21-05-2010, 11:30 PM
Merci de păreri şi scuze de întârziere >:D< .
Am descoperit că la baza unei creaţii stă onestitatea . Am ... am încercat să aleg alt drum , însă unul brăzdat cu obstacole , acoperit cu un pietriş mărunt , dar care răneşte dureros şi ţinteşte acolo unde şti că doare ...
Am încercat să nu mă abat acelei alei unde mai zăream câte un felinar pâlpâind nevrotic în obscuritatea nopiţii , dar el m-a tras tot mai departe ... tot mai departe . Nu m-a supus plăcerii lui şi nici ... nici măcar nu a profitat de aroma naivităţii mele , deşi sunt sigură că îi ştia gustul prea bine .
Şi a plecat ... s-a îndepărtat până ce am rămas în pustiul unui deşert , călcând nisipul ce se topea în urma paşilor mei ... pricinuind deschiderea vechilor răni .
Tăindu – mi iar şi iar respiraţia .
O altă zi de muncă , aceleaşi chipuri .
Nu s-a schimbat nimic .
Toţi îngânduraţi , concentraţi la ce mai e nou în materie de bârfă . Pe feţele lor nu puteam citi decât un mare disgust faţă de ceea ce însemnam .
M-am bucurat .
Erau sinceri .
Am început totuşi să îi urăsc - mereu mi-au displăcut invidioşii .
Am mai zărit câţiva colegi ce m-au întâmpinat arcuindu – şi buzele într-un zâmbet cald , făcându-mi semn cu mâna să mă alătur lor . Toţi cinci erau adunaţi într-un colţ al oficiului , departe de biroul lui Cole - De obicei se aşează strategic pentru al ocoli pe şeful nostru .
Andreea tocmai lua o gură de ceai . Privea în gol şi părea puţin cam absentă , cu gândul în altă parte , evitând să îşi îndrepte ochii cicolatii spre mine , nelăsându-i să mă cerceteze . Câteva suviţe satene îi încadrau chipul frumos şi tânăr , accentuând trăsăturile feţei ce o caracterizau . Poate că era cea mai tânără dintre noi , niciodată nu i-am ştiu vârsta , pentru că nu m-a interesat . Nu am întrebat , nu m-am sinchisit . Stătea nemişcată , trupul său zvelt părea încordat , degetele sale lungii fiind încleştate puternic pe cana din porţelan . Părea atât de obosită de această existenţă continuă a umanităţii , de neinteresată de restul ...
Exact ca mine .
Mi-am continuat drumul , examinându-mi situaţia neconetenit . Am privit atent în jurul meu , renegând sentimente , amintiri . Orice ar fi părut învechit . Voiam ceva nou . Să fiu altfel , să simt diferit , să iubesc fără prejudecăţi . Să nu mai am idei preconcepute . Şi poate că ţinteam prea departe , că ceream prea mult , dar şi-aşa perceperea mea asupra vieţii nu mai era de mult atât de colorată .
I-am mai privit pe cei cinci cu un aer matur , mult mai superior decât aş fi vrut să arate şi le-am zâmbit , ciocnindu-mă de simplitatea cu care au privit lucrurile . Au băgat de seamă că nu am chef de ei , fără să îmi manifeste o reacţie clandestină .
A fost simplu ... şi am continuat să studiez evoluţia vieţii mele în ultimele ... paisprezece zile fără să o pun la socoteală şi pe asta . Mă pricep deci ... destul de bine la calculat – lacrimi , durere , iar lacrimi , stăpânire , trăire , iar lacrimi şi frică . Atracţie , amintiri , vlăguire şi ... teroare .
Două zile de când nu am mai întâlnit pe nimeni cunoscut , de altfel nici nu am mai ieşit din casă .
Banalitate .
Weekend .
Asta însemna el pentru mine – resemnare , linişte , regăsire . În tot acel timp am privit la televizor , am încercat să citesc ceva , ocolind volumul de poezii al lui Alan , orice ca să nu mă mai gândesc la el . Nu mă simţeam trădată , nu eram supărată , însă eram prea confuză ca să mă mai gândesc la el şi să mai leg două cuvinte despre acesta . Ar fi fost simplu să spun de ce ! Dar era greu să exprim asta în cuvinte .
