In cautarea fericirii

[Alany Aysee]

Capitolul II



Nu mai eram la fosta mea casa, la fostul meu camin unde am petrecut patru ani din viata mea, nu, acum eram intr-un alt loc strain mie. Eram intr-o camera medie cu doua ferestre, doua paturi mici invelite in lenjerie alba, se parea ca femeia de servici nu-si prea facea datoria deoarece cearcifurile pareau nespalate sau poate erau vechi? Nu mai conta.
De-o parte si de-a alta a ferestrelor se afla cate-o draperie, perdea de culoare grena, iar pe jos se intindea o mocheta neagra. Usa din lemn de stejar era neagra si lacuita, dar veche si uitata de timp.
O lume noua....iar incep cu inceputul, oare aici ce mi se va mai intampla? Iar intrebari fara raspuns, de ce mi le mai pun, Doamne? Incep sa plang amintindu-mi iar de suferinta, iar o sa ma atasez de noi oameni si ii voi parasi.
Da, cu cat ma atasez mai mult de o persoana , cu atat de tacuta sunt...de ce?
Pentru ca asa sunt eu, mai tacuta, dar asta nu inseamna ca nu pot sa ma atasez de unele persoane... iar incep sa plang, din nou ,de ce? Ar trebui sa fiu mai puternica, dar...dar nu pot, as vrea sa ma sinucid, cred ca nimeni nu mi-ar duce lipsa, un simplu om pe pamant fara scop, nu are sens , sunt milione de persoane pe Terra dar... imi este frica sa-mi iau viata, este adevarat ca, cateadoata imi doresc sa mor, dar adevarul este ca imi e firca.
Ma apropii de fereastra si indepartez materialul grena ce o acoperea.
Vad o curte mare , astfaltata, predominand culoarea gri, ma uit in sus...cerul plangea, norii furiosi scoteau scantei, totul era asa de trist, asa de trist incat semana cu lumea mea...
Ma indepartez de fereastra si ajung in dreptul usii. Stau si ma uit drept la ea, as vrea sa o deschid , dar...dar nu pot, mana mea nu se misca la dorinta creierului, poate ca in spatele acelei usi se afla ceva , ce Dumnezeu crede ca nu am nevoie sa vad.
Ceva se auzea pe hol, un sunet stident ce semana cu tipatul unui alt copil, poate un copil la fel ca mine.
Ma indepartez si de usa si ma indrept spre pat, ma asez pe el incepand a ma gandii ce se va intampla cu mine de acum in colo.
Oftez si imi pun mainile pe cap.In incapere tocmai intra directoarea Institutului impreuna cu un alt copil de varsta mea.
Era o fata slabuta, cu un ten alb precum varul, rosie-n obraji , ochii ei de culoare lila emanau lichidul transparent ce se scurgea pe obrajii acesteia. Cred ca pe ea o auzisem inainte urland pe hol. Era palida..se vedea cu ochiul liber ca avusese si ea o drama.
-Sakura, ea e Hinata! sper sa va intelegeti bine deoarece ea va fi colega ta de camera, va fi ca o sora mai mica. Vocea groasa a Directoarei imi zgaria urechile , sincera sa fiu as fi dorit sa nu ii mai aud glasul vreodata, dar era in zadar, singurul lucru pe care as fi putut face era sa fug de la Internat, dar cum?
Hinata s-a a propiat de mine, de data asta plangea si mai tare, m-am ridicat dupa pat si am luat-o in brate...poate ca avea si ea nevoie de cinva care sa o asculte, sa o aline de la suferinta, Internatul acela semana mai mult cu un Penitenciar, iar ca sa traiesti acolo trebuia sa ai inima'n pietrita, ce noi doua nu aveam...o inima de gheata.
Directoarea s-a apropiat de ea si a incercat sa ii dea o palma pentru a tacea, se pare ca sunetul strident ce il provoca plangand o deranja pe Directoare, dar nu a reusit...de ce?..pentru ca mi-a plesnit-o mie, bagandu-ma in fata Hinatei.
Dirctoarea era stupefiata de incredibilul meu "tupeu" insa eu am lasat capul in jos cerandu-mi scuze si inventand o explicatie.
A plecat...in sfarsit, credeam ca nu voi mai scapa de ea deloc. Ma apropii de Hinata, punandu-i mana pe fata ei fina.
Dupa ce am facut cunostinta si dupa ce au trecut cateva zile am inceput sa ne apropiem una de alta, Directoarea avea dreptate, ea mi-a devenit ca o sora mai mica si eu pentru ea ca o sora mai mare.
Nu era mare diferenta intre varstele noastre, doar ca ea era mai mica cu doua saptamani.
Am hotarat impreuna cu ea sa fugim de la Internat, in fond ne facusem numai dusmani, iar acolo era Iadul pe Pamant...
In sfarsit imi gasisem o prietena la care sa tin, sper sa nu o pierd niciodata, caci daca mi se va intampla acest lucru , iar voi ramane singura si nu voi avea pentru cine sa traiesc.