27-03-2010, 10:57 PM
Merciiii de comentarii :x ! Va iubesc fetelor , multumesc ca cititi si va exprimati parerea * hugs them * . Pai , nextul era pregatit de joi , dar am destule probleme pe cap . Oricum , here it is . Ce sa zic ... cam de aici in colo veti avea parte si de fantasy so ... Sper sa va placa !
- Ai înnebunit sau doar te-ai lovit la cap ? Tu nu realizezi că e ora două noaptea ? mi-a repetat furios de două ori , în timp ce eu mă gândeam la următoarea mea mişcare . Respiram greu , o parte din mine fiind deja asaltată de frică . N-avea de ce să îmi fie frică .
De fapt , aveam de ce .
De un refuz .
- Ba da ... ştiu . Dar am nevoie de tine – I-am spus sec , fără vlagă . De ce nu voia să vină , se presupunea că ţine la mine , deşi poate ... Poate se plictisise de comportamentul meu . Alex , maimuţoiul ce se ţine mereu după Cole . Ştiu , mereu l-am luat în râs , dar aveam o aşa plăcere să îl fac să se simtă rău – şi asta pentru că mereu l-a considerat pe Alan un bărbat neserios , fără scrupule . De asta mi-a plăcut să îl fac să sufere . Îmi spusese de multe ori că e un nenorocit , dar nu aveam de ce să îl cred . Deoarece Alan nu era aşa . Toate acele cuvinte ce îi ieşeau pe gură când vorbea despre iubitul meu , mă făceau să îl iau la palme , dar na ... el era fratele lui Cole şi asta era egal cu adio slujbei mele . Şi parcă acum ce-a mai potrivită decizie era să aflu de ce spunea asta .
Alan îmi povestea mereu despre părinţii săi , cât de mult îi admira pentru cum se sacrificaseră pentru el şi sora sa . Iubea Franţa , iubea locul unde părinţii săi s-au înâlnit prima oară , amândoi tineri şi prostuţi . Nu a fost dragostea la prima vedere , a fost mai mult durere la prima vedere , pentru că tatăl său se alesese cu mai mult de o palmă . Era încrezut şi impertinent , dar reuşea să cucerească pe oricine . Nu era un simplu băiat , iar Alan era mândru că era tatăl său . Chiar dacă era aşa , Alan nu îi semăna mai deloc . Mereu am fost singura pentru el şi încă mai cred că sunt , deşi e departe de mine .
Mi-am adus aminte dintr-o dată de remuşcările ce le-am simţit când m-am trezit şi parcă acel vis fusese realitate pură . Nea , nu cred că mai gândesc coerent , deşi inima îmi spunea să nu mă încred în acel vis , mintea mea cerea o observare mai de aproape de situaţiei mele . Să ascult ce îmi spunea inimioara ? Sau să mă las ghidată de raţiune ?! La naiba cu toate astea , numai Alex m-ar putea lămuri în acest moment . Bizară concluzie .
Dacă încă mai eşti convins că Alan era un neispăvit , să şti că n-am să dorm la noapte ... Deci , dacă ai să suni la apartamentul numărul 4 , cu sigurnţă îţi voi răspunde . Dacă nu ... ( Dacă nu , urma să îl arunc în străfundul minţii mele , unde n-am să îl mai găsesc ) . Şi i-am închis până ce sunetul scos de telefon devenise insuportabil ... beep ... beep ... beep ... Ce altceva puteam să mai fac ? Adresa mea o ştia , iar vorbele erau de prisos . Ce dracu , chiar voiam să vină ! Nu mă mai simţeam vinovată , doream să aflu pe ce se bazau cuvintele sale , deşi totul se întâmpla deodată . Şi chiar şi-aşa , ştiam că el avea să mă ajute cu pandantivul . Nu ştiu ce îi poate pielea în calitate de agent de poliţie , nici măcar nu mă interesează , adică de ce să mă intereseze ce e – n curtea vecinului , dar aflasem acum ceva vreme că vorbea cursiv mai mult de şase limbi străine . Hm , curios , dar în acelasi timp adevărat . Mai mereu se purta copilăros , asta îl făcea să pară adorabil printre colegele mele , şi insuportabil , pentru mine . Genu’ ăsta de persoane mă ... mă scot din minţi . Şi iată-mă acum , cerându-i ajutorul .