Am citit inscripţia , am simţit cum este să ajungi la un sentiment şi mai echivoc decât tot ce trăise sufletul meu până atunci . A fost ciudat . De fapt , totul era ciudat . Că Alan tot apărea , deşi se presupunea că este mort . Că persoana ce a răspuns la telefon în acea noapte a fost Alex , deşi sunasem pe numărul lui Cole . Că m-am rezumat imediat la fiinţa ce m-a ajutat aşa de mult , dar totuşi aşa de puţin .
Şi asta pentru că firea mea , faptul că sunt o persoană opacă , l-a adus lângă mine .
La ce s-o gândi el ... acum ? Îmi scot celularul cu un ecran zgâriat , plin de urme ... aflu că este aproape ora opt şi totuşi mie încă îmi este somn . Nu casc , dar mi-e somn . Am intrat în birou , apăsând pe clanţa acoperită de un strat subţire de praf , şi mă bucur că îmi pot folosi mâna dreaptă . De fapt , de vinerea trecută mi-o pot folosi , dar sentimentul ăsta mărunt încă nu a dispărut . Am lăsat rucsacul kaki pe biroul aglomerat de dosare . Mi-am relaxat corpul , observând că iar sunt sigură . I – aş da viaţa mea ca să o ia înapoi pe a lui , măcar de nu ar mai trebui să mă chinui pentru acest caz.
Să fiu sinceră – nu am nici un chef de asta acum , nu ştiu dacă e ură . Vreau să rezolv cazul , să găsesc vinovatul , dar ... lucrurile s-au complicat . Inscripţia , pandantivul , Mady şi ... şi Alex . Şi mai pot să îl pun la socoteală şi pe Al . Aş putea să mă adaug şi pe mine , dar eu niciodată nu sunt o soluţie . Am stat să analizez tot ce mi s-a părut normal , stupid de normal . Dar apoi m-am gândit la tot ce nu mai este normal , la fiinţa ce mă urmăreşte .
Şi ... am gândit că poate a fost un vis , unul care te marchează şi l-ai putea povesti oricui , asta dacă ai memorie bună . Dar apoi gândurile mele s-au îndreptat spre Alex , lucrurile s-au răsturnat , şi totul a devenit şi mai vag . Să fiu serioasă măcar odată şi să recunosc că nici măcar eu nu ştiu cum şi cu ce să încep – e complicat .
Inscripţia descifrată a stat pe biroul din camera mea până ce Alex a părăsit apartamentul . Îi promisesem să nu mă ating de ea , decât după ce el pleacă , la început nu am înţeles de ce , nu prea avea nici un rost dacă îl citeam cu el sau de una singură . Aşa am crezut . Probabil că a avut dreptate , probabil că multe lucruri ar fi avut loc dacă blondul ar fi rămas alături de mine în acea noapte . Nu ştiam cum să îi mulţumesc , poate că aş fi făcut ceva necugetat , dar el m-a oprit , înainte să regret ... Mi-a sărutat fruntea , atingându-mi delicat obrazul ce de multe ori a fost brăzdat de lacrimi grele şi dureroase . Nu am simţit nimic , decât o mică mângâiere , inima mea nu a cântărit altfel această senzaţie . Nu a început să bată nebuneşte , parcă ieşindu-mi din piept , nu m-a îndemnat să mă apropii din ce în ce mai mult de el . Nu am vrut să îmi contopesc cu ardoare buzele mele de ale sale , nu mi-am dorit nimic mai mult decât să se simtă el puţin fericit . Nu ştiu dacă am vrut să plâng , dacă voiam să mai rămână cu mine , să îi văd ochii cercetându-mă în continuare , dar el tot a plecat .
S-a îndepărtat imediat după acea reacţie prin care cred că blondul a simţit o mică apropiere între noi .
Eu nu .
Absolut deloc .
Şi totuşi de ce gândesc aşa mereu când vine vorba de un alt tânăr ? De ce mereu mă aştept ca alături de un altul să simt chiar mai mult de cât simţeam alături de Alan ? De ce ? Totul este o aluzie la existenţa lui Alan , la dorinţa mea ca el să fie încă viu . Este mort , dar nici după atâta timp nu îmi intră în cap . Ecuaţia nu are niciodată soluţie . Lumea mea se rezumă la sentimente pe care nu le pot retrăi .
