, baiat ce-i drept.. sigur ca acum va intrebati cum a reusit o fata sa fie prietena cu un baiat... ei bine, initial eu am reusit.. insa cu timpul am inceput sa simt ceva pentru acel baiat, si credeam ca si el simte ceva pentru mine. Intr-o zi mi-am facut curaj si i-am spus ceea ce simteam, insa el m-a privit batjocoritor si mi-a ras in fata, spunandu-mi ca n-as avea nici o sansa ca el sa ma placa si ca sa ma faca sa ma simt si mai amar, mi-a marturisit ca statea cu mine numai pentru ca eram fata lu' tata si profita din plin de asta. Si ce credeti ca am facut.. normal, ca orice fata, am inceput sa plang ca o proasta.El mi-a intors spatele si a plecat. Urmatoarele zile ca sa fie totul si mai perfect l-am vazut sarutandu-se cu alte fete chiar in fata mea si ignorandu-ma total.. parca intentionat pentru a ma face sa sufar si mai tare. Aceasta este numai una din " ratarile" mele de a avea prieteni.. sa nu credeti ca doar aceasta intamplare, acum banala, m-a facut sa nu mai am incredere in oameni si in cei care vroiau sa-mi fie " amici". Si asa am ajuns la starea aceasta izolata, melancolica, putin visatoare si foarte mult neincrezatoare pe care o am acum. Iar despre cei care spuneau mai sus ca prietenia e cel mai bun lucru... nu am sa comentez nimic, caci si ei vor simti pe pielea lor, sau cel putin unii dintre ei, ceea ce am simtit eu.
Acum stiti cat de cat povestea mea " atat de dramatica", si de ce sunt atat de altfel fata de celelalte fete de saisprezece ani care se distreaza , barfesc sau sunt obsedate de propria lor infatisare. Nu! Eu nu sunt ca ele... prefer simplitatea lucrurilor, atata timp cat nu e plictisitoare, in locul discotecilor cu muzica asurzitoare prefer balconul meu linistit umbrit de o panorama de stele, iar in locul plimbarilor desarte prefer sa stau in camera mea si sa ma gandesc .. la ce?.. la tot!
Ma ridic intr-un sfarsit din pat, si ma indrept asa ciufulita si in pijamale spre bucatarie, de unde imi iau din frigider un suc rece. Da, cineva care ar locui cu parintii, ar face mai intai o vizita la baie sa- si faca toaleta de dimineata... insa cum eu locuiam singura, nu prea imi pasa de felul cum aratam. Poate ca acum va ganditi cum poate o fata de saisprezece ani sa locuiasca singura! Ei bine... eu nu locuiam chiar singura, apartamentul tatei aflandu-se chiar langa al meu.Dupa cum vedeti eram o familie foarte instarita, avand in vedere ca ne puteam permite doua aprtamente, ce-i drept foarte luxoase, unul langa altul.
Dupa ce termin sucul ma grabesc spre baie, caci deja eram in intarziere. Ajunsa in baie ma opresc in fata oglinzii analizandu-ma: parul meu saten cu reflexii aurii cadeau in valuri pana la talie, iar ochii mei erau caprui cu o tenta de verde. Sincera sa fiu nu pot spune ca eram urata, chiar foarte draguta, insa nu aveam de gand sa ma holbez la mine toata dimineata. Termin cu toaleta si ma indrept spre dressingul din camera mea, de unde imi iau uniforma liceului, nu prea placuta pentru mine. Dupa ce ma imbrac, ma incalt si pornesc spre liceu cu pasi marunti. Oare ce ma va mai astepta?

Am.. stiu ca nu e prea reusit... sper totusi sa primesc macar un comentariu..:) Scuze pentru eventualele greseli!