Am trântit celularul pe pat , acesta ciocnindu-se uşor de suprafaţa moale a aşternuturilor , şi m-am aruncat mai apoi şi eu pe acesta . Lănţişorul îl aveam în mână , iar presiunea cu care îl strângeam a făcut ca degetele mele să se înroşească şi totodată să se imprime strident cu modelul pandantivului . Minunat ! Acum puteam să citesc „ în propia palmă †acele cuvinte ce nu aveau nici un sens pentru mine . Tot ce am putut descifra au fost nişte cifre :
...24
... 6
... 18 – Asta nu avea nici o logică , nici chiar pentru mine .
Am închis ochii , încercând să mă calmez . Nările mele au fost invadate de un miros ciudat , aproape insuportabil – sânge , am gândit imediat . În acea obscuritate , ochii mei fiind ferecaţi de ploapele grele , m-am zărit înconjurată de sânge . Nu i-am deschis , ci din contră , am ales să continui jocul impus de mintea mea . Ce naiba , chiar înnebunesc ? Am tresărit însă involuntar , iar ochii mi s-au deschis . Senzaţia ce a urmat a fost una înfiorătoare , inima începând să bată nebuneşte . Aş putea să jur că am simţit o atingere suavă pe braţul stâng , ca şi cum cineva ar fi fost cu mine . Singurătatea îmi ţinea companie , dar nici chiar aşa.
Mă întreb din nou : Oare chiar înnebunesc ? Am socotit că vieţii nu îi poţi da ordine atunci când mintea îţi joacă feste , dar am continuat să îmi pun această întrebare . M-am tot chestionat cu rigurozitate pe mine însumi , încercând să găsesc răspunsuri ce însă nu vor să ajungă la destinaţie . Cuvinte ... idei ... şoapte ... totul pare un mare nimic amestecat cu amărăciune .
Nu pot să curm suferinţa – mi s-a veştejit sufletul şi n-am idee cum să îl aduc la viaţă . Nu merge cu un simplu zâmbet , eu n-am nevoie de asta . Probabil cea mai rapidă cale de a ajunge la lăcaşul cel mai tainic al omului , este adevărul . El ne mistuie , ne incinerează pe dea-ntregul . Mai ales când ne este ascuns , îl ştim aproape , dar nu- l putem ghici .
Şi am spus adevărul , chiar nu puteam să dorm . Nu o făceam pentru că nu voiam , dar somnul nu venea , iar eu m-am lăsat în mâinile sorţii pentru încă câteva ore . Sau poate minute ? Nu ştiu , ceasul nu l-am verificat , iar mintea mea încerca să se ţină ocupată . Ochii nu i-am mai închis , respiraţia mea devenise normală . Am fost calmă măcar pentru o mică eternitate . Fără să mă gândesc la ceva anume , fără să trag la sorţi ce voiam să urmeze , pentru ca mai apoi să mă trezesc cu destinul la uşă , râzându-mi în nas , asigurându-mă că nu e aşa cum vreau eu . Nu o fi aşa , dar de data asta , mintea îmi era cutreierată doar de ceva ... ceva ce nu pot descrie . Goliciunea gândurilor mele îmi dădea un sentiment de libertate . Sau poate mă simţeam încolţită ? N-am realizat că obiectul de bijuterie era pe jos , nu am mai dat importanţă gesturilor mele , deoarece chiar nu mai avea nici un sens . Eram doar eu şi singurătatea , amândouă pierdute în abisul minţii noastre .
Nimic mai mult .
DESI ...
Un sunet uşor iritant m-a făcut să mă ridic în fund , uşor ameţită – am auzit sau nu bine ? Răspunsul a venit odată cu încă o ciocănitură în lemnul uşii apartamentului meu . DA , încă mai aud bine , nu e doar „ imaginaţia mea „ , deşi asta a devenit un clişeu . Noi , coroana creaţiei , preferăm să dăm vina pe ceea ce ne ajută să mergem mai departe , să trăim intens . Mereu spuneam aşa ... a fost doar în închipuirea mea, Şi asta e rău ? Sunt om , deci gândesc ca unul . La fel ca ei , mai bine zis . Zgomotul a continuat , urmat de vocea unui tânăr . Tonul cu care mi-a strigat numele era blând , în ciuda faptului că tocmai ţipase încât şi vecinii mei îl auziseră. Totul se potrivea atât de bine : el venea , iar eu aflam . Precum un copil , aş fi urmat să îi pun toate întrebările ce mintea mea le-ar fi născocit pentru a afla pe ce se baza teoria sa cum că Alan nu e un tip prea „ okay „ . Şi dacă ar fi minţit , acum era momentul să îmi spună , nu l-aş fi muşcat ( Bine , de fapt , nu ştiu cum al reacţiona ) . Pandantivul era celălat motiv al vizitei sale .