Camera era goală ... casa era goală . Inima mea era o prăpastie fără fund , era şi ea goală . Eram singură , aşa cum se obişnuia . Am apucat foaia , dă-o naibii de uşă , am gândit în timp ce atingeam suprafaţa fină a hârtiei . Caligrafia blondului nu lăsa de dorit . Şi totul a decurs bizar , am citit fiecare cuvânt , trei în total şi alături de acestea un număr sau poate ... mai multe numere pe care reuşiem să le descifrez . Asta a fost tot , nu am plâns , dar a durut – mai ales pentru că era prea târziu să mai gândesc lucid . De ce ? Păi pentru că era prea târziu ! Târziu ca să mai gândesc ; am zâmbit stângaci , nostalgic ... trist şi m-am trântit pe pat , acompaniată de un râs jubenil ce s-a propagat în întrega încăpere , ciocnindu-se de pereţii săi – am vrut să îl atingă pe Alan .
Alex spunea ... ce spunea ? A da – că lănţişorul nu i-a aparţinut lui Alan . Apoi a spus că e sigur că Alan m-a înşelat . Aici se suprapun cuvintele , sau mă rog , primele două cuvinte ce întregesc dubiile mele . Dacă nu era al său , atunci al cui ?
Voi afla ... am exact ce îmi trebuie , totul pe foaia ce o am în rucsac , în compartimentul ascuns , acolo unde numai eu aş putea să ştiu de ea . Acum blondul este pe lista mea – depinde pe care dintre ele , dar timpul va dovedi pe care îşi va lăsa amprenta mai des . M - a ajutat ?
Îi mulţumesc .
Åži ce ?
Nu contează atâta timp cât încă mai există ceva de elucidat . Voi merge , mă voi lua după acestă urmă ... o să văd ce voi găsi , contează să găsesc ceva .
Două zile trecute de când nu am mai avut nici un vis , nici o vorbă care să se proiecteze în mintea mea . De fapt , am avut un vis , unul atât de fără sens .
Am visat ... că dormeam . Şi totuşi , dabea că am dormit .
La început am crezut că Alan hotărâse să mă lase naibii în pace . Am fost atât de calmă , deşi ochii mei expirmau o teroare ca acelea scoase dintr-un film de groază difuzat mai mult sau mai puţin la miezul nopţii .
Dacă el , oricine ar fi fost el , ar fi intrat pe uşă , l-aş fi îmbrăţişat , i-aş fi cerut să nu mai plece . Dacă ea , oricine ar fi fost ea , ar fi intrat pe uşă ... i-aş fi cerut să plece , să dispară – Să moară .
Am încercat să repet trăirea de vineri noapte , dar nu a mers . Sau poate era joi seara ? Nu am verificat ceasul , nu ştiu de ce mă întreb .
Aş fi putut ţine ochii închişi cât voiam , totul era aşa de liniştit . Nici urmă de sânge sau de senzaţia acea de “ asta nu miroase-a bine “ . Poate de asta mi-a fost atât de frică. Sâmbăta şi duminica , patruzeci şi opt de ore , mă întreb cât am reuşit să dorm . Poate doar un sfert din acest interval ticsit cu lacrimi mărunte , ce se uscau şi mureau pe pielea mea , până se le pot simţii gustul .
Aerul din apartament devenise greoi , praful pusese stăpânire pe mobila din lemn de stejar , dar nu mi-a păsat . Am încetat să mă mai gândesc la el ca la o fantomă sau ca la orice alt lucru straniu . M-am lăsat purtată de propria mea gândire şi ... totul părea să fi fost doar un coşmar . Sau ... poate o luam eu razna ... din iubire ? Poate că eu şi Alex era condamnaţi să trăim precum doi nebuni răniţi de dragoste . Aşa am gândit , totul a părut normal . Am avut o senzaţie ciudată , de parcă tot răul trecuse şi ... am încercat să zâmbesc , dar tot nu a ieşit ceva reuşit .
Atunci de ce tot reneg acest fapt . E printe noi , nu ?
Nu-i aÅŸa ? Nu-i aÅŸa ?