[Assyria]

Capitolul 3


Cu gandul in alte directii pornesc spre liceu. Pasii mei parca masurati nu vroiau sa mareasca ritmul, nu vroiau sa se opreasca dintr-un fel de dans prostesc si leganat pe un fundal de trista melancolie a toamnei. Privirea mi se atinti asupra cerului gri, care era in contrast cu culorile toamnei. Sfera aurita abia se vedea printre norii amenintaori si abia reusea sa trimita lumina alba spre pamant. Acel peisaj m- a prins in mrejele lui hipnotice, nevrand sa ma lase sa ma trezesc parca dintr-un vis placut si totodata trist…. Trist? De ce oare trist? Incep sa-mi bat capul cu aceasta intrebare pana cand imi incepe a bubui trezindu-ma din acea stare de moleseala.
Ajunsa in sfarsit la liceu… pasii incep a mi se mici si a reduce ritmul, facandu-ma acum sa merg ca un melc. Desi am incercat sa deviez cat mai mult de la acest traseu ma vad fata in fata cu usa clasei mele. O usa vai de capul ei, care abia mai statea in picioare de la loviturile si zgarieturile facute de miunatii mei colegi. Respir adanc, si intru cu o privire cat mai nepasatoare in clasa. Cand credeam ca voi ajunge cu bine la banca mea, cineva ma impinge pe la spate crezand ca o sa cad imediat, insa nu reuseste decat sa ma dezechilibreze si sa ma aplece putin. Nepasatoare ma asez in banca, ignorandu-l desavarsit . Acesta parca sarit de pe fix ma intreaba nervos:
- Care e problema ta?
- Care e problema mea?!.. Care e problema ta?! De ce m-ai impins?
- Pentru ca am avut chef! Spune el crezand ca mi-a inchis gura.
- Aha … ma intreb oare cum ai reactiona daca ai sti ce ti-as face eu tie doar pentru simplul fapt ca am avut chef? “ Si nu numai tie” , as fi vrut sa adaug, insa am tacut.
Cand vroia sa- mi raspunda, intr-un mod obraznic si fara logica, as paria pe asta, profesoara de chimie intra in clasa, scapandu-ma de prostia lui. Acum cred ca va intrebati cine era acel coleg? Cred ca deja stiti raspunsul… era fostul meu “ prieten”, Alexandru.. sau Alex, cel putin asa obisnuiam sa-i zic cand eram amici. Dupa o ora plictisitoare in care ai fost nevoit sa asculti numai “ bla, bla ,bla…. H2O… bla, bla, bla…. La revedere copii! “, profa pleaca din clasa, lasandu-ne sa rasuflam usurati. Nu va pot spune ce ore am mai avut dupa aceea , caci in fiecare ora pe care am avut-o, ochii mei ori se plimbau pe pereti, ori se uitau la frunzele copacului de la fereastra, ori mintea mea incerca sa gaseasca raspuns la intrebarea: “ Oare de ce profesorii se tot chinuie atat cu noi, daca noi, elevi model, nici macar nu ii ascultam? “ Chiar asa!..oare de ce?.. Aaa da..ca sa primeasca un salariu de toata frumusetea, figurat vorbind, si sa se laude cu minunile pe care le-au creat.