Nu aveam idee cât poate fi ceasul . M-am mişcat lent , până ce am simţit cum deja răsuceam cheile , mai apoi deschizând uşa . M-am abţinut să scot vreo vorbă , imediat ce l-am zărit , răsufând greoi . Mă privea atent , analizându-mă , parcă voia să mă devoreze , nu alta . Asta mi-a aduse aminze că nu purtam decât o rochiţă cu care preferam să dorm noaptea , una albă din voal , ce îmi scotea în evidenţă ... mai ... tot . Ce conta ... totuşi ? Am înlăturat şi acest gând , treaba mea ce fac . Un val de răcoare mi-a invadat corpul şi am început să tremur , Alex apropiindu-se şi înconjurându-mă cu braţele sale . Era la fel de rece ca şi mine , jacheta sa fiind puţin udă , din cauza fulgiilor de nea ce se contopeau cu materialul , la impact . Respiraţia sa era caldă , dar începusem să mă simt uşor stânjenită , nici nu pot să mă gândesc de ce crede el că l-am chemat . Însă a venit , oricât de mult timp a trecut de când l-am sunat . Dacă ţinea la mine , făcea asta degeaba . Acum îmi era doar de folos .
L-am apucat de mânecă şi l-am tras în apartament , nu ştiu cât mai rezistam la temperatura aceea . Obrajii săi prinseseră o nuanţă rozalie din cauza frigului ce pândea afară . Arăta ... oarecum ... drăguţ . Părul său blond cu refelexe castanii era ciufulit , peseme că nu se mai deranjase să îl aranjeze , iar ochii săi erau ... ă , nuanţa lor era chiar plăcută . Contrastau ciudat de armonios cu părul său , erau ... superbi ? Tocmai acum observam că erau cenuşii – verzui , nu albastrii cum am crezut . Nu sunt bună la reţinut detalii când subiectul nu mă interesează .
- Am venit pentru că ştiu de ce m-ai chemat şi totuşi ...
Mi-a spus asta când eu închideam uşa , dar n-am mai apucat să continui cu încuiatul ei . M-am întors rapid , sprijinindu-mă de aceasta . Am fost surprinsă de vorbele sale , nu prea înţelegeam la ce se referă .
- Ai coşmaruri ... nu ? Încă te urmăreşte şi pe tine , nu ? Şti ... cred că vrea să termine cu noi , să ne lase fără suflu – şi nu înţeleg de ce . S-a apropiat de mine , sprijinindu-se cu mâinile în uşă . Era aproape , prea aproape şi părea un vis , tot ce spunea nu avea noimă . Respiraţia noastră era sacadată , amândoi eram nervoşi , încât nu cred că ştiam ce să fac . S-a apropiat şi mai mult , iar mâna sa stângă era poziţionată pe talia mea , cealaltă mângâindu-mi chipul delicat . Nu era deloc confortabil , nu era plăcut . Totuşi el părea că arde de dorinţă , mă sorbea din priviri . Asta m-a făcut să mă smucesc – simţeam cum sângele mi se urcă la cap. Era plăcut ... ba nu era ... ba era ... ba nu era ...
- Ce naiba te-a apucat , nu pentru asta te-am chemat , idiotule ! Probabil că insultele erau de ajuns . Nu de asta îl chemam , nu simţeam nevoia să fac asta , nici măcar nu simţeam o atracţie pentru el . Sau mă rog , aşa îmi zicea conştiinţa . De altceva nu prea mai ştiam să ascult .