Am strigat tare , clar ca să aud , să nu mi se pară ceva imaginar . Unde îmi este gândul ? Nu o să scap aşa repede de el , nu mă va lăsa . Asta înseamnă că mă iubeşte , poate , acum nu mai ştiu . E şi aici ? I-aş putea vorbii , aş putea experimenta , aş putea să îl înjur sau să mă prostesc mai rău ca în clasa a V a când amândoi am fost pedepsiţi pentru indisciplină ...
La locul de muncă , în propriul meu birou ! Aş sări , m-aş preface în ceva în care nici eu nu cred . Mi-ar creşte aripi , ce ar contrasta cu nuanţa irisului meu , aş putea să îl zăresc pe Alan şi aş râde ... de el . De mine . De amândoi . Pentru că suntem unul .
Tic , tic , tic , tac . Secundele trec , fulgii de zăpadă cad , continui să privesc peisajul dezolant ce s-a aşternut peste oraş .
Nu îmi place iarna : e frig , totul este aşa de rece , ce rost mai are Moş Crăciun când ştiu că tot eu o să îmi cumpăr ceva drept cadou ? Neaua e mereu instabilă , este o pată de puritate ce îşi pierde inocenţa , călcată în picioare de noi , de oameni . Devine o mocirlă pe care încercăm să o evităm , înjurăm când ajungem acasă şi sesizăm că noua pereche de cizme a fost compromisă de zăpada pe care atât de mult o aşteptăm .
Hopa , tocmai a alunecat ! Mereu alunecă , pentru că e rece , e sloi ... e gheaţă . Şi cum a căzut el , micuţul Ed , băieţelul lui Cole , ai căzut şi tu , pentru că eşti naiv să crezi că te poţi ţine bine pe picioare ! Recunoaşte pentru că şi eu recunosc , nu îţi place să îţi fugă pământul de sub picioare , îţi place să îi fugă profesorului de matematică , şi nu mă tem să recunosc , eu eram la fel .
Însă m-am schimbat .
Şi vreau să mă schimb iar .
Capitolul 6
Am descoperit că la baza unei creaţii stă onestitatea . Am ... am încercat să aleg alt drum , însă unul brăzdat cu obstacole , acoperit cu un pietriş mărunt , dar care răneşte dureros şi ţinteşte acolo unde şti că doare ...
Am încercat să nu mă abat acelei alei unde mai zăream câte un felinar pâlpâind nevrotic în obscuritatea nopiţii , dar el m-a tras tot mai departe ... tot mai departe . Nu m-a supus plăcerii lui şi nici ... nici măcar nu a profitat de aroma naivităţii mele , deşi sunt sigură că îi ştia gustul prea bine .
Şi a plecat ... s-a îndepărtat până ce am rămas în pustiul unui deşert , călcând nisipul ce se topea în urma paşilor mei ... pricinuind deschiderea vechilor răni .
Tăindu – mi iar şi iar respiraţia .
*
O altă zi de muncă , aceleaşi chipuri .
Nu s-a schimbat nimic .
Toţi îngânduraţi , concentraţi la ce mai e nou în materie de bârfă . Pe feţele lor nu puteam citi decât un mare disgust faţă de ceea ce însemnam .
M-am bucurat .
Erau sinceri .
Am început totuşi să îi urăsc - mereu mi-au displăcut invidioşii .
Am mai zărit câţiva colegi ce m-au întâmpinat arcuindu – şi buzele într-un zâmbet cald , făcându-mi semn cu mâna să mă alătur lor . Toţi cinci erau adunaţi într-un colţ al oficiului , departe de biroul lui Cole - De obicei se aşează strategic pentru al ocoli pe şeful nostru .
Andreea tocmai lua o gură de ceai . Privea în gol şi părea puţin cam absentă , cu gândul în altă parte , evitând să îşi îndrepte ochii cicolatii spre mine , nelăsându-i să mă cerceteze . Câteva suviţe satene îi încadrau chipul frumos şi tânăr , accentuând trăsăturile feţei ce o caracterizau . Poate că era cea mai tânără dintre noi , niciodată nu i-am ştiu vârsta , pentru că nu m-a interesat . Nu am întrebat , nu m-am sinchisit . Stătea nemişcată , trupul său zvelt părea încordat , degetele sale lungii fiind încleştate puternic pe cana din porţelan . Părea atât de obosită de această existenţă continuă a umanităţii , de neinteresată de restul ...