Ceea ce imi amintesc a fost ora de sport, oare cine a mai inventat-o si pe-asta?Eram singura care inca se mai schimba in echipament. Mi-am prins parul intr-o coada starnsa si am intrat in sala de sport. Acolo profesorul ne-a impartit in doua echipe pentru a juca handball. Eu eram unul dintre portari, ceea ce ma bucura pentru ca nu trebuia sa comunic sau sa cooperez cu niciun alt jucator. Ne- am pus fiecare la locurile noastre iar jocul a pornit. Am aparat doua mingi ale echipei adverse, conduse de Alexandru, iar cand credeam ca jocul se va sfarsi…. primesc o lovitura de minge in stomac, de toata frumusetea, care reuseste sa ma doboare si sa ma faca sa tusesc, imi ridic privirea si i-l zaresc pe Alexandru cu zambetul pana la urechi, foarte satisfacut, insa nu il bag in seama, cum se astepta el sa fac… ci ma ridic in picioare fara a ma uita la el, indreptandu-ma spre vestiar. Ajunsa acolo observ ca sunt singura, semn ca celelalte colege ale mele deja au plecat. Ma asez zgomotos pe banca si imi pun mainile la ochi aproape plangand. Insa amintindu-mi de vechea eu, imi sterg orice urma de lacrima, ma ridic si incep a ma schimba…. Iar atunci cand era cat pe-aci sa-mi dau bluza jos, cineva intra in vestiar trantind zgomotos usa. Speriata ma ridic repede in picioare si mimez figura de aparare, renuntand insa la idea de a-l lovi pe “ agresorul” meu, observand ca cel ce a intrat era chiar cel care ma lovise cu mingea. Ce tupeu pe el sa mai vina sa dea ochii cu mine. Cand a vrut sa spuna ceva i-o tai repede spunand:
- Care este scopul vizitei tale? Il intreb cu un zambet innocent, vrand sa il enervez si mai tare decat o arata expresia lui… si se pare ca reusisem daca acesta incepe a striga si a se apropia amenintator de mult de mine:
- Haide nu mai face pe proasta, Beatrice! Spune el prinzandu-ma de maini.
- Nu stiu despre ce vorbesti Alex?! Ce te-a suparat intra- tat de mult incat sa strigi asa? Spun eu pe un tot dulce cu intonatie batjocoritoare, ceea ce l-a scos si mai tare din pepeni, strangandu-ma din ce in ce mai strans.
- Ce m-a suparat atat de mult incat sa strig asa?! Tu! .. doar tu m- ai facut sa ma comport asa prin indiferenta ta, nepasarea ta fata de mine si privirea asta atat de batjocoritoare… ar fi vrut sa mai adauge ceva insa il intrerup fara nerusinare… si in cele din urma de ce mi-ar fi rusine?.. nici lui nu i-a fost:
- Wow , cat ti-a luat sa te gandesti la asta? La aceasta faza ma tranteste puternic, doborandu-ma la podea.. si ca sa fie si mai bine cade si el peste mine, facandu-ma sa scot un scancet de durere. Insa ceea ce m-a facut sa nu ma mai gandesc la acea durere au fost urmatoarele cuvinte, rostite de el:
- Bea… uite ce e, mie chiar imi pare rau pentru felul in care m-am comportat . Te rog mai acorda-mi inca o sansa! Raman pietrificata la aceste ultime cuvinte, facand ochii mari.. insa revenindu- mi in fire in cateva clipe.. nu aveam de gand sa-mi incalc principiile.
- Spui ca iti pare rau.. stii ceva? chiar as vrea s-o cred si pe-asta…insa nu mai sunt acea fata proasta si indragostita. N-ai nici o sansa cu mine, ti se pare cunoscut? spun chicotind impingandu-l de pe mine si ridicandu-ma gratios de pe jos. Dupa care ii intorc spatele si ii spun taios:
- Pleaca .. vreau sa ma schimb. El se ridica de pe jos si pleaca din incapere.Cand ajunge in dreptul usii imi spune soptit:
- Vom vedea cine castiga pana la urma! Apoi pleaca, lasandu-ma cu intrebari.



