26-10-2011, 02:33 AM
Stiu ca nu am mai scris de mult timp dar... pur si simplu nu am fost multumita de versiunile anterioare ale acestui capitol. Nu regret faptul ca am tras atat de timp pentru ca altfel nu mi-am mai fi venit aceasta idee si dezvoltarea ar fi fost cu totul diferita.Ca sa n-o mai lungesc...sper se va placa, si daca da si daca nu, parerile,etc,etc, si tot ce mai aveti chef sa-mi spuneti sunt asteptate cu placere.
Capitolul trei- Sângele celorlalți
Stătea în fața mea afișând un zâmbet larg ce îi schița obrajii cu pomeți înalți. Am închis ușa în urma mea îndreptându-mă pe scara în spirală ce dădea afară. A venit spre mine și m-a apucat delicat de braț.
-Am venit să...Tsunade m-a trimis să...
M-am bucurat, recunosc, că a ezitat să mă mintă deoarece nu exista nici un argument plăcut pe care l-ar fi putut susține. O vizită, fie și ea a unui prieten, nu poate avea loc în inima nopții.M-am decis să-i curm suferința.
-Te-a trimis să se asigure că nu voi fugi.
Poate că ar fi vrut să spună ceva însă am fost întrerupți de un zgomot. Un corp masiv se izbise cu putere de pământ. Am cotit pe lângă o clădire înaltă zărind în depărtare o siluetă. Era un corp nici prea mare, nici prea mic ce părea înveșmântat cu văzduhul căci în afară de un șir de mișcări greoaie nu mai puteam desluși mare lucru. Nu îmi era teamă însă nu eram nici prea curioasă să descopăr identitatea necunoscutului. M-am oprit însă la câțiva pași de copacul din fața misterioasei apariții. Am hotărât să-l aștept pe Shikamaru care rămase cu mult în urma mea.
-Hei, știu că ești acolo, arată-te!
Am simțit un nod în gât și un val de amorțeală mi-a străbătut întreg
corpul. Vocea îmi era atât de cunoscută, îmi blocase șirul de gânduri însă îmi era cu neputință să identific posesorul ei. Era o voce blândă, ușor subțire însă cu siguranță îi aparținea unui băiat. Fără să îmi iau nici o măsură de siguranță am pășit, cu o oarecare stângăcie, recunosc, departandu-mă de ascunzătoarea mea. Un val de lumină a trecut deasupra mea. Decizia fusese luată în locul meu; eram înconjurată, trebuia să fug.
-Mai să fie, ăla e Naruto! se auzi o voce plină de emoție.
Shikamaru ridicase lanterna cu o mișcare iute făcându-l pe blondin să închidă brusc ochii. Am auzit un chicot în spatele meu pe când celelalt sunet părea o înjurătură menită numai urechilor vinovatului. Mi-am aruncat privirea asupra grămezii de bandaje ce zăcea în dreapta băiatului.Nu îmi puteam da seama ce se afla în spatele lor, nici formele nu erau sugestive.
-Nu va mai holbați,ajutați-mă!
Naruto a apucat partea de sus a obiectului, Shikamaru sărindu-i imediat în ajutor. Am apucat partea de jos străduindu-mă să o aduc la nivelul gâtului. Am simțit mirosul în clipa în care am inhalat prima gură de aer. Nu mă puteam dezmeticii. Ochii mi-au rămas îndelung țintiți asupra cerului, însă nu îl priveam fără teamă. Trupul mi se manifesta printr-o mulțime de senzații câtuși de puțin firești. Ceea ce m-a izbit cel mai puternic a fost o lipsă de legătură cu lumea conștientă.Acel neastâmpăr neobișnuit al minții mele, acea ceață pusă peste simțurile mele care mă făceau să pășesc în neștire, mecanic, de parcă mi-ar fi fost impusă fiecare mișcare. Mirosul morții îmi invadase până și sufletul.
L-am simțit alunecând pe degetele mele ca și cum nenumărate ace mi-ar fi crestat brațele. Mireasma sângelui mă înăbușea, și simțind că sunt gata să îmi pierd cunoștința am dat drumul trupului.
