Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Iliada eroilor-Nemuritorii

#3
ĐξV : Iubirica :yada: ( esti molipsitoare! :) ) Deci cum spuneam...multumesc pentru primul comm din viata mea. Nu o sa te uit pentru asta! >:)

andrra: Vai... :blushing: nu pot sa cred ca ai trecut pe la ficul meu. Sun un mare fan de-al tau. 8-> Da....dialogul chiar e gandit...imi mergea mana la scris...si cand sa scriu si cateva cuvinte pentru criminal...pauza...juma de ora de gandit :go:



Scurt si la obiect :99: . Pregatisem un discurs super lacrimogen insa m-am bucurat cand am vazut primul comm caci imi pierdusem orice speranta. Daca as spune ca nu scriu pentru cititori as minti caci asa as putea face ficul si in mintea mea si sa il tin pentru mine. Insa chiar si un singur cititor daca as avea, nu mi-ar pasa.Atata timp cat scriu cu dragoste si primesc sfaturi care ma ajuta sa progresez, nu imi pasa.

Acum ca s-o spun mai pe romaneste...daca nu va place sa va cultivati,adica sa stati pe camp cu sapa in mana, you can skip this part.
O sa dezvalui niste secrete care sa va ajute sa intelegeti mai usor ficul.
Titlul capitolului unu:Omul care râde este un roman scris de Victor Hugo, unde Gwynplaine, sumbrul erou al cartii, este fiul unui nobil a carui gura mutilata infatiseaza un zambet vesnic si dureros( ca Joker din Dark Knight). Soo read the book... uitati-va la film ca merita.

Asa, citatul de sub primul capitol este dintr-un film: Freaks,regizat de Tod Browning. Saracu om, acest film l-a ruinat caci oamenii, ticalosi cum erau pe vreme aia l-au atacat nemilos pentru ca iesise din tipar.So basic...Freaks= poveste criminala pe fondul vietii cotidiene a atractiilor dintr-un circ: femeia cu barba, surori siameze,pitici, etc.
Filmi vechi, alb-negru, insa merita.

Bine nu au avut mare legatura cu primul capitol dar vorbeau despre monstrii si de asta aveam nevoie.



Capitolul doi- Prăbuşirea casei Suna

“O curte este un lucru ridicol, dar amuzant; este un joc captivant, dar căruia trebuie să îi accepţi regulile.”



Am lăsat amintirea ta să mă macine, să mă tulbure şi să mă împrăştie ca o pulbere pe suprafaţa pământului. Te-am lăsat să pleci, te-am rupt din sângele meu, bizuindu-mă pe întoarcerea ta. Însă au trecut clipele, soarele a răsărit şi a apus,privind la geam nu te zăream şi mă lăsam cuprinsă de furie, mincinoasă, păcătoasă, fandosită ce eşti!
Te-ai agăţat de mine ca un vierme, degetele tale arzând parcă în interiorul meu şi râdeai, râdeai cu răutate. Mă priveai pe furiş din colţuri şi înţelegeam cum îţi treceau prin minte idei, voiai să mă sperii, am ştiut eu! Nu poţi să-ţi dai seama cât de amărâtă îţi va fi viaţa purtând amintirea mea.
La pieptul meu o răsuflare uşoară ... în mâinile mele o bătaie de inimă ... un lucru ce-l iubeam nespus ,îl adoram ca pe însăşi lumina vieţii. Pruncul meu, frumos ca un prinţ, un Făt-Frumos, mândru ca un zeu. Un joc de o discreţie înălţătoare, lacrimile sale, vocea de o forţă nemaipomenită… L-am topit în fiinţa mea, jocul său în spirala cercurilor de foc, carul sau arămiu tras de un căluţ alb ca lumina lunii . Cu picioarele tremurânde , mirosul de rugină mă făcu să îmi închid ochii. Sufocată de furie m-am târât în mijlocul odăii , expusa pierzaniei îmi simţi capul greu şi adormisem.
Te urăsc nespus pentru că atunci când ai plecat ai năruit întreaga mea speranţă . Dragă mea , crezi ca te voi putea ierta vreodată ? Spune-mi sincer te rog ... a ars inima în tine atunci când m-ai minţit, ai simţit măcar pentru o clipă răsuflarea tainduţi-se , iar tu târându-te ca o lighioană, mâncând ţărâna în ruşinea ta ?
M-au tras de păr până acasă, când am vrut să îi opresc, m-au adus în faţa oamenilor care se îmbulzeau să îmi aclame nenorocirea. Am privit uşile închizându-se în faţa mea , şi am ţipat cât m-au ţinut puterile până când m-au amuţit ochii lor plini de trufie.
Acum stau în faţa unei singure ferestre înconjurată de un zid de piatră, gândindu-mă la tine.
Sper să te revăd în curând,
mama ta...