- Nu stai ... stai , nu fi aşa ! Să nu crezi că m-am gândit la aşa ceva , dar nu mai pot ... noapte de noapte îmi aduce aminte de tine şi îmi ordonă să te uit , da’ cum naiba să fac asta ? Tu ştii că ţin la tin , ştii că nu am suportat să te văd cu el , şi poate înnebunesc dar cred că acum se răzbună . Oricât de aiurea sună asta , eu am aceleaşi vise noapte de noapte , el ... şi ... cu tine . Înţelegi ... nu ? Şi cred că îi ştiu cuvintele pe de rost : „ Clipa când dragostea uneşte focul şi apa , va fi momentul morţii iubirii mele pentru ea . Să nu îndrăzneşti să de atingi din ce-i al altuia , de o comoară nepreţuită . Nu te lăsa mânat de instincte , acţionează cu minte şi nu îmi călca pe urme „ . Şi asta mă face să fiu şi mai sigur de ceea ce deja ştiu . E un nenorocit .
- Stai calm , nu eşti singuru’ nebun din preajmă . Nu înţeleg cum ti-ai dat seama , dar amândoi suntem în aceaşi situaţie ... suntem ... la fel . Da’ te rog , dacă vrei să îl mai jigneşti , fă-o la momentul potrivit , nu şti cât poţi să mă jigneşti . Îl iubesc , ai uitat maimuţoiule ? I-am spus asta pe un ton ironic , mă simţeam ca într-o glumă proastă .
A început să râdă , părcă luând totul mai în serios . Ce mai era serios ? Mă simţeam ca într-un film de groază , mai rămânea să apară fantoma în persoană şi era complet scenariul . Totul era legat de vise şi asta făcea totul mai complicat .
Cum arătam eu nu conta , dar el avea un zâmbet ... greu de descris . M-am uitat mai bine la el , iar felul cum era îmbrăcat mi-a atras atenţia . Nu prea se obosise să se schimbe , într-un cât pijamaua era încă pe el . Probabil că şi eu exageram , deşi nu ştiam cât e ceasul . Blondul nu s-a mai obosit să mă impresioneze , a plecat de acasă când a avut chef şi cum a vrut . Şi totuşi , ochii săi erau din ce în ce mai frumoşi în lumină , prea frumoşi că păreau ireali .
Odată ce a fost gata , i-am făcut semn să mă urmeze . Casa arăta ca naiba , în special dormitorul meu – nu m-am preocupat de aspectele de care trebuia să am grijă . Singura care mă vizita era Madelline , iar ea ştiai cât de dezordonată puteam să fiu . Alex devenea din ce în ce mai enervant , holbându-se la tot , de parcă analiza şi cea mai mică moleculă de praf . Nu mi-a fost ruşine să îl poftesc în camera mea , deşi patul era răvăşit , iar aşternuturile atârnau pe marginea sa . Şi – a tras scaunul de la birou , întorcându-l spre mine . S-a aşezat foarte liniştit , iar eu am luat lănţişorul de pe jos .
- Mă simt ca acasă ! Ăăă , da , deci ... pentru ce m-ai chemat ?
- De unde toată veselia asta , măi omule ? M-am trântit pe pat , încercând să zâmbesc .
- De la tine . Dă-l naibii pe tâmp ... pe Alan măcar cinci minute , rezolvăm misterul şi ne întoarcem la celălalt mister după . Dacă vrei putem să şi plângem asta dacă nu apare el între timp .
I-am aruncat lănţişorul râzând , dar nu l-a prins . Avea o figură de genu’ „ ce-i cu asta ? „ .
- Nu cred . Atâta timp cât nu închidem ochii pentru mai mult de un minut , suntem în siguranţă . Îţi prezint lănţişorul care a apărut de nicăieri şi de aici , bănuiesc că ai dedus că vreau să afli ce scrie pe pandativ , nu ? Îmi spui asta , după care , putem să ne ocupăm de iubitul meu .
- Încântat ! Scrie în bulgară , sau aşa cred . Ai net la computer ? Vreau să fiu sigur , caracterele sunt destul de vechi , poate fi orice altă limbă slavă .
Am dat afirmativ din cap şi l-am lăsat să lucreze . Totul era atât de ciudat .
Capitolul 4
Te doare ?
Poate .
Te deranjează ?
Oricând .
Te macină ?
Chiar şi dacă nu aş vrea .
Şimţi că ai vrea să te afli în pielea altuia ?
Inima cere alinare .
Dobândeşte asta şi nu mai lăsa inima să freamete .
Ce simţi ?
Ardoarea cu care inima tânjeşte după tine ...
Urăşti ?
Fără să vreau ...