A doua zi m-am trezit târziu. El stătea cu spatele întors către mine și mai mult ca sigur nu dormea. L-am văzut încă de noaptea trecută dar eram prea obosită ca să mă cert cu el. M-am dat jos din pat, am făcut cafea și am așezat-o pe noptieră. Se ridicase în vârful patului, cu o privire plină de expresie care mi-a șters zâmbetul de pe buze.
-Ce s-a întâmplat?
M-am așezat pe marginea patului încercând să îi evit privirea.
-Aseară, la jumătate de oră după ce te-am văzut, am început să mă îmi fac griji. Ai venit în casă mai mult moartă decât vie, te-ai trântit în pat și te-ai acoperit cu cearșaful. Ce s-a întâmplat?
-Cum adică jumătate de oră? M-ai urmărit?
S-a ridcat și și-a aprins o țigară.
-Era un cadavru pentru numele … Nu știu …
TristeÈ›ea îmi sfărâma orice urmă de calm. Dacă nu ar fi fost acea privire aÈ›intită asupra mea aÈ™ fi plâns că un copil. Amintirea nopÈ›ii a rămas proaspătă atât în mintea cât È™i în sufletul meu. Nu îmi simt mâinile încordate când strâng pumnii, parcă È™i acum ar fi acoperite de sânge. Când am scăpat trupul am simÈ›it cum fiecare celulă din corpul meu s-a umplut cu electricitate È™i ochii mi s-au deschis întâmpinând o lumină rece. Lumina a fost trezirea mea, am realizat că mă aflam în faÈ›a unei clădiri pe la marginea satului . I-am văzut zâmbetul ironic care mă făcut pentru câteva secunde să nu mă mai gândesc la faptul că am traversat satul fără să simt cea mai mică urmă de raÈ›iune. â€La fel de inutilă …†l-am auzit spunând înainte să dispară târând cadavrul în clădire. Brunetul plecase de ceva vreme.
-Și cum Shikamaru e implicat în asta o să te duci să …
M-am ridicat fără să îi adresez nici un cuvânt. Trebuie să risc. Am ieșit din casă fără zgomot și am mers pe un drum ocolitor până ce am dat de pădure, printr-un labirint de poteci. În felul acesta evitam contactul cu toate privirie răuvoitoare din sat. Am rămas o clipă împietrită în fața ușii de lemn masiv. Am rotit ușor broasca spre stânga gândindu-mă că aceasta avea să se deschidă nu mai exista cale de întoarcere.
Camera era mică, fără ferestre. Pereții de piatră începuseră să fie văruiți într-un colț îndepărtat și pe tavan, în jurul lămpii care era singură sursă de lumina. În fața mea, așezate be bucăți de lemn, se înfățișau trupurile a șapte bărbați. Le puteam desluși formele de sub bucățile subțiri de pânză . Aerul rece parcă ar fi cristalizat mirosul din încăpere, față de camera din spital unde totul mirosea a putrefacție, mireasma morții dintre pereții de piatră nu îngrozea simțurile ci diseca sufletul. Am dat la o parte un material și am văzut mai întâi fața unui mort, lipsită de expresivitate. Am realizat că orice asemănare între viață și moarte a dispărut și tot ce am simțit a fost milă pentru cel din fața mea. Apoi am început să nutresc teamă gândindu-mă că acolo voi ajunge și eu. Am lăsat bucata ce-l acoperea să-i dezvăluie deschizătura pântecului. Era golit de intestine.
Al doilea cadavru era la fel de bătrân însă masa musculară îi era mult mai pronunțată. Emoția mea inițială de dezgust se dizolvase, înlocuită de curiozitate și revoltă. Fiecare trup era golit de organe. Ca într-o operă de artă totul fusese organizat după un tipar, mișcări calculate, o mână fină care a vrut să demonstreze că știe ce face. Un corp golit de intestinele din torace și abdomen, unul în care plămânii erau singurele bucăți de carne rămase în interior unde, că să-și demonstreze umorul negru, cel care a făcut disecția a apăsat pe unul din ei lăsând sângele să țâșnească pe gura victimei. Când dorise să-i înlăture pielea de pe față, într-un moment de extaz căci altfel nu ar fi ruinat perfecțiunea subiectelor lui, a apăsat prea puternic pe globul ocular al celei mai tinere victime, iar acesta s-a spart. Așezarea lor în cameră, la prima mea cercetare, era aleatorie însă lipsa organelor din ei nu era. Începuse cu extragerea creierului de la o victimă și a ajuns treptat la abdomen . Caracterul lui era unul ciudat, haotic, crimele erau făcute din pură plăcere. Tăieturile erau făcute cu foarfeca, metodă prin care organele erau grav alterate iar sângele curgea abundent. Cu siguranță el era cel care curăța podeaua. Era un fel de continuare a crimei, o prelungire a sentimentului.
