Incuiat

[Skywalker]

Pam pam pam. Merci de comentarii, am mai vorbit cu voi de atunci, deci nu prea am ce sa va raspund.

Capitolul 1

Dupa o crima cu prea mult sange pentru gustul meu, reveneam la umblatul pe strazile aglomerate din Chelsea. Paseam usor, aproape lenes, desi imi doream cu o ardoare hedonistica sa ma inchid in casa si sa renunt la orice activitate productiva pe o perioada nedeterminata. Nu aveam nimic de pierdut daca observam, chiar si in trecere, ce se mai intampla prin zona. Am aruncat o privire in jur. Totul era ca de obicei: in continua schimbare, dar ramas in esenta la fel. Avea o istorie relativ scurta, fara vreun eveniment uimitor.

Cladirile fusesera proiectate spre a avea o banalitate dureroasa, asociata cu dorinta de a nu atrage privirile vecinilor. In forma lor actuala, erau decorate cu manifestarile inspiratiei navalnice a locatarilor. Cu toate ca arhitectii originali ar fi strambat din nas, nimeni nu putea nega faptul ca petele de vopsea si micile basoreliefuri trantite in locuri neasteptate incalzeau intregul cartier intr-un mod inimaginabil. Arta care se simtea in fiecare coltisor era intrecuta doar de creatorii ei. Incepatori sau genii neintelese, dadeau Londrei fumurii un aspect mult mai vesel. Si totusi, ramaneau niste omuleti neinsemnati, remarcandu-se doar prin ei insisi, nu prin influenta asupra mirificei noastre societati atent structurate.
Cu totii atrageau atentia, insa niciunul nu era suficient de interesant incat sa ii faca pe ceilalti sa paleasca. Cu o singura exceptie. La cativa metri de mine, niste oameni se uitau ciudat la un adolescent. Dupa o intrebare indescifrabila a acestuia, cineva din multime a raspuns:

-Normal ca nu. Esti nebun?

Au urmat cateva rasete. Baiatul, acum bosumflat, a venit spre mine. Sau poate s-a indreptat pur si simplu spre drumul din spate. Nici acum nu stiu. I-am facut semn sa se opreasca. Mi-a zambit. In ochii sai de culoarea mierii se vedea o urma de speranta, eclipsata de durere si un alt sentiment indescifrabil: confuzie, tristete, frica, orgoliu lezat sau o combinatie din toate patru. Clar, pe langa rana din partea dreapta a fruntii, mai era ceva diferit la el, cauzand comportamentul tuturor.

- Ce ti s-a intamplat? l-am intrebat aproape senin, privindu-l cu subinteles.

- Ma credeti ca nu stiu?

Abordare directa, mi-am zis intregindu-mi zambetul. A doua plural era mai mult decat nepotrivita, dar aveam timp sa rezolv si asta.

- Da.

Oamenii de mai devreme se holbau la noi.

- Nu crezi ca ar trebui sa avem discutia asta intr-un loc mai putin populat?

Fara sa astept macar o confirmare din priviri, l-am luat slab de incheietura si l-am tras pe o alee pustie. Ne-am asezat pe treptele din fata unei usi blocate. Piatra rece avea ceva neprimitor, dar atat de potrivit situatiei: nepasare. Ma provoca sa ma gandesc la mine, destul de cinic ca sa ma mai pot privi in oglinda dupa tot ce faceam; la mama, atat de egoista incat ar fi dat viata mea si pe a ei pentru a-si pastra reputatia; la omul pe care eram fortat sa-l numesc frate; in fine, la multe alte lucruri care ma determinau sa-l ajut pe tipul asta.

- S-o luam cu inceputul. Ai un nume?

- Banuiesc ca da.

- Si care banuiesti ca ar fi?

- Hmm… Hamlet, sir.

L-am privit mirat.

- Nu se poate.

- Am fost informat, mi-a spus aproape solemn, dand sa se ridice de pe scara.

- Stai jos, n-am terminat.

- Regret, nu ma simt in stare sa mai ascult o data prelegerea despre sanatatea mea mintala. Poate dumneavoastra, toti, chiar aveti dreptate. Poate sunt nebun.

- Si daca eu nu cred ca esti nebun?

Nesiguranta sa, pana atunci evidenta, a disparut usor.

-Mai mult imi fac griji pentru aceasta, am spus indicandu-i pata rosie de pe fata.

- Puteti sa faceti ceva cu ea, va rog?

- Nu e chiar domeniul meu, Vrei sa incerc?

Pseudo-printisorul a acceptat propunerea. Realizand ca nu aveam nici cea mai vaga idee de unde as fi putut procura un material mai potrivit, mi-am taiat fasii jumatate din camasa. Cu mainile tremurande, am incercat sa-i sterg sangele scurs pe fata. Picioarele mi s-au inmuiat instant. Mirosul aproape imperceptibil de fier era amplificat de o forta necunoscuta, hotarata sa-si bata joc de mine. Mi-am muscat buza de jos, sperand sa scap de efectele nu chiar placute. Imagini neclare mi-au invadat mintea. Durere, frica, ura, la fel de pure ca atunci cand isi aveau rostul. De aproape zece ani fugeam de sentimente si amintiri. Tot timpul asta si inca ma mai ajungeau din urma.

- Hei, a spus noul meu prieten, aducandu-ma inapoi in realitate. Sunteti in regula?

- Da… Multumesc.

- Cred ca ar fi mai bine sa ma duc la un doctor, daca nu va suparati.

- Oamenii care se cred Hamlet al Danemarcei sau alte personaje cu tendinte criminale sfarsesc de obicei in ospicii datorita numitilor doctori. Prefer sa evitam asta.

- Totusi, de ce sunteti atat de interesat de mine?

- Cunosc cateva persoane carora le-ar sta mult mai bine intr-o camasa de forta decat tie. Subiect inchis.

I-am mutilat buclele blonde si am fixat bandajele improvizate. Dupa cateva mormaieli din partea pacientului meu si o analizare a rezultatului, am hotarat ca cineva care rezistase mai mult de o zi la o oarecare facultate de medicina ar fi fost de ajutor. Dar nu atunci. Nu cu un copil ametit care isi atribuia origini fictionale.

- Si cu mine ce se intampla?

- Hm?

- Daca locul meu nu e intr-un spital de nebuni, atunci unde e?

Am dat din umeri. Abia daca stiam unde era locul meu, cate sanse aveam sa-l ghicesc pe al lui?

- Oriunde vrei tu sa fie.

- Cam cat timp va trece pana imi dau seama?

Ar fi putut continua sa fuga de intrebarea aceea, dar a preferat sa infrunte adevarata problema: timpul. Cat sa supravietuiasca in starea curenta? Zile? Saptamani? Sa se descurce singur nici macar nu era o optiune si era bine ca el stia asta.

- Poti sa vii cu mine daca iti surade ideea.

- Ideile nu surad, sir.

- Uite ca ale mele surad, zambesc, plang, se stramba si stiu sa faca cu ochiul. Raspunde cu da, nu sau o expresie echivalenta.

A dat din cap afirmativ. Dintre strada si casa unui necunoscut, orice persoana normala conform standardelor ar fi ales strada. Omul acesta devenea din ce in ce mai interesant.

Si iata, in premiera, opera lui Blanket, facuta aproape fara sa ma rog de ea, in care Buburuzu' (In traducere, pentru oamenii normali, naratorul meu.) are o moaca abstracta. Mda, am scos-o, era prea mare. Uite link: http://img5.imageshack.us/img5/7454/img20121119214129.jpg