Simţi furia curgând la unison cu lacrimile ?
Doare .
Mai plângi ?
Mereu mint când vine vorba de picături de rouă pe obrajii mei .
Te vreau înapoi ...
Te doare ?
Poate .
Te deranjează ?
Oricând .
Te macină ?
Chiar şi dacă nu aş vrea .
Şimţi că ai vrea să te afli în pielea altuia ?
Inima cere alinare .
Dobândeşte asta şi nu mai lăsa inima să freamete .
Ce simţi ?
Ardoarea cu care inima tânjeşte după tine ...
Urăşti ?
Fără să vreau ...
Simţi furia curgând la unison cu lacrimile ?
Doare .
Mai plângi ?
Mereu mint când vine vorba de picături de rouă pe obrajii mei .
Te vreau înapoi ...
- Ai înnebunit sau doar te-ai lovit la cap ? Tu nu realizezi că e ora două noaptea ? mi-a repetat furios de două ori , în timp ce eu mă gândeam la următoarea mea mişcare . Respiram greu , o parte din mine fiind deja asaltată de frică . N-avea de ce să îmi fie frică .
De fapt , aveam de ce .
De un refuz .
- Ba da ... ştiu . Dar am nevoie de tine – I-am spus sec , fără vlagă . De ce nu voia să vină , se presupunea că ţine la mine , deşi poate ... Poate se plictisise de comportamentul meu . Alex , maimuţoiul ce se ţine mereu după Cole . Ştiu , mereu l-am luat în râs , dar aveam o aşa plăcere să îl fac să se simtă rău – şi asta pentru că mereu l-a considerat pe Alan un bărbat neserios , fără scrupule . De asta mi-a plăcut să îl fac să sufere . Îmi spusese de multe ori că e un nenorocit , dar nu aveam de ce să îl cred . Deoarece Alan nu era aşa . Toate acele cuvinte ce îi ieşeau pe gură când vorbea despre iubitul meu , mă făceau să îl iau la palme , dar na ... el era fratele lui Cole şi asta era egal cu adio slujbei mele . Şi parcă acum ce-a mai potrivită decizie era să aflu de ce spunea asta .
Alan îmi povestea mereu despre părinţii săi , cât de mult îi admira pentru cum se sacrificaseră pentru el şi sora sa . Iubea Franţa , iubea locul unde părinţii săi s-au înâlnit prima oară , amândoi tineri şi prostuţi . Nu a fost dragostea la prima vedere , a fost mai mult durere la prima vedere , pentru că tatăl său se alesese cu mai mult de o palmă . Era încrezut şi impertinent , dar reuşea să cucerească pe oricine . Nu era un simplu băiat , iar Alan era mândru că era tatăl său . Chiar dacă era aşa , Alan nu îi semăna mai deloc . Mereu am fost singura pentru el şi încă mai cred că sunt , deşi e departe de mine .
Mi-am adus aminte dintr-o dată de remuşcările ce le-am simţit când m-am trezit şi parcă acel vis fusese realitate pură . Nea , nu cred că mai gândesc coerent , deşi inima îmi spunea să nu mă încred în acel vis , mintea mea cerea o observare mai de aproape de situaţiei mele . Să ascult ce îmi spunea inimioara ? Sau să mă las ghidată de raţiune ?! La naiba cu toate astea , numai Alex m-ar putea lămuri în acest moment . Bizară concluzie .
Dacă încă mai eşti convins că Alan era un neispăvit , să şti că n-am să dorm la noapte ... Deci , dacă ai să suni la apartamentul numărul 4 , cu sigurnţă îţi voi răspunde . Dacă nu ... ( Dacă nu , urma să îl arunc în străfundul minţii mele , unde n-am să îl mai găsesc ) . Şi i-am închis până ce sunetul scos de telefon devenise insuportabil ... beep ... beep ... beep ... Ce altceva puteam să mai fac ? Adresa mea o ştia , iar vorbele erau de prisos . Ce dracu , chiar voiam să vină ! Nu mă mai simţeam vinovată , doream să aflu pe ce se bazau cuvintele sale , deşi totul se întâmpla deodată . Şi chiar şi-aşa , ştiam că el avea să mă ajute cu pandantivul . Nu ştiu ce îi poate pielea în calitate de agent de poliţie , nici măcar nu mă interesează , adică de ce să mă intereseze ce e – n curtea vecinului , dar aflasem acum ceva vreme că vorbea cursiv mai mult de şase limbi străine . Hm , curios , dar în acelasi timp adevărat . Mai mereu se purta copilăros , asta îl făcea să pară adorabil printre colegele mele , şi insuportabil , pentru mine . Genu’ ăsta de persoane mă ... mă scot din minţi . Şi iată-mă acum , cerându-i ajutorul .
