Iliada eroilor-Nemuritorii

[LLC]

Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Forma / Gramatica.

Disclaimer: Nu detin nici un personaj (inafara celor create de mine)din anime-ul/manga-ul Naruto care apartin lui Masashi Kishimoto si nu profit de pe urma acestor personaje/intamplari.

Iliada eroilor-Nemuritorii

"Tată – Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă;
depărtează de la Mine paharul acesta!
Totuşi, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce
voieşti Tu.”

Capitolul unu - Omul care râde

"€œNu v-am minţit. V-am anunţat adevăraţi monştri. Şi i-aţi văzut! Totuşi, dacă hazardul ar fi vrut, puteaţi să fiţi printre ei.
N-au cerut să se nască, dar s-au născut şi trăiesc.”

Când eroul închide ochii, când ultima uflare i se topeşte de pe buze, povestea se încheie. Iar când povestea eroului se încheie, a mea abia începe.



Când vreau să văd monştri, privesc pe fereastră. Manifestările ,deseori, sunt de o uimitoare diversitate. Nicio figură pământească nu ar fi putut încadra formele creaturii din faţa mea. Capul ca un butoi era acoperit de păr scurt şi ţepos iar obrajii îi atârnau ca două bucăţi mari de carne. Ţinându-şi mâinile ridicate îi vedeam pielea ca nişte valuri şi dealuri acoperindu-i oasele ciudat deviate de la normal, groase ca o buturugă.

Încerc să mă gândesc la alte lucruri, ca să treacă vremea mai uşor, ca să uit de faptul că îmi tremură mâinile.
-E rândul meu?
Ridic dosarul de pe masă, primind confirmarea ce mă trimite de cealaltă parte a ferestrei.



Se ascunde în spatele copacilor. Sinceritatea mă constrânge să spun că frica lui mă hrăneşte. Nu aş face nimic ca să reprim acest instinct, cumplită placere ce mă împinge să duc această vânătoare mai mult decât ar fi trebuit.

M-am aplecat deasupra lui şi, surprins probabil din cauza vitezei mele, s-a rostogolit în jos pe pantă, cu mult zgomot. Privi cu teamă în sus şi ochii lui îi întâlniră pe ai mei. Se şterse la gură cu o mână neîndemânatica căci sângele îi rămăsese încă pe buze. A încercat să se furişeze prin tufişurile din dreapta lui.

- Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbuteşti să scapi. Nemaiaşteptând, trebuie să mori.

A scos un ţipat jalnic şi a început să se târască în direcţia opusă mie. Am scos sabia gândindu-mă că acesta avea să-mi mutileze viaţa şi după moartea lui.



După ce a închis uşa m-am aşezat pe scaun. Am scos o fotografie din dosar, analizând detalii ce le văzusem de nenumărate ori până atunci. Un spectacol profund coerent ce nu mă mai putea mişca de ceva vreme. Monstruozitatea asupra căreia triumfă mica fiinţă a copilului este doar un mit. Un băieţel de vreo opt anişori, fără haine pe el, cu ochii înecaţi în lacrimi îmi zâmbea amar. Îi făcuse pozele înainte să îl atingă, poate chiar în timp ce îi promitea că totul va fi bine, că nu îi va face nici un rău. Şi nu îi minţise.

Când au reuşit să spargă uşa ţipetele s-au oprit brusc. Începusem să gândesc că în acel moment, dezorientat şi plin de teama de a nu-l pierde, îl ucise. I-am găsit în ultima cameră, o încăpere mică cu pereţii pătaţi de sânge. Era trântit pe jos cu băiatul în braţe. Micuţul era inconştient dar încă respira.

Îl priveam pe bărbatul din faţa mea încercând să îi desluşesc trăsăturile deşi îşi acoperise chipul cu mâinile. Neîngrijit, hainele îi erau ponosite, probabil aceleaşi de acum două săptămâni când răpise copilul. Îi era teamă să mă privească. Fiind femeie îl intimidam. Cu siguranţă aceleaşi haine, manşetele erau pătate cu sânge. Nu îl părăsise nici măcar o pentru clipă, nici pentru cele mai banale nevoi. Starea deplorabilă a camerei îmi confirmase acest lucru. Mirosul de urină, sticlele şi ambalajele de pe jos... Ochi albaştri, mari, tipic european, buze subţiri, faţă albă şi mată. Cu siguranţă că acesta nu este portretul ucigaşului tipic. Şi are mâinile prea fine ca să fie criminal. Pedofil... Am încercat să râd când faptul că a început să se mişte mi-a atras atenţia. Le-am făcut semn colegilor din cealaltă parte a ferestrei să scadă temperature camerei. Aveam nevoie de el vulnerabil.



Nu mai ucisesem fete până acum. Încerc să îmi astâmpăr entuziasmul gândindu-mă la povestea ei. Fratele ei se sinucise acum câţiva ani. Într-un cadru foarte romantic, după o noapte petrecută lângă iubita lui, chiar înainte ca aceasta să se ridice a luat puşca de vânătoare de sub pat şi s-a împuşcat în cap. Când a împlinit şaisprezece ani şi ea a primit cadou o asemenea puşcă. Acum are arma cu ea. Nu mai are multe gloanţe, le-a irosit atunci când am surprins-o deşi ar fi trebuit să ştie că din acea poziţie nu avea cum să mă nimerească. Am imobilizat-o fără efort. Tremura, simptomul ce avea să declanşeze acea stare de beatitudine a mea. Acum îi era cu adevărat frică. A râs bizar, ciudat, scoţând un hohot straniu, îngrozitor. Cu mână încleştată pe gâtul ei, m-am folosit de cealaltă ca să scot sabia. Ironic, era aceeaşi armă.