Să-i lăsăm să ne aştepte ... ar fi atât de stupid să ne întoarcem la ei ... Par a fi absorbiţi de gânduri , ochi care le sunt tulburi , gânduri care le insuflă fiori fierbinţi de gheaţă . Draga mea , nicicând nu vei putea simţi căldura unui alt suflet, inima mea fiind una şi aceeaşi cu a ta. Chipul meu va rămâne pe veci ars în inima ta , că un cuvânt ce aduce blestem prin simpla rostire… Mama … de câte ori să îţi spun , refuz, refuz să iau asupra mea acest blestem . Asemenea aberaţii demne de eterna damnare … Şi totuşi te iubesc !





La început nu i-am recunoscut vocea, mintea îmi era atât de tulburată încât cu greu izbuteam să mă concentrez. Venirea mea nu are nici un motiv, nici un scop. Şi totuşi mă aflu aici, în locul de care am fugi, în locul în care mi-am jurat că nu mă voi întoarce niciodată. . Am îndesat scrisoarea în buzunarul de la pantaloni şi am deschis uşa. Mergeam cu paşi mărunţi, orbită de lumina ce năvălea prin fereastra din faţă. Nimeni nu se ridică în întâmpinarea mea, părea că îşi acordă tot timpul privind îngrijorată la grămada de hârtii din mâna ei. M-am aşezat grăbită lângă biroul înalt observând cu atenţie chipul tulburat al femeii. Dar aceasta îşi recăpăta repede calmul şi îşi ridică privirea fără să îmi adreseze nici un cuvânt.

-Am venit. Ce vreţi de la mine?

-Tsunade , nu îi permite să îţi vorbească pe tonul ăsta .

Tânăra din spatele meu vorbise pe un ton acuzator deşi nimeni nu-i răspunse . Tăcerea începea se dureze din ce în ce mai mult. Părea că timpul ştersese orice amintire a ei din mintea mea . Căutam orice detaliu care să îmi amintească măcar numele ei. Avea un chip frumos, o bărbie micuţă, un nas subţire , iar parul ca de tăciune îi încadra armonios chipul de porţelan .

-Shizune, te rog să părăseşti încăperea .

Am auzit uşa închizându-se uşor. Nu îşi ridicase privirea de aceea nu i-am putut desluşi trăsăturile . Oare se schimbase ? I-am auzit tremurul din voce , fiecare cuvânt rostit părea să fie un chin ,cu fiecare suflare glasul ei devenind parcă un scârţâit . Încercam să îi răspund la întrebări cu cât mai puţine cuvinte deranjată de faptul că acestea erau puse din politeţe , o politeţe impusă de statutul ei. Totul durase mai mult de două ore , informaţiile învârtindu-se în jurul venirii mele "acasă" , asupra drumului , a multor detalii pe care nu ar fi putut în nici un chip interesa pe nimeni.

-Nu te superi că am adus-o şi pe Shizune? Era tare nerăbdătoare să te revadă.
-Azi nu mă supăr,însă mâine mă aştept să fiu lăsată singură .
-Însă toate se vor petrece în prezenţa mea.
-Aş fi preferat fără prezenţa ta, nu aşa a fost înţelegerea noastră.
-Însă nu trebuie să uiţi că vei însemna tot ce ţi se va întâmpla.
-ÃŽmi este absolut indiferent.