Am trântit celularul pe pat , acesta ciocnindu-se uşor de suprafaţa moale a aşternuturilor , şi m-am aruncat mai apoi şi eu pe acesta . Lănţişorul îl aveam în mână , iar presiunea cu care îl strângeam a făcut ca degetele mele să se înroşească şi totodată să se imprime strident cu modelul pandantivului . Minunat ! Acum puteam să citesc „ în propia palmă †acele cuvinte ce nu aveau nici un sens pentru mine . Tot ce am putut descifra au fost nişte cifre :
...24
... 6
... 18 – Asta nu avea nici o logică , nici chiar pentru mine .
Am închis ochii , încercând să mă calmez . Nările mele au fost invadate de un miros ciudat , aproape insuportabil – sânge , am gândit imediat . În acea obscuritate , ochii mei fiind ferecaţi de ploapele grele , m-am zărit înconjurată de sânge . Nu i-am deschis , ci din contră , am ales să continui jocul impus de mintea mea . Ce naiba , chiar înnebunesc ? Am tresărit însă involuntar , iar ochii mi s-au deschis . Senzaţia ce a urmat a fost una înfiorătoare , inima începând să bată nebuneşte . Aş putea să jur că am simţit o atingere suavă pe braţul stâng , ca şi cum cineva ar fi fost cu mine . Singurătatea îmi ţinea companie , dar nici chiar aşa.
Mă întreb din nou : Oare chiar înnebunesc ? Am socotit că vieţii nu îi poţi da ordine atunci când mintea îţi joacă feste , dar am continuat să îmi pun această întrebare . M-am tot chestionat cu rigurozitate pe mine însumi , încercând să găsesc răspunsuri ce însă nu vor să ajungă la destinaţie . Cuvinte ... idei ... şoapte ... totul pare un mare nimic amestecat cu amărăciune .
Nu pot să curm suferinţa – mi s-a veştejit sufletul şi n-am idee cum să îl aduc la viaţă . Nu merge cu un simplu zâmbet , eu n-am nevoie de asta . Probabil cea mai rapidă cale de a ajunge la lăcaşul cel mai tainic al omului , este adevărul . El ne mistuie , ne incinerează pe dea-ntregul . Mai ales când ne este ascuns , îl ştim aproape , dar nu- l putem ghici .
Şi am spus adevărul , chiar nu puteam să dorm . Nu o făceam pentru că nu voiam , dar somnul nu venea , iar eu m-am lăsat în mâinile sorţii pentru încă câteva ore . Sau poate minute ? Nu ştiu , ceasul nu l-am verificat , iar mintea mea încerca să se ţină ocupată . Ochii nu i-am mai închis , respiraţia mea devenise normală . Am fost calmă măcar pentru o mică eternitate . Fără să mă gândesc la ceva anume , fără să trag la sorţi ce voiam să urmeze , pentru ca mai apoi să mă trezesc cu destinul la uşă , râzându-mi în nas , asigurându-mă că nu e aşa cum vreau eu . Nu o fi aşa , dar de data asta , mintea îmi era cutreierată doar de ceva ... ceva ce nu pot descrie . Goliciunea gândurilor mele îmi dădea un sentiment de libertate . Sau poate mă simţeam încolţită ? N-am realizat că obiectul de bijuterie era pe jos , nu am mai dat importanţă gesturilor mele , deoarece chiar nu mai avea nici un sens . Eram doar eu şi singurătatea , amândouă pierdute în abisul minţii noastre .
Nimic mai mult .
DESI ...