Ehh.. se pare ca nimeni nu mi-a lasat com… insa sper ca acest capitol sa va placa , e un pic mai lung decat celelalte .:P

[mada]

deci...e mult prea tareeeee...
.....pare atat de adevarata..incat am ramas uimita...
....ce imaginetie aiii...
...e f reusita....
....tot asa...
..mult suuccesc pe mai departe!

Jasmine: Spam.

[Lorely]

[font=Verdana][size=xx-large]
e superrrrrrrrrr tare....senzationala....
.....cred ca ai sa te faci scriitoare.......ai o imaginatie bogata.......totul pare atata de real
tin-e-o tot asa.....succes pe mai departe!!!!!!

Jasmine: Spam.

[Assyria]

Capitolul 4


“ – Vom vedea cine castiga pana la urma! “ , acestea au fost ultimele lui cuvinte.. si sincera sa fiu, nici nu mi-a pasat. Nu aveam de gand sa-mi pierd timpul cu astfel de “amenintari” banale, gandite pe moment. Si de ce mi-ar fi pasat de ce a spus?! De ce mi-ar fi pasat de el, un baiat inalt, cu parul de aur si cu ochii albastri atat de adanci, care te puteau patrunde pana in maduva oaselor?! Acum era randul lui sa sufere, exact cum am suferit si eu. Insa, chiar daca acele cuvinte erau fara sens si aruncate in vant, mie tot mi s-au intiparit in minte, facandu-ma totusi sa ma gandesc daca acel “imi pare rau” urmat de “ te rog mai acorda-mi o sansa”, erau adevarate. Iar daca as fi fost acea fata sensibila si prostuta de anul trecut, cu siguranta l-as fi crezut.. cu siguranta m-as fi daruit lui pe tava, fara nici cea mai mica abatere sau neincredere.Acum insa nu mai sunt acea ea, acea ea fara minte, care credea in tot ce i se spunea si punea la suflet tot ce auzea. Acum acea ea s-a schimbat.. acum este mult mai increzatoare, poate prea increzatoare in ideile si actiunile ei, incat acea incredere s-a transformat incet, incet in egoism si neincredere fata de cei din jur. Nu aveam sa-mi reprosez nimic… si de ce mi-as reprosa ceva daca eu eram multumita in aceasta noua ea, pe care am creat- o si am format- o picatura cu picatura. Aceasta noua ea, adica eu cea din prezent, a luat nastere din intamplari nefericite, intamplari triste, din dezamagiri.. incat chiar si acum in unele momente imi vine sa plang, sa tip, sa bat, sa rup, gandindu-ma la cate “peripetii” a trecut ea alaturi de cei care pareau a- i fi dragi .
Acum insa nimic din vechea ea nu se mai regasete in mine, pot spune ca am renascut, ca m-am reincarnat intr-o eu, fara sentimente fata de alte personae, intr-o eu care nu mai avea sa mai bage pe nimeni in seama. Cand spun nimeni nu ma refer la persoana in sine, ci la ideile ei , crezarile ei, si actiunile acelui nimeni, care nu ma puteau afecta cu nimic in acest moment. Orice cuvant, propozitie, fraza… orice aluzie facuta asupra mea de acel nimeni nu avea cum sa imi sparga scutul construit tocmai in apararea fata de acel nimic .. si mai ales fata de acel el.
Pierduta in ganduri, nici nu bagasem de seama ca inca eram in picioare si ca pierdusem destul timp privind in gol intr- un anumit punct din vestiar. Cu miscari lente am inceput sa ma schimb, si sa pornesc in cele din urma spre casa.
Si chiar daca eram cufundata in labirintul gandurilor mele, nu am putut si indiferenta la peisajul trist, ce mi se desena in fata ochilor. Cerul ca de cenusa era incarcat de nori mari si grei, ce acpereau cu aripile lor gri intreaga faptura. Soarele palid, abia isi mai putea trimite sulitele de aur pe pamant.
