16-05-2011, 09:50 AM
De data asta am intarziat si imi cer scuze....totusi lipsa de inspiratie a fost de vina srry:
Si acum...inceputul....cu restul o sa vina Mira
Nu ma puteam opri. Doream din ce in ce mai mult. El era dorgul meu. Il doream. Il doream mai mult decat orice altceva pe lume. Nu ma mai puteam controla. Tot ceea ce tinusem pana acum in mine nu mai putea fi stapanit. Nu mai puteam distinge binele de rau, ceea ce e corect de ceea ce e gresit.Intotdeauna avusese un impact distrugator asupra mea, insa, acum nu imi mai pasa de asta. Prin vrene imi trecea dorinta in loc de sange. M-am lasat prada atingerilor sale. Erau blande, dar totodata indecise si mult prea...lente. Probabil ca lui i se parea gresit ceea ce faceam, probabil asa si era, insa eu nu mai gandeam logic. De fapt, pot spune ca nu gandeam deloc, mintea mea era complet goala. Ma bazam doar pe instincte.
- Takeshi...
Imi dorisem sa murmur un " Imi pare sincer rau " insa nu mi se paruse suficient de logic. In schimb, am inceput sa ii desfac nasturii camasii incet, unul cate unul, savurand fiecare moment. Adoram felul in care pielea sa alba isi facea aparitia in timp ce EU, ii descheiam camasa. Cand nu a mai ramas nici un nasture inchis, i-am dat-o jos cat puteam de lent, insa cu miscari deosebit de precise. Mainle mele ii cunosteau bine corpul...poate mult prea bine.
L-am luat in brate si am inceput sa ii mangai spatele. Nu protesta, dar nici nu dadea vreun semn ca ar fi interesat. Statea locului cu o figura inexpresiva ca o papusa din portelan.
Mi-am asezat capul pe umarul sau si am inceput sa plang. Nu eram pe deplin constient de ce faceam asta. In mod sigur din cauza faptului ca imi fusese atat de dor de el iar acum, cand in sfarsit ne-am reintalnit, un zid de netrecut era asezat intre noi. Dar mai era ceva... Imi era teama ca tocmai il pierdusem datorita faptelor mele stupide. Regretam nespus si imi doream, cu mai multa tristete decat deobicei, sa pot da timpul inapoi. Dar nu puteam, oricat de mult as fi incercat si m-as fi rugat. Eram un esec din toate punctele de vedere la care ma puteam gandi.
Deodata i-am simtit una dintre maini mangaindu-mi parul. Ar fi trebuit sa o iau drept un semn bun, sa ma inveselesc, sa ma opresc din plans, dar nu puteam face nimic din toate acestea. Lacrimile imi curgeau, dar nu aveam forta necesara pentru a le opri. De fapt nu imi mai ramasese nici macar un pic de vlaga. Ma simteam obosit. Toate acele lucruri care mi se intamplasera, povara lor devenise mult prea grea pentru mine. Eu nu eram Atlas. Nu aveam nici macar o mica parte din imensa sa forta.
M-am ridicat si l-am privit in ochi.
- Nu mai pot Takeshi. Am ajuns la capat. Nu mai este nimic pe lumea asta care sa ma tina in coninuare pe linia de plutire. Toate s-au dus. Am pierdut totul. Sunt asa un mare prost. Toata viata am fost. Mai mult de jumatate dintre alegerile pe care le-am facut au fost incredibil de proaste si problema e ca nu mi-au facut rau doar mie. I-am ranit pe toti cei pe care i-am iubit sau mau iubit. De ce? De ce nu pot da timpul inapoi? De ce nu merit o a doua sansa. Imi pare rau pentru tot ceea ce am facut. Vreau sa repar totul. Eu, eu niciodata nu am vrut sa ranesc pe nimeni. Imi pare atat de rau...
Chiar daca ii spusesem tot ceea ce imi intuneca sufletul, tot nu ma simteam mai bine. Ba din contra...
- Tot acest sentiment de vina, va disparea vreodata? Daca m-as arunca de pe un pod, sau daca mi-as trage un glont in cap, s-ar termina totul? As scapa de toata aceasta durere si suferinta? As scapa de tot? Spune-mi, te implor.
- Nu e asta, calea. Defapt, poate ca nu exista nici o cale. Poate ca toata viata este in realitate doar o suferinta continua. Eu nu stiu raspunul. Si mie mi-ar placea sa-l stiu.
A inceput sa-mi mangaie obrajii, stergandu-mi lacrimile. S-a aplecat incet si buzele noastre s-au atins.
Nu intelegeam de ce facuse asta, si probabil ca nici el nu o facea.
Buzele noastre efectuau un dans tainic, cunoscu numai de ele.
Mainile sale imi atingeau usor corpul. In mod surprinzator eram constient de ceea ce se intampla, insa ramasesem perfect calm. Mintea mea nu o luase razna ci se bucura de atingerile balnde ce ii fusesera oferite de acele maini fine care o facusera intotdeauna sa reactioneze intr-un mod cu totul neasteptat.
Un sentiment de placere punea incet stapanire pe mine si imi placea. Nu mai avusesem de mult timp parte de ea, si uitasem cat de placut era.
Am inchis ochii lasand acele senzatii sa ma cuprinda. Nu doream sa vorbesc, si nici nu era cazul. Puteam sa transmit si sa inteleg totul doar prin atingere.
M-am intins pe spate, nefiind insa prea sigur de ceea ce avea sa urmeze, iar el sa urcat peste mine sarutandu-mi gatul. Mainile mele ii mangaiau alene spatele.
