Insane love by Aisu and MiraA

[MiraA]

Hey...fetelor...am revenit cu next-ul..va multumim pentru comentarii si ne bucuram ca va place.
Lectura placuta :*

Era un idealist. Asta a fost primul lucru la care m-am gandit din momentul in care a inceput sa-mi insire istoria spitalului. El facea toate astea din dorinta de a-i ajuta pe altii, nu pentru bani si in niciun caz pentru faima. Nu mai existau prea multi oameni ca el, care sa puna accent nu pe forma lucrurilor, nu pe ceea ce exista la suprafata, ci pe fond, pe profunzime, pe adevar. Era ca un pestisor prins intr-un ocean plin de rechini. M-am uitat la trandafirul pe care l-a aruncat in urma cu cateva momente si l-am cules din iarba, ascultandu-i in continuare cuvintele.
-Nu sunt de acord cu tine, i-am zis dupa ce a terminat de vorbit. S-a intors si m-a privit surprins, asteptand sa continui. Nu si-a pierdut frumusetea si nu si-o va pierde niciodata. Frumusetea trandafirului nu este data de faptul ca el este comercializat, ci a fost comercializat pentru ca este frumos. Face parte din identitatea lui, deci nu ai cum sa inlaturi o astfel de caracteristica.
-Frumusetea e relativa...pana la urma conteaza perceptia fiecaruia, zise el, ridicand din umeri.
-Ei nu reprezinta sentimentul dragostei, ci omul in sine. Uita-te un pic. S-a apropiat de mine si a privit mai atent floarea de la mine in mana. Cu totii aveam spini, dar daca stii sa treci de ei, ajungi sa vezi petalele si sa simti mirosul florii, i-am zis, ducandu-i floarea la nas ca sa-i simta mireasma.
-Nu m-am gandit la trandafir in felul acesta, zise, zambind spre mine. Trebuie sa recunosc ca analogia asta are logica.
Ma simteam ciudat, vorbind cu cineva in mod normal, spunandu-mi parerea, care, de data asta, chiar fusese acceptata. Era ca si cum as fi un om sanatos, fara probleme, un om liber si nu unul inchis intr-un spital de psihiatrie.
-Pastreaz-o, i-am zis, dandu-i floarea. Pune-o in apa ca ar fi pacat sa se ofileasca.
A luat-o si a mormait un multumesc cu o voce tremuranda, ferindu-si privirea de a mea ca si cum ar fi rusinat.
Pentru un moment am uitat unde sunt si cu cine stau de vorba si, poate din instinct sau din pura nebunie, mi-am trecut mana prin parul sau, zburlindu-i firele si asa rebele. Erau atat de catifelate la atingere incat am lungit un pic momentul, dandu-i la o parte bretonul de pe fata. Asa ii faceam lui cand vroiam sa-l consolez sau pur si simplu sa-i captez atentia.
Cand si-a ridicat privirea, profunzimea acelor ochi m-a socat. Erau usor umezi, dar in acelasi timp calzi si binevoitori. Simteam ca vede prin mine, ca are puterea de a ma dezbina si a ma reconstitui la loc, doar prin puterea acelor ochi.
-Imi pare rau, am zis, dandu-ma un pas inapoi si lasandu-mi mana sa cada langa corp.
S-a apropiat de mine, dorind parca sa-mi zica ceva, dar exact in momentul acela Raito, infirmierul, de mai devreme, a aparut si s-a pus intre noi.
-Domnule doctor, sunteti bine? intreba el cu o voce falsa, plina de asa-zisa preocupare. Am auzit niste urlete si pe cand am ajuns el, zise aratand spre mine, avea mana ridicata si m-am gandit...
-Nu s-a intamplat nimic, i-o taie din scurt doctorul, spre surprinderea mea. Sunt perfect capabil sa tin o sedinta cu unul dintre pacientii mei.
-Stiu asta si imi cer scuze ca insist, dar acest pacient este periculos. Pare linistit, dar are antecedente violente.
-Nu cred ca esti in masura sa apreciezi daca un pacient este sau nu periculos. Asta e treaba doctorului si, in caz ca nu ma insel, eu sunt doctorul aici.
Am ramas placut surprins de tonul ferm pe care il adoptase si de curajul cu care se impotrivea rationamentului lui Raito. Dupa felul in care se comporta si privirea cu care il tintuia pe infirmier am ghicit ca nu stia nimic despre ce "patesc pacientii care nu-s cuminti". L-am judecat corect: chiar era un idealist.