Deodata, o lumina electrica taie cerul in doua, iar un vant puternic, imprastie frunzele copacilor negri, intr-un dans haoticsi dezordonat. Acesta a fost abia inceputul a ceea ce a urmat . Iti era parca frica sa privesti spre acel nesfarsit, ce se deschidea chiar deasupra crestetului meu dezgolit, pentru a deschide portile ploii, care a inceput a scalda pamantul intr-un val de apa rece, si care parca incerca sa-mi ingete sufletul mult mai mult decat era in acele momente. Ceea ce nu stia natura, era ca mie chiar imi facea placere, chiar ma bucura… ma elibera acel dus, care a inceput sa mi se prelinga pe toate hainele ajungand pana la piele. M- am oprit. Ceva ma tinea in loc. Eu ma tineam in loc… nu vroiam ca pasii mei apasati sa strice simfonia picaturilor de ploaie ce parca dansau impreuna cu pamantul umed, ca capata o sclipire magica.
Nu stiu cat am stat asa … in ploaie, uda pana la piele. Aveam impresia ca statusem nemiscata ore in sir, minute nenumarate, secunde infinite.. sau poate o clipa… una singura, pentru mine valora o intreaga eternitate.
Nu stiu cand sau cum, insa pasii mei inghetati au inceput sa alerge neincetat nepasandu-le de baltile prin care treceam, sau de cazaturile care nu erau tocmai placute.
Nu m-am oprit din alergat decat atunci cand am ajuns in fata apartamentului meu, facand
un adevarat lac in fata usii mele. Cu niste mici retineri de a intra in singuratatea locuintei mele, intru in casa si ma indrept spre cabina de dus. Vroiam sa sterg toate amintirile ce au inflorit in acea zi. Ma dezbrac si intru in baie, ghemuindu-ma sub atingerile fine, ale apei fierbinti. Intotdeauna am simtit ca apa fierbinte poate sterge orice umbra a unei amintiri neplacute, si inchizand ochii ma putea duce intr-o transa ce parca ma molesea doar in cateva clipe. Insa acum, nu ma simteam protejata sub dusul meu calmant… iar, in ciuda impotrivirii mele, lacrimi amare au inceput sa imi alunece pe obrajii rozalii. Am inceput sa-mi acopar fata cu parul meu lung, care se lipea dezordonat de pielea mea calda si sa-mi acopar ochii cu mainile, incercandu-ma sa ma mint ca nu plang, ca pot rezista acestei navaliri de sentimente si amintiri, ce nu isi mai aveau locul in mintea mea.
In zadar insa… lacrimile nu mai conteneau sa se opreasca, si cu sufletul inca aflat in chinuri ma ridic din cabina de dus, infasurandu-ma intru-n prsop mare si alb.
Nu aveam chef de nimic… vroiam sa stau nemiscata, nemancata cu ochii inchisi, gandindu-ma. Gandindu-ma la totul si la nimic.
Imi zgarii corpul stregandu-ma brutal cu prosopul, parca incercand a mai uita de suferinta mea interioara, creandu- mi o suferinta mult mai uosara de suportat. Ma imbrac, in acelasi timp golindu-mi mintea, pentru a putea incepe activitati “ placute” precum : inceperea temelor. Cu chiu cu vai reusesc sa-mi tremin temele , unele nefolositoare, si ma indrept spre patul meu pufos, inchizand ochii si adormind imediat.
Imi era frica sa ma mai trezesc, imi era frica sa imi mai descopar ochii incercanati de atatea griji, si sa ma ridic din pat incepand o alta zi… la fel ca celelalte. Insa ca oricare alta persoana… nu aveam incotro. Trebuia sa imi urmez ciclul vietii, oricat de dureros ar fi fost.
Si uite-asta ma puteti vedea incepand o alta zi monotona, indreptandu-ma spre liceul meu si gandindu-ma la ce surprize imi va mai rezerva viata… fir-ar al ei de iad!