Un sunet uşor iritant m-a făcut să mă ridic în fund , uşor ameţită – am auzit sau nu bine ? Răspunsul a venit odată cu încă o ciocănitură în lemnul uşii apartamentului meu . DA , încă mai aud bine , nu e doar „ imaginaţia mea „ , deşi asta a devenit un clişeu . Noi , coroana creaţiei , preferăm să dăm vina pe ceea ce ne ajută să mergem mai departe , să trăim intens . Mereu spuneam aşa ... a fost doar în închipuirea mea, Şi asta e rău ? Sunt om , deci gândesc ca unul . La fel ca ei , mai bine zis . Zgomotul a continuat , urmat de vocea unui tânăr . Tonul cu care mi-a strigat numele era blând , în ciuda faptului că tocmai ţipase încât şi vecinii mei îl auziseră. Totul se potrivea atât de bine : el venea , iar eu aflam . Precum un copil , aş fi urmat să îi pun toate întrebările ce mintea mea le-ar fi născocit pentru a afla pe ce se baza teoria sa cum că Alan nu e un tip prea „ okay „ . Şi dacă ar fi minţit , acum era momentul să îmi spună , nu l-aş fi muşcat ( Bine , de fapt , nu ştiu cum al reacţiona ) . Pandantivul era celălat motiv al vizitei sale .
Nu aveam idee cât poate fi ceasul . M-am mişcat lent , până ce am simţit cum deja răsuceam cheile , mai apoi deschizând uşa . M-am abţinut să scot vreo vorbă , imediat ce l-am zărit , răsufând greoi . Mă privea atent , analizându-mă , parcă voia să mă devoreze , nu alta . Asta mi-a aduse aminze că nu purtam decât o rochiţă cu care preferam să dorm noaptea , una albă din voal , ce îmi scotea în evidenţă ... mai ... tot . Ce conta ... totuşi ? Am înlăturat şi acest gând , treaba mea ce fac . Un val de răcoare mi-a invadat corpul şi am început să tremur , Alex apropiindu-se şi înconjurându-mă cu braţele sale . Era la fel de rece ca şi mine , jacheta sa fiind puţin udă , din cauza fulgiilor de nea ce se contopeau cu materialul , la impact . Respiraţia sa era caldă , dar începusem să mă simt uşor stânjenită , nici nu pot să mă gândesc de ce crede el că l-am chemat . Însă a venit , oricât de mult timp a trecut de când l-am sunat . Dacă ţinea la mine , făcea asta degeaba . Acum îmi era doar de folos .
L-am apucat de mânecă şi l-am tras în apartament , nu ştiu cât mai rezistam la temperatura aceea . Obrajii săi prinseseră o nuanţă rozalie din cauza frigului ce pândea afară . Arăta ... oarecum ... drăguţ . Părul său blond cu refelexe castanii era ciufulit , peseme că nu se mai deranjase să îl aranjeze , iar ochii săi erau ... ă , nuanţa lor era chiar plăcută . Contrastau ciudat de armonios cu părul său , erau ... superbi ? Tocmai acum observam că erau cenuşii – verzui , nu albastrii cum am crezut . Nu sunt bună la reţinut detalii când subiectul nu mă interesează .
- Am venit pentru că ştiu de ce m-ai chemat şi totuşi ...
Mi-a spus asta când eu închideam uşa , dar n-am mai apucat să continui cu încuiatul ei . M-am întors rapid , sprijinindu-mă de aceasta . Am fost surprinsă de vorbele sale , nu prea înţelegeam la ce se referă .
- Ai coşmaruri ... nu ? Încă te urmăreşte şi pe tine , nu ? Şti ... cred că vrea să termine cu noi , să ne lase fără suflu – şi nu înţeleg de ce . S-a apropiat de mine , sprijinindu-se cu mâinile în uşă . Era aproape , prea aproape şi părea un vis , tot ce spunea nu avea noimă . Respiraţia noastră era sacadată , amândoi eram nervoşi , încât nu cred că ştiam ce să fac . S-a apropiat şi mai mult , iar mâna sa stângă era poziţionată pe talia mea , cealaltă mângâindu-mi chipul delicat . Nu era deloc confortabil , nu era plăcut . Totuşi el părea că arde de dorinţă , mă sorbea din priviri . Asta m-a făcut să mă smucesc – simţeam cum sângele mi se urcă la cap. Era plăcut ... ba nu era ... ba era ... ba nu era ...
- Ce naiba te-a apucat , nu pentru asta te-am chemat , idiotule ! Probabil că insultele erau de ajuns . Nu de asta îl chemam , nu simţeam nevoia să fac asta , nici măcar nu simţeam o atracţie pentru el . Sau mă rog , aşa îmi zicea conştiinţa . De altceva nu prea mai ştiam să ascult .