Raito s-a apropiat de mine si, intr-o fractiune de secunda, mi-a prins mana intr-o stransoare atat de puternica incat eram sigur ca mi-am auzit oasele pocnind.
-Cred ca ar fi mai bine sa-l duc inapoi in camera, a zis pe un ton placut. Au trecut deja doua ore de cand este aici, cu dumneavoastra si nu si-a luat inca pastilele. Mi-am inclestat falcile ca sa nu urlu atat din cauza durerii, cat si a frustrarii. Imi baga pastilele alea pe gat din prima zi pe care am petrecut-o aici si nu pot spune ca mi-au facut bine. Ba mai mult, ma faceau sa ma simt din ce in ce mai rau. Dar, chiar si asa nu am zis nimic. Nu aveam nicun drept sa o fac. Consideram asta ca o mica parte din pedepsa pe care o meritam.
-Bine, fie, zise intr-un final doctorul dupa ce ma analiza un pic. Mi-am ferit privirea de lui, fiindu-mi frica sa nu ghiceasca ce ganduri imi trec acum prin cap. Dar maine vreau sa-l aduci la aceeasi ora la mine in birou.
-Am inteles, domnule doctor. Hai sa mergem. Ma impinse un pic, facandu-ma sa ma dezechilibrez si sa cad in iarba umeda. Ce s-a intamplat Yakimura? Ai probleme cu echilibrul mai nou? tonul era soptit asa ca numai eu auzisem replica. Nu prea ai fost cuminte azi, spuse ranjind spre mine si uitandu-se jos, unde se imprastiara o multitudine de bucatele de hartie. Neintelegand ce i se pare atat de amuzant m-am uitat si eu, dar ar fi fost mai bine daca nu o faceam. Corpul incepu sa-mi tremure, iar sangele imi clocotea in vene. Nu erau simple hartii pe jos, ci bucatele dintr-o poza. Poza mea. SINGURA mea amintire pe care o mai aveam cu Takenaga...si acum era distrusa.
-Ti-am zis sa-l duci in camera, nu sa-l tarasti pana acolo, am auzit vocea doctorului, dar parea la departare de cateva mile. Simteam cum totul dispare din jurul meu, sunete, imagini, persoane...inafara de Raito. Pentru prima oara in viata mea chiar aveam dorinta de a ucide pe cineva.
-Cum ai indraznit? am zis pe un ton marait, provocator, inca cu privirea in pamant.
-Takeshi calmeaza-te...
-CUM AI INDRAZNIT? am urlat, netinand cont de interventia doctorului. Mi-am smucit mana din stransoare, spre surprinderea amandurora si l-am prins de gulerul camasii, stragand cu putere, dorind sa-l las fara aer, sa-l vad sufocandu-se. ESTI UN NIMIC. Mi-am strans mana drepta in pumn si l-am lovit cu toata forta de care dispuneam, facandu-l sa se impleticeasca un pic, apoi sa cada pe spate, scuipand sange.
Dar nu eram multumit, nu inca, cel putin. Chiar vroiam sa-l omor.
M-am indreptat spre el cu pasi hotarati si cu un zambet sinistru pe fata. M-am apropiat si l-am privit de sus ca pe o insecta ce trebuia strivita si am vrut sa-l lovesc din nou, dar fix in momentul in care ma pregateam sa ridic pentru a doua oara mana, doctorul s-a pus in fata mea, blocandu-mi calea.
-Opreste-te! Nu ai niciun drept sa-l lovesti. Ochi de culoarea chihlimabrului topit ma priveau cu neincredere, hotarare, dar si frica. Nu te voi lasa sa-l ranesti! Vocea ii tremura, dar nu se dadu din calea mea. Simteam cum privirea lui imi faramiteaza sufletul in mii de fragmente care se lasau purtate de vant. Nu vroiam sa vad acea privire, acea frica...Le cunosteam mult prea bine, caci le vedeam adesea in cosmarurile mele. Aceeasi privire o avuse el in urma cu doi ani, cand mi-am pierdut cumpatul si l-am lovit.
Am facut un pas in spate, indepartandu-ma de el...
-Imi pare rau...eu...nu mai puteam continua. Corpul mi-a fot strabatut de un fior rece, facandu-ma sa tresar. Vroiam sa fug, dar picioarele imi tremurau atat de tare, incat nu credeam ca voi reusi.
Apoi am simti o impunsatura in zona gatului si o caldura ciudata se raspandi in tot corpul. Lumea a inceput sa se invarta in jurul meu, imaginile se pierdeau in alte imagini, din ce in ce mai neclare, pana cand totul a fost cuprins de intuneric. Auzeam vocile difuze ale unor infirmieri, am presupus eu, dar si ele disparura in intuneric.