Si acum...inceputul....cu restul o sa vina Mira
Nu ma puteam opri. Doream din ce in ce mai mult. El era dorgul meu. Il doream. Il doream mai mult decat orice altceva pe lume. Nu ma mai puteam controla. Tot ceea ce tinusem pana acum in mine nu mai putea fi stapanit. Nu mai puteam distinge binele de rau, ceea ce e corect de ceea ce e gresit.Intotdeauna avusese un impact distrugator asupra mea, insa, acum nu imi mai pasa de asta. Prin vrene imi trecea dorinta in loc de sange. M-am lasat prada atingerilor sale. Erau blande, dar totodata indecise si mult prea...lente. Probabil ca lui i se parea gresit ceea ce faceam, probabil asa si era, insa eu nu mai gandeam logic. De fapt, pot spune ca nu gandeam deloc, mintea mea era complet goala. Ma bazam doar pe instincte.
- Takeshi...
Imi dorisem sa murmur un " Imi pare sincer rau " insa nu mi se paruse suficient de logic. In schimb, am inceput sa ii desfac nasturii camasii incet, unul cate unul, savurand fiecare moment. Adoram felul in care pielea sa alba isi facea aparitia in timp ce EU, ii descheiam camasa. Cand nu a mai ramas nici un nasture inchis, i-am dat-o jos cat puteam de lent, insa cu miscari deosebit de precise. Mainle mele ii cunosteau bine corpul...poate mult prea bine.
L-am luat in brate si am inceput sa ii mangai spatele. Nu protesta, dar nici nu dadea vreun semn ca ar fi interesat. Statea locului cu o figura inexpresiva ca o papusa din portelan.
Mi-am asezat capul pe umarul sau si am inceput sa plang. Nu eram pe deplin constient de ce faceam asta. In mod sigur din cauza faptului ca imi fusese atat de dor de el iar acum, cand in sfarsit ne-am reintalnit, un zid de netrecut era asezat intre noi. Dar mai era ceva... Imi era teama ca tocmai il pierdusem datorita faptelor mele stupide. Regretam nespus si imi doream, cu mai multa tristete decat deobicei, sa pot da timpul inapoi. Dar nu puteam, oricat de mult as fi incercat si m-as fi rugat. Eram un esec din toate punctele de vedere la care ma puteam gandi.
Deodata i-am simtit una dintre maini mangaindu-mi parul. Ar fi trebuit sa o iau drept un semn bun, sa ma inveselesc, sa ma opresc din plans, dar nu puteam face nimic din toate acestea. Lacrimile imi curgeau, dar nu aveam forta necesara pentru a le opri. De fapt nu imi mai ramasese nici macar un pic de vlaga. Ma simteam obosit. Toate acele lucruri care mi se intamplasera, povara lor devenise mult prea grea pentru mine. Eu nu eram Atlas. Nu aveam nici macar o mica parte din imensa sa forta.
M-am ridicat si l-am privit in ochi.
- Nu mai pot Takeshi. Am ajuns la capat. Nu mai este nimic pe lumea asta care sa ma tina in coninuare pe linia de plutire. Toate s-au dus. Am pierdut totul. Sunt asa un mare prost. Toata viata am fost. Mai mult de jumatate dintre alegerile pe care le-am facut au fost incredibil de proaste si problema e ca nu mi-au facut rau doar mie. I-am ranit pe toti cei pe care i-am iubit sau mau iubit. De ce? De ce nu pot da timpul inapoi? De ce nu merit o a doua sansa. Imi pare rau pentru tot ceea ce am facut. Vreau sa repar totul. Eu, eu niciodata nu am vrut sa ranesc pe nimeni. Imi pare atat de rau...
Chiar daca ii spusesem tot ceea ce imi intuneca sufletul, tot nu ma simteam mai bine. Ba din contra...
- Tot acest sentiment de vina, va disparea vreodata? Daca m-as arunca de pe un pod, sau daca mi-as trage un glont in cap, s-ar termina totul? As scapa de toata aceasta durere si suferinta? As scapa de tot? Spune-mi, te implor.
- Nu e asta, calea. Defapt, poate ca nu exista nici o cale. Poate ca toata viata este in realitate doar o suferinta continua. Eu nu stiu raspunul. Si mie mi-ar placea sa-l stiu.
A inceput sa-mi mangaie obrajii, stergandu-mi lacrimile. S-a aplecat incet si buzele noastre s-au atins.
Nu intelegeam de ce facuse asta, si probabil ca nici el nu o facea.
Buzele noastre efectuau un dans tainic, cunoscu numai de ele.
Mainile sale imi atingeau usor corpul. In mod surprinzator eram constient de ceea ce se intampla, insa ramasesem perfect calm. Mintea mea nu o luase razna ci se bucura de atingerile balnde ce ii fusesera oferite de acele maini fine care o facusera intotdeauna sa reactioneze intr-un mod cu totul neasteptat.
Un sentiment de placere punea incet stapanire pe mine si imi placea. Nu mai avusesem de mult timp parte de ea, si uitasem cat de placut era.
Am inchis ochii lasand acele senzatii sa ma cuprinda. Nu doream sa vorbesc, si nici nu era cazul. Puteam sa transmit si sa inteleg totul doar prin atingere.
M-am intins pe spate, nefiind insa prea sigur de ceea ce avea sa urmeze, iar el sa urcat peste mine sarutandu-mi gatul. Mainile mele ii mangaiau alene spatele.
![[Imagine: fgdhdr.png]](http://i805.photobucket.com/albums/yy338/SAYO_HATSUO/fgdhdr.png)
Tnx Nibbles
Stay by my side . I won\' t let you down . I\' ll never betray you . Call my name and I\' ll save you from the dark . You know I\'m never far .
I\' ll say it as many time as you need : I love you . You are my superstar <3
Nothing can\' t stop me from loving you