Exact ca mine .
Mi-am continuat drumul , examinându-mi situaţia neconetenit . Am privit atent în jurul meu , renegând sentimente , amintiri . Orice ar fi părut învechit . Voiam ceva nou . Să fiu altfel , să simt diferit , să iubesc fără prejudecăţi . Să nu mai am idei preconcepute . Şi poate că ţinteam prea departe , că ceream prea mult , dar şi-aşa perceperea mea asupra vieţii nu mai era de mult atât de colorată .
I-am mai privit pe cei cinci cu un aer matur , mult mai superior decât aş fi vrut să arate şi le-am zâmbit , ciocnindu-mă de simplitatea cu care au privit lucrurile . Au băgat de seamă că nu am chef de ei , fără să îmi manifeste o reacţie clandestină .
A fost simplu ... şi am continuat să studiez evoluţia vieţii mele în ultimele ... paisprezece zile fără să o pun la socoteală şi pe asta . Mă pricep deci ... destul de bine la calculat – lacrimi , durere , iar lacrimi , stăpânire , trăire , iar lacrimi şi frică . Atracţie , amintiri , vlăguire şi ... teroare .
Două zile de când nu am mai întâlnit pe nimeni cunoscut , de altfel nici nu am mai ieşit din casă .
Banalitate .
Weekend .
Asta însemna el pentru mine – resemnare , linişte , regăsire . În tot acel timp am privit la televizor , am încercat să citesc ceva , ocolind volumul de poezii al lui Alan , orice ca să nu mă mai gândesc la el . Nu mă simţeam trădată , nu eram supărată , însă eram prea confuză ca să mă mai gândesc la el şi să mai leg două cuvinte despre acesta . Ar fi fost simplu să spun de ce ! Dar era greu să exprim asta în cuvinte .
Am citit inscripţia , am simţit cum este să ajungi la un sentiment şi mai echivoc decât tot ce trăise sufletul meu până atunci . A fost ciudat . De fapt , totul era ciudat . Că Alan tot apărea , deşi se presupunea că este mort . Că persoana ce a răspuns la telefon în acea noapte a fost Alex , deşi sunasem pe numărul lui Cole . Că m-am rezumat imediat la fiinţa ce m-a ajutat aşa de mult , dar totuşi aşa de puţin .
Şi asta pentru că firea mea , faptul că sunt o persoană opacă , l-a adus lângă mine .
*
La ce s-o gândi el ... acum ? Îmi scot celularul cu un ecran zgâriat , plin de urme ... aflu că este aproape ora opt şi totuşi mie încă îmi este somn . Nu casc , dar mi-e somn . Am intrat în birou , apăsând pe clanţa acoperită de un strat subţire de praf , şi mă bucur că îmi pot folosi mâna dreaptă . De fapt , de vinerea trecută mi-o pot folosi , dar sentimentul ăsta mărunt încă nu a dispărut . Am lăsat rucsacul kaki pe biroul aglomerat de dosare . Mi-am relaxat corpul , observând că iar sunt sigură . I – aş da viaţa mea ca să o ia înapoi pe a lui , măcar de nu ar mai trebui să mă chinui pentru acest caz.
Să fiu sinceră – nu am nici un chef de asta acum , nu ştiu dacă e ură . Vreau să rezolv cazul , să găsesc vinovatul , dar ... lucrurile s-au complicat . Inscripţia , pandantivul , Mady şi ... şi Alex . Şi mai pot să îl pun la socoteală şi pe Al . Aş putea să mă adaug şi pe mine , dar eu niciodată nu sunt o soluţie . Am stat să analizez tot ce mi s-a părut normal , stupid de normal . Dar apoi m-am gândit la tot ce nu mai este normal , la fiinţa ce mă urmăreşte .
Şi ... am gândit că poate a fost un vis , unul care te marchează şi l-ai putea povesti oricui , asta dacă ai memorie bună . Dar apoi gândurile mele s-au îndreptat spre Alex , lucrurile s-au răsturnat , şi totul a devenit şi mai vag . Să fiu serioasă măcar odată şi să recunosc că nici măcar eu nu ştiu cum şi cu ce să încep – e complicat .