[Assyria]

Capitolul 5


Ma indrept spre liceu , cu privirea atintita spre pamant, suvitele parului meu saten inundandu-mi fata, nepermitandu-mi sa vad foarte clar.
Nu aveam de gand sa-mi inalt chipul privind inainte… nu vroiam sa vad peisajul mohorat al unei zile triste de toamna… nu vroiam sa vad aceleasi lucruri pe care le zaresc in fiecare zi ale lunii octombrie. Pur si simplu vroiam sa fiu singura.. vroiam sa scap de tot ce ma inconjura si sa fiu doar eu.. doar eu si singuratatea mea… in unele momente, aceasta singuratate, era chiar foarte placuta, insa in altele era de nesuportat. Ma innebunea , ma facea sa- mi pierd mintile, sa tip fara niciun motiv…. Pur si simplu nu mai eram eu… aceasta nebunie ma ducea pe culmile delirului, intr-o stare de extaz excesiv… nu ma mai puteam recunoate.
Nu stiu daca starea pe care am descris- o mai sus era purul adevar, sau pur si simplu creatia propriei mele minti… cam prea creative. Vroiam totusi sa fie un adevar care sa ma desprinda din aceasta lume, impingandu-ma intr-o mreaja din care sa nu mai pot iesi vreodata.
Stau si meditez la stupidele mele ganduri care nu inceteaza sa- mi paraseasca mintea. Oare cu ce scop imi obosesc eu creierul incercand sa gasesc raspuns la aceste intrebari lipsite de originalitate? Aaa da… ca sa ma innebunesc si mai tare.
Prinsa in gandurile mele, nici nu observ cand ajung in curtea scolii. Grabesc pasul, ceea ce nu prea imi statea in fire , ajungand foarte repede in sala de clasa. Intru in clasa si zambesc la scena ce mi se infatisa in fata ochilor: exact in banca de dinaintea pupitrului meu, se aflau tolaniti, caci altfel nu prea ma pot exprima, scumpul meu Alexandru impreuna cu parasuta liceului: o siliconata fara creier. Ma indrept linistita in banca mea, uitandu-ma nepasatoare la piesa de teatru care mi se derula in fata ochilor, dupa care spun cu un zambet batjocoritor:
- Buna dimineata, dragii mei colegi! Repetati cumva reproducerea pentru ora de biologie? Poate ca exagerasem putin cu reproducerea, insa pe moment mi se paruse destul de amuzant si enervant… caci in urmatoarea clipa, cei doi porumbei se ridicacara ca fulgerati de pe banca, privindu- ma cu o indignare, care nici macar in cot nu mi- a ajuns. Spre surprinderea mea, nu mi-au raspuns in niciun fel, abia atunci cand blonda siliconata iese din clasa sub “ porunca” atotputernicului Alexandru, acesta imi spune:
- Cumva geloasa… Bea?
Asta le-a intrecut pe toate, deoarece in urmatoarea secunda simt cum tot sangele mi se aduna pe toata fata mea alba, si incep a chicoti destul de tare, desi in interiorul meu explodam de nervi, spunand :
- Eu?! Sa fiu geloasa pe acea pitipoanca cu care te lingeai in urma cu cateva minute?! Sa nu crezi asa ceva nici macar in visele tale, ii spun calmandu-ma putin. Dupa care plec din clasa, caci deja se adunasera destul de multi colegi si nu vroiam sa fac parte din bataia de joc a scolii.
Cu fata ridicata si foarte senina la prima vedere, ma indrept spre baia fetelor. Intru in incapere sprijinindu-ma de unul dintre peretii luciosi, cu privirea atintita spre gresia alba. Imi inchid ochii si nici nu simt cum usa baii este trantita puternic de perete, persoana respectiva indreptndu-se rapid spre mine apucandu-ma de incheiturile mainilor strangandu- ma poate prea tare.
Ce situatie deloc originala din partea lui… au devenit atat de comune actiunile sale, incat nici nu ma mai surprindeau , ba chiar ma plictiseau, insa la ce ma puteam astepta din partea lui? La nimic spontan. Dupa minute in sir de tacere, in care nu faceam alceva decat se ne afundam fiecare in ochii celuillt, sparg obraznic “ linistea” :
- Ce doresti? La acesta replica simt cum blondul se lipeste de corpul meu, inghesuindu-ma in coltul camerei, bagandu-si ambele picioare intre ale mele, nelasandu-mi nici o alta cale de scapare, caci mainile deja imi erau prinse in starnsoarea lui, nu prea confortabila.
- De ce nu ma lasi odata in pace?! Spune mai repede ce vrei si da-mi drumul! Ii zic eu indignata zbatandu-ma fara nicun folos, el deja apropiindu- si fata din ce in ce mai mult de a mea. Trebuia sa gasesc o cale de scapare cat mai repede, nu puteam sta degeaba cand el vroia sa ma sarute. Prea tarziu… simt cum doua buze fierbinti se lipesc de ale mele incercand sa mi le dezlipeasca. Il las sa- mi patrunda dintii inclestati, ca la numai o fractiune de secunda sa-l aud cum scanceste si se departeaza usor de mine. Nu am mai asteptat nimic, si am inceput sa fug victorioasa spre clasa mea, gandindu-ma ca planul meu de a-l musca de limba a functionat, scapnadu-ma de dezgust.
Rasuflu usurata, indreptandu- ma spre banca mea. Dupa cateva minute il vad pe Alex intrand odata cu proful, aruncandu- mi o privire pe care nu am mai vazut- o pana atunci. O privire nervoasa, insa in acelasi timp plina de dorinta si tristete.
Nu i-am dat prea multa importanta pe parcursul orelor, incercand sa fiu cat de cat atenta la ce ne spunea profesorul.
Totul a decurs perfect pana la ora de geografie. Profa ne imparti in echipe de cate doi in ordine alfabetica. Nu mai aveam scapare… trebuia sa fac proiectul impreuna cu Alexandru. Imi blestem numele… nu putea sa ma cheme in loc de Ene Beatrice, Coman, sau Dima…. Orice alt nume era bun in acel moment in locul acelui Ene nenorocit. De ce oare pe blond il chema tot Ene?! Ca sa-mi faca viata mai amara decat era.
Imi indrept privirea spre dusmanul meu de moarte, si il vad zambindu –mi pervers. Daca se gandea ca aveam sa facem proiectul impreuna se insela amarnic.
Nu sunt eu si nici nu voi fi acea persoana proasta si usor de influentat !!!