L-am zărit în colțul din stânga al camerei, aproape de ușă, singurul la care petele de sânge erau proaspete pe suprafața pânzei. Cu siguranță același trup pe care am pus mână noaptea trecută. Am ezitat la început însă nu am apucat să fac nici o mișcare căci am auzit ușa deschizându-se. Scârțăitul era unul îngrozitor, sunet pe care nu-l sesizasem din cauza abundenței de gânduri care mă preocupau în acel moment. Am căutat cu privirea prima victimă gândindu-mă că nu va mai avea de lucru cu ea. M-am așezat sub suprafața de lemn care nu era destul de groasă ca să mă ferească de senzația că trupul era așa aproape de mine. Mi-am ținut respirația câteva momente încercând să mă concentrez pe auz. Am auzit la început pași apăsați, ecoul lor parcă răsunând în continuu în mintea mea. Toate sentimentele au năvălit acum, când eram suficient de calmă să le trăiesc la intensitate maximă.
Mai multe voci se profilau în liniștea ce mă înconjura. Un ton subțire se ridica asupra celorlalte, le domina, nu răspicat și totuși suficient de puternic ca să le facă pe celelalte să pară un murmur de nedeslușit. Îmi conturam în imaginație posesorul unei asemenea voci. Un chip cu trăsături fine, tinerești, asemenea râului ce întâia oară țâșnește din piatra de pe munte. Un chip care atunci când ar vedea o viețuitoare murind nu l-ar cuprinde groaza ci un zâmbet i-ar înflori pe față și o căldură mistuitoare i-ar cuprinde privirea. Când fiecare picătură de sânge, ceva ce el însuși este, esența lui, s-ar nimici sub ochii lui, ar înceta să mă fie un simpu fapt, o acțiune mecanică și umană, și s-ar transforma în înălțarea lui, viața lui ațâțată de sângele celorlalți.
Capitolul trei- Sângele celorlalți
Stătea în fața mea afișând un zâmbet larg ce îi schița obrajii cu pomeți înalți. Am închis ușa în urma mea îndreptându-mă pe scara în spirală ce dădea afară. A venit spre mine și m-a apucat delicat de braț.
-Am venit să...Tsunade m-a trimis să...
M-am bucurat, recunosc, că a ezitat să mă mintă deoarece nu exista nici un argument plăcut pe care l-ar fi putut susține. O vizită, fie și ea a unui prieten, nu poate avea loc în inima nopții.M-am decis să-i curm suferința.
-Te-a trimis să se asigure că nu voi fugi.
Poate că ar fi vrut să spună ceva însă am fost întrerupți de un zgomot. Un corp masiv se izbise cu putere de pământ. Am cotit pe lângă o clădire înaltă zărind în depărtare o siluetă. Era un corp nici prea mare, nici prea mic ce părea înveșmântat cu văzduhul căci în afară de un șir de mișcări greoaie nu mai puteam desluși mare lucru. Nu îmi era teamă însă nu eram nici prea curioasă să descopăr identitatea necunoscutului. M-am oprit însă la câțiva pași de copacul din fața misterioasei apariții. Am hotărât să-l aștept pe Shikamaru care rămase cu mult în urma mea.
-Hei, știu că ești acolo, arată-te!
Am simțit un nod în gât și un val de amorțeală mi-a străbătut întreg
corpul. Vocea îmi era atât de cunoscută, îmi blocase șirul de gânduri însă îmi era cu neputință să identific posesorul ei. Era o voce blândă, ușor subțire însă cu siguranță îi aparținea unui băiat. Fără să îmi iau nici o măsură de siguranță am pășit, cu o oarecare stângăcie, recunosc, departandu-mă de ascunzătoarea mea. Un val de lumină a trecut deasupra mea. Decizia fusese luată în locul meu; eram înconjurată, trebuia să fug.