Ştiam că mă aflam pe acel scaun ca să mă conving... Colegii mei puseseră toate întrebările înainte, şi totuşi trebuia să mă conving. Unul din motivele pentru care este dificil să vorbeşti despre rău este subtilitatea acestuia. În definitiv nu îi făcuse rău. Poate tot ce îşi dorea era să îi arate dragostea lui, aşa cum vrem toţi. Şi toate persoanele care iubesc îşi doresc ca cel drag să nu îi părăsească niciodată... Dar nu este aşa.

Începuse să se transforme din nou. Ochii îi dispărură, astupaţi de sprâncenele stufoase. Dinţii încovoiaţi ca nişte colţi de elefant îi apăsau buza inferioară făcând-o să atârane până aproape de bărbie.Întinse mâinile despicate ca două copite de animal, la capătul cărora crescuseră unghii ca scoarţa de copac.

Coşmarul trecu brusc şi m-am trezit în faţă cu acelaşi chip trist, acelaşi păr blond şi aceeaşi ochi albaştri.
-De ce l-ai rănit? Era doar un copil... De ce?
Am ridicat tonul, urmărindu-i reacţia. Era singurul mod în care mă puteam răzbuna. S-a ridicat de pe scaun trântindu-l cu piciorul. Reacţionase atât de violent încât, dacă nu ar fi fost obişnuiţi cu modul meu de a lucra, întreaga secţie ar fi fost deja aici. Bătea cu pumnii în masă şi striga:
-Copiii nu mint niciodată !

M-am ridicat, aplecându-mă mai aproape de el.
- Tu poate crezi că l-ai iubit dar eşti un prost. Aşa cum te simţi tu când nu mai eşti cu el aşa s-au simţit şi părinţii lui când l-ai luat. Crezi că eşti singurul care ţinea la el?
- Copiii... nu mint... NICIODATÄ‚ !
Am continuat să vorbesc într-un ritm rapid, înainte ca mintea lui să intre în colaps.

-Poate că tu îţi doreai să îl atingi, să te simţi în el, să îl ţii în braţe... Am auzit că le-ai spus colegilor mei ca nu l-ai rănit. Crezi că doar asta contează, să nu îl răneşti? Ce ai spune dacă aş veni eu acum şi te-aş săruta? Nu ţi-ar plăcea, nu? Şi totuşi nici eu nu te-aş răni, doar ţi-aş arată dragostea mea. Nu ai nici un drept să te atingi de viaţa altuia oricare ar fi intenţiile tale.
- Copiii nu mint niciodată, niciodată… niciodată!

A fost imobilizat şi dus în celulă lui. Îl aştepta, teoretic, o viaţă întreagă într-un spital, practic, nu îi dau mai mult de opt ani de trăit. Cei de acolo vor avea grijă de asta.

Holul părea mai mic cu fiecare pas pe care îl făceam. M-am sprijinit de perete ştiind în urma anterioarelor crize cum avea să reacţioneze corpul meu. Durerea devenise mai puternică. Părea că totul se oprise în jurul meu. Şi eu aşteptam să se termine, dar într-o cu totul altă stare de spirit.
-Domnişoară, sunteţi bine?
Am zâmbit involuntar când ochii mei nu au mai văzut decât o lumină puternică.

~ Şi am simţit gustul sângelui în gură~

Legenda: ~...~ : propozitie care apartine mai multor personaje

Gata si primul capitol... Deci ma chinui de un an sa scriu... tot am amanat, am vrut sa las in vacanta si azi am realizat ca mai avem putine zile si incepem scoala asa ca...Imi doream mai multe capitole ca in cazul in care ramaneam fara inspiratie sa am ce scrie, dar cum sunt o lenesa...
Ok...nu pot garanta ca scriu bine dar tot ce pot garanta este originalitatea.Deci am citit ficuri cu Naruto si am vazut pe ce se bazeaza...Ce ati vazut acum este numai inceputul, restul le voi introduce pe parcurs( mai ales legtura ficului cu citatul de la inceput care este ca un fel de prolog....).Oricum pe scurt, pentru cine nu a inteles ce se intampla in capitol. Este vorba de doua puncte de vedere. Punctul de vedere al fetei este cel dominant. Nu va spun cine e(acum) insa va dau un indicu :mintea. Lucreaza la politie de aceea am pus cuvantul fereastra cu bold, este camera de langa cea a interogatoriului, deci practic nu este o fereastra.Ideea mi-a venit cand am dat peste citatul :Când vreau să văd monştri, privesc pe fereastră. M-am gandit automat la politistii( de toate felurile,criminalisti,etc) care au mereu de aface cu "monstri".De aceea ea il vedea in ipostaze de monstru.

Accept orice fel de critica.

Sper ca v-a placut!