- Nu stai ... stai , nu fi aşa ! Să nu crezi că m-am gândit la aşa ceva , dar nu mai pot ... noapte de noapte îmi aduce aminte de tine şi îmi ordonă să te uit , da’ cum naiba să fac asta ? Tu ştii că ţin la tin , ştii că nu am suportat să te văd cu el , şi poate înnebunesc dar cred că acum se răzbună . Oricât de aiurea sună asta , eu am aceleaşi vise noapte de noapte , el ... şi ... cu tine . Înţelegi ... nu ? Şi cred că îi ştiu cuvintele pe de rost : „ Clipa când dragostea uneşte focul şi apa , va fi momentul morţii iubirii mele pentru ea . Să nu îndrăzneşti să de atingi din ce-i al altuia , de o comoară nepreţuită . Nu te lăsa mânat de instincte , acţionează cu minte şi nu îmi călca pe urme „ . Şi asta mă face să fiu şi mai sigur de ceea ce deja ştiu . E un nenorocit .
- Stai calm , nu eşti singuru’ nebun din preajmă . Nu înţeleg cum ti-ai dat seama , dar amândoi suntem în aceaşi situaţie ... suntem ... la fel . Da’ te rog , dacă vrei să îl mai jigneşti , fă-o la momentul potrivit , nu şti cât poţi să mă jigneşti . Îl iubesc , ai uitat maimuţoiule ? I-am spus asta pe un ton ironic , mă simţeam ca într-o glumă proastă .
A început să râdă , părcă luând totul mai în serios . Ce mai era serios ? Mă simţeam ca într-un film de groază , mai rămânea să apară fantoma în persoană şi era complet scenariul . Totul era legat de vise şi asta făcea totul mai complicat .
Cum arătam eu nu conta , dar el avea un zâmbet ... greu de descris . M-am uitat mai bine la el , iar felul cum era îmbrăcat mi-a atras atenţia . Nu prea se obosise să se schimbe , într-un cât pijamaua era încă pe el . Probabil că şi eu exageram , deşi nu ştiam cât e ceasul . Blondul nu s-a mai obosit să mă impresioneze , a plecat de acasă când a avut chef şi cum a vrut . Şi totuşi , ochii săi erau din ce în ce mai frumoşi în lumină , prea frumoşi că păreau ireali .
Odată ce a fost gata , i-am făcut semn să mă urmeze . Casa arăta ca naiba , în special dormitorul meu – nu m-am preocupat de aspectele de care trebuia să am grijă . Singura care mă vizita era Madelline , iar ea ştiai cât de dezordonată puteam să fiu . Alex devenea din ce în ce mai enervant , holbându-se la tot , de parcă analiza şi cea mai mică moleculă de praf . Nu mi-a fost ruşine să îl poftesc în camera mea , deşi patul era răvăşit , iar aşternuturile atârnau pe marginea sa . Şi – a tras scaunul de la birou , întorcându-l spre mine . S-a aşezat foarte liniştit , iar eu am luat lănţişorul de pe jos .
- Mă simt ca acasă ! Ăăă , da , deci ... pentru ce m-ai chemat ?
- De unde toată veselia asta , măi omule ? M-am trântit pe pat , încercând să zâmbesc .
- De la tine . Dă-l naibii pe tâmp ... pe Alan măcar cinci minute , rezolvăm misterul şi ne întoarcem la celălalt mister după . Dacă vrei putem să şi plângem asta dacă nu apare el între timp .
I-am aruncat lănţişorul râzând , dar nu l-a prins . Avea o figură de genu’ „ ce-i cu asta ? „ .
- Nu cred . Atâta timp cât nu închidem ochii pentru mai mult de un minut , suntem în siguranţă . Îţi prezint lănţişorul care a apărut de nicăieri şi de aici , bănuiesc că ai dedus că vreau să afli ce scrie pe pandativ , nu ? Îmi spui asta , după care , putem să ne ocupăm de iubitul meu .
- Încântat ! Scrie în bulgară , sau aşa cred . Ai net la computer ? Vreau să fiu sigur , caracterele sunt destul de vechi , poate fi orice altă limbă slavă .
Am dat afirmativ din cap şi l-am lăsat să lucreze . Totul era atât de ciudat .