Ea nu a mai spus nimic . M-am rezemat de spătarul scaunului închizând ochii pentru câteva clipe .Timpul nu lăsase asupra ei nici măcar o urmă, era exact la fel, o faţă ovală, albă ca o până de porumbel, nişte ochi albaştri strălucitori, un gât lung şi subţire . Mă înfiora, dorinţa ei de a rămâne mereu aceeaşi, teama pe care i-o insufla timpul, disperarea ei asupra morţii... Îşi încruntă uşor sprâncenele după care îşi intoare atenţia asupra mea . Toate detaliile legate şederii mele mi-au fost lămurite în câteva minute. Îmi era interzis să iau legătura cu oricine, nu aveam voie să dezvălui motivul venirii mele iar dacă se întâmpla să întâlnesc pe cineva eram obligată să îi tratez pe cât de rece cu putinţă pentru a face orice conversaţie insuportabilă . Condiţiile mi se păreau absolut normale însă expunerea lor total inutilă, aş fi făcut acelaşi lucru chiar dacă nu mi s-ar fi cerut .

- Sunt convinsă că îţi vei face datoria.

- De asta să nu aveţi nici o teamă , mă voi ţine de cuvânt .

-Vei avea de completat câteva formulare, trebuie să confirmi că aceasta este voinţa ta deplin liberă.

Am aprobat cu o mişcare uşoară a capului. Eram curioasă dacă va trebui să iau asupra mea efectele ce ar putea rezullta din acest lucru. A stat un timp îndelungat pe gânduri părând să cântărească toate răspunsurile.

-Ceea ce se va întâmpla în urma misiunii tale, rezultatul, dacă urmezi tot ce îţi voi spune nu va aduce nimic rău.

Dacă aş fi putut râde aş fi făcut-o. Dacă era atât de sigură pe ea, dacă ştia ce trebuia să se facă, de ce m-a mai chemat?

-Dacă vrei să renunţi , e prea târziu.

Detestam felul în care îşi etala puterea asupra mea. Ştia că nu îmi trecea prin minte să renunţ însă îi făcea plăcere să arate că mă controlează. Am ieşit din birou cât am putut de repede căci cu greu îmi mai puteam menţine zâmbetul pe faţă.
Nici cu toate raţionamentele, cu toate chipurile de a privi lucrurile care mi se întâmplau, nu am reuşit să îmi înăbuş complet dorinţa de a-i coate ochii cu mâinile mele.

Când m-am simţit trântită aproape de pământ, în loc să răbufnesc, aşa cum credeam că o voi face, m-am simţit uşurată. M-a prins de încheieturi şi şi-a concentrat atenţia asupra ochilor mei. Zâmbetul sau trăda faptul că ştia de venirea mea aici.

-Mă bucur să te văd.

M-am retras din atingerea lui. Dacă îi mai auzeam tonul acela blând, rolul meu ar fi fost distrus definitiv. Din contră, dacă nu aş fi scos o vorbă rămâneam stăpână pe situaţie.

A alergat după mine pe stradă făcând ca privirile oamenilor să arunce şi mai multă ocară asupra mea. Nici nu voiam să mă gândesc la şuşotelile lor însă nu îmi puteam ascunde faptul că ştiam ce ar fi putut spune despre mine.

-Ştiu că te pun într-o situaţie compromiţătoare, dar te rog vorbeşte cu mine. În plus e vina ta că ai fugit din Palat aici, unde sunt atâţia oameni. Ştiai că o să te urmez. E un loc în care putem vorbi liniştiţi. Doar urmează-mă.

Îmi jurasem că nu o să urmez propunerea lui deşi tot ce spusese era adevărat. Nu mă puteam ţine de cuvânt. El nu putea afla decât de la ea că mă aflam aici , deci era ca şi cum aşa îmi dăduse permisiunea să vorbesc cu el.
Cred că mi-am pierdut minţile; îmi închipui că judec, dar am încetat să judec. De vreme ce sunt orbită de de această bucurie excesivă, trebuie să mă conformez acelei reguli, numită de toţi înţelepţii: prudenţă.

-Nu mă întrebi cum a fost drumul, Shikamaru?
A surâs blând şi şi-a pus mâna pe umărul meu.
-Te văd vie şi întreagă deci cum altfel ar fi putut decurge decât bine?

Mi-am dat seama că acum când îi auzeam vocea o preţuiam mai mult decât atunci când nu o mai auzisem de câţiva ani. O greutate enormă se prăvăli peste inima mea nefericită, de parcă prin persoana lui aş vrea să scuz faptul că eram atât de scoasă din minţi.