Inscripţia descifrată a stat pe biroul din camera mea până ce Alex a părăsit apartamentul . Îi promisesem să nu mă ating de ea , decât după ce el pleacă , la început nu am înţeles de ce , nu prea avea nici un rost dacă îl citeam cu el sau de una singură . Aşa am crezut . Probabil că a avut dreptate , probabil că multe lucruri ar fi avut loc dacă blondul ar fi rămas alături de mine în acea noapte . Nu ştiam cum să îi mulţumesc , poate că aş fi făcut ceva necugetat , dar el m-a oprit , înainte să regret ... Mi-a sărutat fruntea , atingându-mi delicat obrazul ce de multe ori a fost brăzdat de lacrimi grele şi dureroase . Nu am simţit nimic , decât o mică mângâiere , inima mea nu a cântărit altfel această senzaţie . Nu a început să bată nebuneşte , parcă ieşindu-mi din piept , nu m-a îndemnat să mă apropii din ce în ce mai mult de el . Nu am vrut să îmi contopesc cu ardoare buzele mele de ale sale , nu mi-am dorit nimic mai mult decât să se simtă el puţin fericit . Nu ştiu dacă am vrut să plâng , dacă voiam să mai rămână cu mine , să îi văd ochii cercetându-mă în continuare , dar el tot a plecat .
S-a îndepărtat imediat după acea reacţie prin care cred că blondul a simţit o mică apropiere între noi .
Eu nu .
Absolut deloc .
Şi totuşi de ce gândesc aşa mereu când vine vorba de un alt tânăr ? De ce mereu mă aştept ca alături de un altul să simt chiar mai mult de cât simţeam alături de Alan ? De ce ? Totul este o aluzie la existenţa lui Alan , la dorinţa mea ca el să fie încă viu . Este mort , dar nici după atâta timp nu îmi intră în cap . Ecuaţia nu are niciodată soluţie . Lumea mea se rezumă la sentimente pe care nu le pot retrăi .
Camera era goală ... casa era goală . Inima mea era o prăpastie fără fund , era şi ea goală . Eram singură , aşa cum se obişnuia . Am apucat foaia , dă-o naibii de uşă , am gândit în timp ce atingeam suprafaţa fină a hârtiei . Caligrafia blondului nu lăsa de dorit . Şi totul a decurs bizar , am citit fiecare cuvânt , trei în total şi alături de acestea un număr sau poate ... mai multe numere pe care reuşiem să le descifrez . Asta a fost tot , nu am plâns , dar a durut – mai ales pentru că era prea târziu să mai gândesc lucid . De ce ? Păi pentru că era prea târziu ! Târziu ca să mai gândesc ; am zâmbit stângaci , nostalgic ... trist şi m-am trântit pe pat , acompaniată de un râs jubenil ce s-a propagat în întrega încăpere , ciocnindu-se de pereţii săi – am vrut să îl atingă pe Alan .
Alex spunea ... ce spunea ? A da – că lănţişorul nu i-a aparţinut lui Alan . Apoi a spus că e sigur că Alan m-a înşelat . Aici se suprapun cuvintele , sau mă rog , primele două cuvinte ce întregesc dubiile mele . Dacă nu era al său , atunci al cui ?
Voi afla ... am exact ce îmi trebuie , totul pe foaia ce o am în rucsac , în compartimentul ascuns , acolo unde numai eu aş putea să ştiu de ea . Acum blondul este pe lista mea – depinde pe care dintre ele , dar timpul va dovedi pe care îşi va lăsa amprenta mai des . M - a ajutat ?
Îi mulţumesc .
Åži ce ?
Nu contează atâta timp cât încă mai există ceva de elucidat . Voi merge , mă voi lua după acestă urmă ... o să văd ce voi găsi , contează să găsesc ceva .
Două zile trecute de când nu am mai avut nici un vis , nici o vorbă care să se proiecteze în mintea mea . De fapt , am avut un vis , unul atât de fără sens .
Am visat ... că dormeam . Şi totuşi , dabea că am dormit .