Eih …sper sa va placa!

[Assyria]

Si uite si cap. 6 :P.... urmeaza o mica pauza :D, in care sper sa primesc si un com.
Pana acum nu am primit nici un comentariu care sa imi spuna ce parere aveti despre fic.. sa-l criticati.... sa-mi spuneti daca e bun sau nu... daca sa-l mai continui sau s-o las balta.
Am nevoie de comuri. Ca asa as putea sa scriu mult si prost, sa scriu degeaba...... in fine ....sper sa va placa cat de cat :).



Capitolul 6



Verdele smarald al ochilor mei erau inveliti cu pleoapele mele fine, ce nu reauseau sa impiedice soarele tomnatic sa patrunda prin ele facandu- ma sa- mi duc mana pe frunte, abandodand- o pe suvitele dezordonate ce se odihneau linistite pe iarba de un verde bolnavicios. Ma ridic cu greu in fund indreptandu-mi capul spre copacii tristi si dezgoliti, care ma faceau sa intru intr-o stare plictisitor de molcoma . Am inceput sa cercetez bolta cereasca de un albastru fumuriu numai cu ochii, caci mintea mea se gandea la altceva. Cugeta la cum avea sa nu- si incalce principiile si la faptul ca nu avea sa lase persoana mea de izbeliste. Nu avea sa o paraseasca lasand- o singura intr- un abis intunecat, ea avea sa o ajute sa treaca mai usor peste tot si toate. In acele momente imi plangeam de mila. Ma intrista faptul ca nu ma aveam decat pe mine… iar despre tatal meu ce va pot spune, nici pe el nu il aveam langa mine. De la moartea mamei am invatat sa ma descurc singura, sa fiu independenta, sa nu depind de nimeni, nici macar de tata, care toata ziua cat era ea de lunga era plecat la munca. Am avut perioade foarte grele, perioade in care aveam nevoia de cineva caruia sa-i spun cum ma simt, caruia sa-i spun ce se intampla cu mine sau de ce aveam nevoie. Pesoana care m-a ajutat si m-a sprijinit in tot, am fost eu.
Cu ochii inchisi, am inceput sa alerg prin parc dorind sa ajung cat mai repede acasa. El trebuia sa ajunga sa facem tema impreuna sau cel putin asta credea el ca vom face.
Ajung acasa si ma indrept pre baie. Acolo imi ud putin fata , imi dau cateva palme peste obrajii palizi sperand sa se inroseasca, ma schimb in pijamale si ma bag in pat , asteptandu-l.
Nici bine nu apuc sa ma mai gandesc o data la planul meu ca aud soneria si cateva batai in usa. Ma ridic repede din pat luandu- mi halatul pe mine, apoi ma indrept spre usa deschizand- o. Era Alexandru .
- Buna Beatrice , cred ca nu mai are rost sa iti spun de ce am venit. Imi spune el incercand sa para indiferent, dupa care incep sa tusesc si ii zic ragusit:
- Nu cred ca mai putem face tema… dupa cum vezi se pare ca am racit putin, si gripa asta e foarte molipsitoare, nu cred ca vrei sa te imbolnavesti si tu, ii spun cat mai natural posibil, desi in interiorul meu explodam de nervi ca nu mai pleaca o data. In loc sa imi mai zica ceva sau s- o sterga pur si simplu a inceput sa se uite insistent la mine parca stiind ca mintisem. Intr- un sfarsit adauga:
- Nu stiam ca iti pasa de mine, spune el foarte mandru dandu-ma la o parte intrand in casa.
- Hei ce faci? Nu te-am invitat inauntru, mai nou acum se da buzna in casa oamenilor se pare.
- Asa e moda Bea, mai conformeaza- te si tu, imi spune intrand in camera mea. Cat despre mine eram mai imbufnata ca niciodata, cum isi putea permite sa dea buzna asa?!