Am vorbit ceva vreme despre nişte evenimentele banale din viaţa satului care s-au petrecut pe perioada cât am lipsit. Însă discuţia a lunecat int-o pantă perisuloasa şi o simplă schimbare de subiect nu ar mai fi putut schimba ceeace avea să se întâmple.

- Nu-mi spune că nu ai observant, că nu ţi se pare strigător la cer faptul că satul se află în exact aceeaşi stare în care l-ai lăsat. Nu s-a modernizat nimic, nu au acordat autorizaţii să se construiască magazine, case în alte stiluri arhitecturale... si oamenii gandesc la fel se îmbrăca la fel. Priveşte copiii care se uită la reviste din afară, procurate prin cine ştie ce metode, visând să fie la fel ca cei din pictorial. Fără să ştie li se interzice...

Realizase că izbucnirea lui fusese ca un foc pornit în mijlocul pădurii. Tonul entuziast se stinse brusc fiind înlocuit de unul timid, care încerca să mascheze într-un fel sau altul adevărul pe care tocmai îl grăise. Poate că eram urmăriţi şi de aceea se oprise însă se uita la mine de parcă ar fi vrut să vadă dacă cuvintele sale îmi păreau credibile şi dacă mă făceau să îmi pun întrebări. Am surâs blând încercând să păr ignorantă în faţa lui. Deşi la început păru dezamăgit zâmbetul îi lumină din nou faţă.

-Înainte să dai peste mine te îndreptai spre biroul lui Tsunade. Nu o să se supere că întârzii?
-Nah... nu cred că ştie că m-am întors din misiune.




Am ridicat geamantanul de sub pat strângând cu putere mânerul căci nu îmi doream decât să îl arunc pe fereastră.

După sosirea mea acasă am auzit soneria telefonului. L-am lăsat un timp să sune fără să răspund. Nu folosisem niciodată acest număr,nimeni nu îl ştia.M-am liniştit la gândul că ar putea fi o greşeală. Am ridicat receptorul şi m-a întâmpinat o voce groasă şi adâncă. Am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare şi am deconectat telefonul într-o clipă. Mă chemau înapoi în sat.
Trecuse o săptămâna fără să fiu contactată când, intrând în sufragerie le-am găsit împrăştiate pe tot covorul. Erau scrisori...şi erau ale mamei, i-aş fi recunoscut oriunde scriul acela chinuit, că al unui şcolar care întinde întâia oară stiloul pe hârtie. Şi pentru prima oară după mult timp...am plans.

Am deschis geamantanul. Erau toate acolo, plicurile desfăcute, foile împăturite şi aruncate peste tot. Ţinuseră scrisorile bănuind oare că vor avea nevoie de mine? Şi în tot acest timp, mă credeam protejată când ei ştiau unde sunt...

Trebuia să nu îmi mai plâng de milă. În fond, nişte amărâte scrisori nu at fi trebui să mă forţeze la nimic. Chiar dacă am crezut că am uitat de ea, în dimineaţa următoare am pus toate hârtiile în geamantan, şi doar cu hainele de pe mine am luat trenul şi am ajun aici.

Aş face orice ca să nu mai fiu deznădăjduită, mă gândesc la zâmbetul lui însă acest lucru mă face să mă apropiu şi mai mult să izbucnesc în plâns. Nu mai trebuie să ezit nici o ecunda, o să plec. E cea mai bună decizie. Nu poate fi un gând fugar căci îmi simt inima bătând mai tare cu fiecare mişcare care mă aduce mai aproape de uşă.Apăs pe clanţa şi realizez că nu mai pot face nici un pas...


Sper ca v-a placut!













Răspunsuri în acest subiect
Iliada eroilor-Nemuritorii - de LLC - 23-08-2011, 03:20 AM
RE: Iliada eroilor-Nemuritorii - de LLC - 26-10-2011, 02:33 AM
RE: Iliada eroilor-Nemuritorii +16 - de Rain - 10-12-2011, 03:39 PM

Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  [split] Iliada eroilor-Nemuritorii +16 Zummy 0 1.732 28-08-2011, 04:24 PM
Ultimul răspuns: Zummy


Utilizatori care citesc acest subiect:
4 Vizitator(i)