La început am crezut că Alan hotărâse să mă lase naibii în pace . Am fost atât de calmă , deşi ochii mei expirmau o teroare ca acelea scoase dintr-un film de groază difuzat mai mult sau mai puţin la miezul nopţii .
Dacă el , oricine ar fi fost el , ar fi intrat pe uşă , l-aş fi îmbrăţişat , i-aş fi cerut să nu mai plece . Dacă ea , oricine ar fi fost ea , ar fi intrat pe uşă ... i-aş fi cerut să plece , să dispară – Să moară .
Am încercat să repet trăirea de vineri noapte , dar nu a mers . Sau poate era joi seara ? Nu am verificat ceasul , nu ştiu de ce mă întreb .
Aş fi putut ţine ochii închişi cât voiam , totul era aşa de liniştit . Nici urmă de sânge sau de senzaţia acea de “ asta nu miroase-a bine “ . Poate de asta mi-a fost atât de frică. Sâmbăta şi duminica , patruzeci şi opt de ore , mă întreb cât am reuşit să dorm . Poate doar un sfert din acest interval ticsit cu lacrimi mărunte , ce se uscau şi mureau pe pielea mea , până se le pot simţii gustul .
Aerul din apartament devenise greoi , praful pusese stăpânire pe mobila din lemn de stejar , dar nu mi-a păsat . Am încetat să mă mai gândesc la el ca la o fantomă sau ca la orice alt lucru straniu . M-am lăsat purtată de propria mea gândire şi ... totul părea să fi fost doar un coşmar . Sau ... poate o luam eu razna ... din iubire ? Poate că eu şi Alex era condamnaţi să trăim precum doi nebuni răniţi de dragoste . Aşa am gândit , totul a părut normal . Am avut o senzaţie ciudată , de parcă tot răul trecuse şi ... am încercat să zâmbesc , dar tot nu a ieşit ceva reuşit .
Viu ?
Nu .
Mort .
Nici asta .
“ PluteÅŸte între cele două lumi . â€
Nu .
Mort .
Nici asta .
“ PluteÅŸte între cele două lumi . â€
Atunci de ce tot reneg acest fapt . E printe noi , nu ?
Nu-i aÅŸa ? Nu-i aÅŸa ?
Am strigat tare , clar ca să aud , să nu mi se pară ceva imaginar . Unde îmi este gândul ? Nu o să scap aşa repede de el , nu mă va lăsa . Asta înseamnă că mă iubeşte , poate , acum nu mai ştiu . E şi aici ? I-aş putea vorbii , aş putea experimenta , aş putea să îl înjur sau să mă prostesc mai rău ca în clasa a V a când amândoi am fost pedepsiţi pentru indisciplină ...
La locul de muncă , în propriul meu birou ! Aş sări , m-aş preface în ceva în care nici eu nu cred . Mi-ar creşte aripi , ce ar contrasta cu nuanţa irisului meu , aş putea să îl zăresc pe Alan şi aş râde ... de el . De mine . De amândoi . Pentru că suntem unul .
Tic , tic , tic , tac . Secundele trec , fulgii de zăpadă cad , continui să privesc peisajul dezolant ce s-a aşternut peste oraş .
Nu îmi place iarna : e frig , totul este aşa de rece , ce rost mai are Moş Crăciun când ştiu că tot eu o să îmi cumpăr ceva drept cadou ? Neaua e mereu instabilă , este o pată de puritate ce îşi pierde inocenţa , călcată în picioare de noi , de oameni . Devine o mocirlă pe care încercăm să o evităm , înjurăm când ajungem acasă şi sesizăm că noua pereche de cizme a fost compromisă de zăpada pe care atât de mult o aşteptăm .
Hopa , tocmai a alunecat ! Mereu alunecă , pentru că e rece , e sloi ... e gheaţă . Şi cum a căzut el , micuţul Ed , băieţelul lui Cole , ai căzut şi tu , pentru că eşti naiv să crezi că te poţi ţine bine pe picioare ! Recunoaşte pentru că şi eu recunosc , nu îţi place să îţi fugă pământul de sub picioare , îţi place să îi fugă profesorului de matematică , şi nu mă tem să recunosc , eu eram la fel .
Însă m-am schimbat .
Şi vreau să mă schimb iar .