- Aha… nu a fost destul ca ai intrat in casa mea, acum imi intri si in camera! Ii spun uitandu-ma atenta in ochii lui, apucandu-ma crizele vazundu-l cat de calm era. Se apropie din ce in ce mai mult de mine, eu nemiscandu-ma din locul in care eram, caci nu vroiam sa vada ca imi era teama de el… si chiar nu imi era, in cele din urma de ce mi-ar fi? Doar pentru simplul fapt ca era baiat, si era mai puternic ca mine?! In niciun caz. Acum se afla la numai doi centimetri de mine uitandu-se la fata mea aproape amuzata, ce a devenit una inexpresiva atunci cand a inceput sa se apropie de mine, lipindu-si corpul de al meu. Atunci s-a intamplat. S-a intamplat ceva ce am incercat sa impiedic si sa neg. Mii de fiori mi-au strabatut corpul facandu- ma sa tremur usor sub imbratisarea lui. Nu , nu trebuia, nu il puteam lasa sa se apropie atat de mult de mine, trebuia sa fac ceva. Imi adun toate puterile mele de fata si incep sa il imping si sa dau cu pumnii in pieptul lui incercand sa ma eliberez. In zadar, caci el nu vroia sa-mi dea drumul ba chiar intensifica stransoarea. M-a pus intr-o ipostaza care m-a facut sa rosesc, si anume sanii mei erau usor presati de pectoralii lui. Nu, nu si iar nu. Bine, lasand la o parte ipostaza aceea… intrebarea mea este de ce am rosit? Si de ce i-am permis sa se apropie atat de mult? De ce? Nu mi-am mai putut raspunde , deoarece el si-a apropiat buzele de fruntea mea sarutandu-ma usor, apoi si le-a coborat spre buzele mele intensificand suspansul. Dar ce tot vorbesc eu de suspans? Si atunci cand mintea mea se gandea la raspunsuri…. El.. si-a unit buzele cu ale mele, luandu-ma prins surprindere. Buzele lui erau atat de calde si moi incat ochii mei s-au inchis , cuprinzandu- ma o stare de moleseala ce parca nu imi dadea voie sa ma tin pe picioare. El parca anticipand s-a retras din acea mangaiere a buzelor noastre, lunadu- ma in brate, ca pe o mireasa, asezandu-ma pe pat. Cum era posibil? Cum a reusit sa-mi provoace aceasta stare de moleseala in care nu eram capabila sa misc un deget? Mi- a dat halatul de baie jos lasandu-ma in pijamale, apoi s-a asezat langa mine luandu-ma in brate, punandu-si capul pe pieptul meu. Iar am rosit. Incerc sa ma indepartez de el dar parca o forta imaginara ma tinea in loc. Da… acea forta imaginara care este mai puternica chiar si decat mintea: forta inimii, care a inceput a-mi bubui in piept. Ma intreb oare ce crede el despre mine? La ce se gandeste cand imi aude bataile haotice ale inimii? Cred ca acum isi spune ca sunt o fata usoara si ca numai gura e de mine. Apoi ca o negare a celor gandite de mine el sparge tacerea spaunand:
- Bea … iarta- ma! atat de sfasietoare si pline de regret au fost spuse cuvintele lui incat ii spun abia soptit, apropiindu- ma de urechea lui:
- Te-am iertat… Alex, ii spun cu cea mai mare sinceritate pe care ar fi putut-o avea o presoana care acum avea sentimente.
Se ridica in fund privindu- ma amanuntit, eu ridicandu-ma la randul meu, apoi imi spune cu o tenta de rosu in obraji:
- Esti atat de frumoasa! Am amutit la aceste cuvinte. Chiar daca erau banale intr-un fel, in alt fel mi-au ajuns pana la inima, iar intr-o nebunie a mea, intr-un impuls ce nu-mi dadea pace l-am imbratisat, el imbratisandu-ma la randul lui. Dupa care am adaugat:
- Nici tu nu arati prea rau, i-am zis uitandu-ma la el intr-un mod aproape pervers.


cam asta e :D

Acest capitol i-l dedic lui M. , cu scuzele mele.

[Wanna]

ce pot spune .. este ca e tare dragut .. mai ales ca zici ca esti incepatoare .in rest nu mai pot commenta nimic .. Broavo ..Succes in continuare :x