-Mai să fie, ăla e Naruto! se auzi o voce plină de emoție.
Shikamaru ridicase lanterna cu o mișcare iute făcându-l pe blondin să închidă brusc ochii. Am auzit un chicot în spatele meu pe când celelalt sunet părea o înjurătură menită numai urechilor vinovatului. Mi-am aruncat privirea asupra grămezii de bandaje ce zăcea în dreapta băiatului.Nu îmi puteam da seama ce se afla în spatele lor, nici formele nu erau sugestive.
-Nu va mai holbați,ajutați-mă!
Naruto a apucat partea de sus a obiectului, Shikamaru sărindu-i imediat în ajutor. Am apucat partea de jos străduindu-mă să o aduc la nivelul gâtului. Am simțit mirosul în clipa în care am inhalat prima gură de aer. Nu mă puteam dezmeticii. Ochii mi-au rămas îndelung țintiți asupra cerului, însă nu îl priveam fără teamă. Trupul mi se manifesta printr-o mulțime de senzații câtuși de puțin firești. Ceea ce m-a izbit cel mai puternic a fost o lipsă de legătură cu lumea conștientă.Acel neastâmpăr neobișnuit al minții mele, acea ceață pusă peste simțurile mele care mă făceau să pășesc în neștire, mecanic, de parcă mi-ar fi fost impusă fiecare mișcare. Mirosul morții îmi invadase până și sufletul.
L-am simțit alunecând pe degetele mele ca și cum nenumărate ace mi-ar fi crestat brațele. Mireasma sângelui mă înăbușea, și simțind că sunt gata să îmi pierd cunoștința am dat drumul trupului.
*
A doua zi m-am trezit târziu. El stătea cu spatele întors către mine și mai mult ca sigur nu dormea. L-am văzut încă de noaptea trecută dar eram prea obosită ca să mă cert cu el. M-am dat jos din pat, am făcut cafea și am așezat-o pe noptieră. Se ridicase în vârful patului, cu o privire plină de expresie care mi-a șters zâmbetul de pe buze.
-Ce s-a întâmplat?
M-am așezat pe marginea patului încercând să îi evit privirea.
-Aseară, la jumătate de oră după ce te-am văzut, am început să mă îmi fac griji. Ai venit în casă mai mult moartă decât vie, te-ai trântit în pat și te-ai acoperit cu cearșaful. Ce s-a întâmplat?
-Cum adică jumătate de oră? M-ai urmărit?
S-a ridcat și și-a aprins o țigară.
-Era un cadavru pentru numele … Nu știu …
TristeÈ›ea îmi sfărâma orice urmă de calm. Dacă nu ar fi fost acea privire aÈ›intită asupra mea aÈ™ fi plâns că un copil. Amintirea nopÈ›ii a rămas proaspătă atât în mintea cât È™i în sufletul meu. Nu îmi simt mâinile încordate când strâng pumnii, parcă È™i acum ar fi acoperite de sânge. Când am scăpat trupul am simÈ›it cum fiecare celulă din corpul meu s-a umplut cu electricitate È™i ochii mi s-au deschis întâmpinând o lumină rece. Lumina a fost trezirea mea, am realizat că mă aflam în faÈ›a unei clădiri pe la marginea satului . I-am văzut zâmbetul ironic care mă făcut pentru câteva secunde să nu mă mai gândesc la faptul că am traversat satul fără să simt cea mai mică urmă de raÈ›iune. â€La fel de inutilă …†l-am auzit spunând înainte să dispară târând cadavrul în clădire. Brunetul plecase de ceva vreme.
-Și cum Shikamaru e implicat în asta o să te duci să …
M-am ridicat fără să îi adresez nici un cuvânt. Trebuie să risc. Am ieșit din casă fără zgomot și am mers pe un drum ocolitor până ce am dat de pădure, printr-un labirint de poteci. În felul acesta evitam contactul cu toate privirie răuvoitoare din sat. Am rămas o clipă împietrită în fața ușii de lemn masiv. Am rotit ușor broasca spre stânga gândindu-mă că aceasta avea să se deschidă nu mai exista cale de întoarcere.
