Insane love by Aisu and MiraA

[MiraA]

Multumim pt commuri scz de intarziere :*:* Nexxt:

X.Mi-am intors capul si am privit cladirea imensa a spitalului, care se pierdea printre ramurile copacilor. Totul parea atat de ireal...Imi era frica sa nu fie un vis si sa ma trezesc, din nou, in acea camera alba, lipsita de viata, unde peretii aveau urechi. Am oftat si mi-am intors privirea spre el.
Doctorul parea calm si ingandurat, poate un pic detasat de lumea in care ne aflam. Un pic prea detasat pentru cineva care conducea o masina cu asemenea viteza. Ma intrebam ce ii trece acum prin cap. Oare regreta hotararea pe care a luat-o?
Nici acum nu-mi vine sa cred ca a vorbit serios. Cine ar scoate un nebun dintr-un spital de psihiatrie pentru cateva zile? Sau mai bine zis: de ce m-ar scoate pe mine? Pana la urma eram un pacient ca oricare altul. Sau nu...?
M-am trezit din nou consumat de aceste intrebari, care, inca de ieri, nu-mi dadeau pace.
-Te simti bine?
Vocea lui m-a facut sa tresar si sa ma reintorc cu picioarele pe pamant. Avea capul intors spre mine si imi zambea, parca incurajandu-ma sa vorbesc.
Privindu-l mai atent, mi-am dat seama ca era pentru prima oara cand il vedeam fara halatul alb pe care il purta in spital. Acum purta o camasa gri inchis, suflecata la maneci, care ii punea in evidenta corpul slabut, dar atletic si o pereche de blugi negrii, usor spalaciti si stramti. Avea aerul unui om simplu, fara griji si probleme, dar ma intrebam daca asta era adevarul...
-Sunt bine, doar putin surprins ca ai vorbit serios ieri. Asta era adevarul. Indiferent ce-mi zisese cu o zi in urma, cand l-am vazut in dimineata asta la mine in camera cu niste haine in brate si cu hartiile de externare provizorie in mana am inlemnit. Nu ma asteptam sa-si duca planul la final.
-Nu as fi avut niciun motiv sa te mint, imi zise cu atentia concentrata asupra drumului.
-Mda...scuze, dar nu sunt obisnuit ca lumea sa fie draguta cu mine.
-Stiu. A oftat. Sa nu crezi ca nu-s constient cum se poarta unii din spitalul acela cu pacientii. Cred ca e un infern pentru multi locul acela.
-Pentru unii e un infern bine meritat, am spus,inchizandu-mi ochii, simtindu-ma dintr-o data obosit. Apropo, nu stiu ceva...Cum te numesti?
-Poti sa-mi spui Hiko. Mi-a zambit, dar nu a mai adaugat nimic. Hiko, ce nume ciudat, am gandit in timp ce pleoapele mi se ingreunau,pana ce am fost rupt de realitate.

Crezi ca asa vei scapa de mine? Crezi ca poti sa fugi? Ca-ti vei gasi scaparea? Ca te vei mantui? Se uita la mine cu mila si repulsie. Chipul sau era o masca de rautate. Niciodata nu-l vazusem asa...Ii auzeam vocea din ce in ce mai aproape, ca si cum urmarea sa se contopeasca cu insasi fiinta mea. Ma ardea...stiam ca ma arde durerea lui, durerea pe care el a simtit-o din cauza mea. As fi vrut s-o imbratisez, sa-l scutesc pe el de ea. Pielea mi se trasforma in scrum in fata ochilor mei, iar sangele se evapora cand era atins de flacari.
"Takenaga..." dar deja disparuse, lasandu-ma sa ma lupt singur cu durerea

-Takeshi...Takeshi, revin-o-ti. Simteam cum ceva ma zgaltaie. Am deschis ochii speriat si l-am vazut pe el langa mine, privindu-ma ingrijorat. Tot trupul imi tremura si inca simteam acea durere, de parca ar fi fost reala. Inima imi batea atat de tare, incat ii auzeam bataile in urechi. Respira adanc...si asculta-mi vocea. Esti bine, nu s-a intamplat nimic.
-Takenaga...el...el
-Ssss. Esti bine. Relaxeaza-te. Asculta-mi vocea si regleaza-ti respiratia cu a mea. Lasa minte sa se elibereze de emotii.
Ciudat, dar vocea lui ma relaxa. In cateva minute nu mai tremuram si respiratia imi revenise la normal.
Am mai stat un pic in masina, dupa care mi-a facut semn sa cobor si sa-l urmez. Probabil ajunsesem.
Am urcat pana la etajul 1, unde locuia. Apartamentul parea destul de mare pentru o persoana care statea singura. Living-ul si bucataria erau despartite printr-un bar. In mijlocul incaperii erau asezate o canapea si doua fotolii inchise la culoare, iar pe peretele opus un LCD de toata frumusetea. Undeva intr-un colt trona o biblioteca destul de mare plina cu tot felul de volume legate in piele.
Am intrat un pic stingherit si nesigur pe mine si m-am asezat pe canapea, in timp ce el isi facea de lucru in spatele barului. A venit si mi-a adus un pahar mare de suc, pe care l-am baut numaidecat, apoi mi-a dus bagajul intr-o alta camera, unde am banuit ca voi dormii eu.
Nu am vorbit mare lucru. Eram obosit si fara vlaga. M-am lasat in pat si pana sa-mi dau seama de altceva am adormit din nou.
M-am trezit din cauza unor zgomote, dar nu am vazut cine stie ce, caci camera era scufundata in bezna. M-am luat dupa sunete, am iesit afara din incapere si m-am indreptat spre alta. Am intrat si l-am zarit pe Hiko cu lampa aprinsa, stand in mijlocul patului si tremurand in ultimul hal.
-Hiko, esti bine? Ce ai patit? Ce s-a intamplat? M-am dus langa el si i-am luat trupul tremurand in brate, incercand sa-l linistesc, la fel cu facuse si el cu mine in acea dimineata. Si-a strans bratele in jurul mijlocului meu si a inceput sa planga ca un copil.
-Te rog...nu pleca. Nu ma lasa,Takeshi! Si-a ridicat privirea umeda si rugatoare spre mine,apoi a facut ceva la care eu nu m-as fi asteptat:si-a unit buzele cu alea mele intr-un sarut lacom...