Camera era mică, fără ferestre. Pereții de piatră începuseră să fie văruiți într-un colț îndepărtat și pe tavan, în jurul lămpii care era singură sursă de lumina. În fața mea, așezate be bucăți de lemn, se înfățișau trupurile a șapte bărbați. Le puteam desluși formele de sub bucățile subțiri de pânză . Aerul rece parcă ar fi cristalizat mirosul din încăpere, față de camera din spital unde totul mirosea a putrefacție, mireasma morții dintre pereții de piatră nu îngrozea simțurile ci diseca sufletul. Am dat la o parte un material și am văzut mai întâi fața unui mort, lipsită de expresivitate. Am realizat că orice asemănare între viață și moarte a dispărut și tot ce am simțit a fost milă pentru cel din fața mea. Apoi am început să nutresc teamă gândindu-mă că acolo voi ajunge și eu. Am lăsat bucata ce-l acoperea să-i dezvăluie deschizătura pântecului. Era golit de intestine.
Al doilea cadavru era la fel de bătrân însă masa musculară îi era mult mai pronunțată. Emoția mea inițială de dezgust se dizolvase, înlocuită de curiozitate și revoltă. Fiecare trup era golit de organe. Ca într-o operă de artă totul fusese organizat după un tipar, mișcări calculate, o mână fină care a vrut să demonstreze că știe ce face. Un corp golit de intestinele din torace și abdomen, unul în care plămânii erau singurele bucăți de carne rămase în interior unde, că să-și demonstreze umorul negru, cel care a făcut disecția a apăsat pe unul din ei lăsând sângele să țâșnească pe gura victimei. Când dorise să-i înlăture pielea de pe față, într-un moment de extaz căci altfel nu ar fi ruinat perfecțiunea subiectelor lui, a apăsat prea puternic pe globul ocular al celei mai tinere victime, iar acesta s-a spart. Așezarea lor în cameră, la prima mea cercetare, era aleatorie însă lipsa organelor din ei nu era. Începuse cu extragerea creierului de la o victimă și a ajuns treptat la abdomen . Caracterul lui era unul ciudat, haotic, crimele erau făcute din pură plăcere. Tăieturile erau făcute cu foarfeca, metodă prin care organele erau grav alterate iar sângele curgea abundent. Cu siguranță el era cel care curăța podeaua. Era un fel de continuare a crimei, o prelungire a sentimentului.
L-am zărit în colțul din stânga al camerei, aproape de ușă, singurul la care petele de sânge erau proaspete pe suprafața pânzei. Cu siguranță același trup pe care am pus mână noaptea trecută. Am ezitat la început însă nu am apucat să fac nici o mișcare căci am auzit ușa deschizându-se. Scârțăitul era unul îngrozitor, sunet pe care nu-l sesizasem din cauza abundenței de gânduri care mă preocupau în acel moment. Am căutat cu privirea prima victimă gândindu-mă că nu va mai avea de lucru cu ea. M-am așezat sub suprafața de lemn care nu era destul de groasă ca să mă ferească de senzația că trupul era așa aproape de mine. Mi-am ținut respirația câteva momente încercând să mă concentrez pe auz. Am auzit la început pași apăsați, ecoul lor parcă răsunând în continuu în mintea mea. Toate sentimentele au năvălit acum, când eram suficient de calmă să le trăiesc la intensitate maximă.
Mai multe voci se profilau în liniștea ce mă înconjura. Un ton subțire se ridica asupra celorlalte, le domina, nu răspicat și totuși suficient de puternic ca să le facă pe celelalte să pară un murmur de nedeslușit. Îmi conturam în imaginație posesorul unei asemenea voci. Un chip cu trăsături fine, tinerești, asemenea râului ce întâia oară țâșnește din piatra de pe munte. Un chip care atunci când ar vedea o viețuitoare murind nu l-ar cuprinde groaza ci un zâmbet i-ar înflori pe față și o căldură mistuitoare i-ar cuprinde privirea. Când fiecare picătură de sânge, ceva ce el însuși este, esența lui, s-ar nimici sub ochii lui, ar înceta să mă fie un simpu fapt, o acțiune mecanică și umană, și s-ar transforma în înălțarea lui, viața lui ațâțată de sângele celorlalți.
![[Imagine: hogwartsexpressy.jpg]](http://imageshack.us/photo/my-images/12/hogwartsexpressy.jpg/)