Iliada eroilor-Nemuritorii

[LLC]

Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Forma / Gramatica.

Disclaimer: Nu detin nici un personaj (inafara celor create de mine)din anime-ul/manga-ul Naruto care apartin lui Masashi Kishimoto si nu profit de pe urma acestor personaje/intamplari.

Iliada eroilor-Nemuritorii

"Tată – Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă;
depărtează de la Mine paharul acesta!
Totuşi, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce
voieşti Tu.”

Capitolul unu - Omul care râde

"€œNu v-am minţit. V-am anunţat adevăraţi monştri. Şi i-aţi văzut! Totuşi, dacă hazardul ar fi vrut, puteaţi să fiţi printre ei.
N-au cerut să se nască, dar s-au născut şi trăiesc.”

Când eroul închide ochii, când ultima uflare i se topeşte de pe buze, povestea se încheie. Iar când povestea eroului se încheie, a mea abia începe.



Când vreau să văd monştri, privesc pe fereastră. Manifestările ,deseori, sunt de o uimitoare diversitate. Nicio figură pământească nu ar fi putut încadra formele creaturii din faţa mea. Capul ca un butoi era acoperit de păr scurt şi ţepos iar obrajii îi atârnau ca două bucăţi mari de carne. Ţinându-şi mâinile ridicate îi vedeam pielea ca nişte valuri şi dealuri acoperindu-i oasele ciudat deviate de la normal, groase ca o buturugă.

Încerc să mă gândesc la alte lucruri, ca să treacă vremea mai uşor, ca să uit de faptul că îmi tremură mâinile.
-E rândul meu?
Ridic dosarul de pe masă, primind confirmarea ce mă trimite de cealaltă parte a ferestrei.



Se ascunde în spatele copacilor. Sinceritatea mă constrânge să spun că frica lui mă hrăneşte. Nu aş face nimic ca să reprim acest instinct, cumplită placere ce mă împinge să duc această vânătoare mai mult decât ar fi trebuit.

M-am aplecat deasupra lui şi, surprins probabil din cauza vitezei mele, s-a rostogolit în jos pe pantă, cu mult zgomot. Privi cu teamă în sus şi ochii lui îi întâlniră pe ai mei. Se şterse la gură cu o mână neîndemânatica căci sângele îi rămăsese încă pe buze. A încercat să se furişeze prin tufişurile din dreapta lui.

- Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbuteşti să scapi. Nemaiaşteptând, trebuie să mori.

A scos un ţipat jalnic şi a început să se târască în direcţia opusă mie. Am scos sabia gândindu-mă că acesta avea să-mi mutileze viaţa şi după moartea lui.



După ce a închis uşa m-am aşezat pe scaun. Am scos o fotografie din dosar, analizând detalii ce le văzusem de nenumărate ori până atunci. Un spectacol profund coerent ce nu mă mai putea mişca de ceva vreme. Monstruozitatea asupra căreia triumfă mica fiinţă a copilului este doar un mit. Un băieţel de vreo opt anişori, fără haine pe el, cu ochii înecaţi în lacrimi îmi zâmbea amar. Îi făcuse pozele înainte să îl atingă, poate chiar în timp ce îi promitea că totul va fi bine, că nu îi va face nici un rău. Şi nu îi minţise.

Când au reuşit să spargă uşa ţipetele s-au oprit brusc. Începusem să gândesc că în acel moment, dezorientat şi plin de teama de a nu-l pierde, îl ucise. I-am găsit în ultima cameră, o încăpere mică cu pereţii pătaţi de sânge. Era trântit pe jos cu băiatul în braţe. Micuţul era inconştient dar încă respira.

Îl priveam pe bărbatul din faţa mea încercând să îi desluşesc trăsăturile deşi îşi acoperise chipul cu mâinile. Neîngrijit, hainele îi erau ponosite, probabil aceleaşi de acum două săptămâni când răpise copilul. Îi era teamă să mă privească. Fiind femeie îl intimidam. Cu siguranţă aceleaşi haine, manşetele erau pătate cu sânge. Nu îl părăsise nici măcar o pentru clipă, nici pentru cele mai banale nevoi. Starea deplorabilă a camerei îmi confirmase acest lucru. Mirosul de urină, sticlele şi ambalajele de pe jos... Ochi albaştri, mari, tipic european, buze subţiri, faţă albă şi mată. Cu siguranţă că acesta nu este portretul ucigaşului tipic. Şi are mâinile prea fine ca să fie criminal. Pedofil... Am încercat să râd când faptul că a început să se mişte mi-a atras atenţia. Le-am făcut semn colegilor din cealaltă parte a ferestrei să scadă temperature camerei. Aveam nevoie de el vulnerabil.



Nu mai ucisesem fete până acum. Încerc să îmi astâmpăr entuziasmul gândindu-mă la povestea ei. Fratele ei se sinucise acum câţiva ani. Într-un cadru foarte romantic, după o noapte petrecută lângă iubita lui, chiar înainte ca aceasta să se ridice a luat puşca de vânătoare de sub pat şi s-a împuşcat în cap. Când a împlinit şaisprezece ani şi ea a primit cadou o asemenea puşcă. Acum are arma cu ea. Nu mai are multe gloanţe, le-a irosit atunci când am surprins-o deşi ar fi trebuit să ştie că din acea poziţie nu avea cum să mă nimerească. Am imobilizat-o fără efort. Tremura, simptomul ce avea să declanşeze acea stare de beatitudine a mea. Acum îi era cu adevărat frică. A râs bizar, ciudat, scoţând un hohot straniu, îngrozitor. Cu mână încleştată pe gâtul ei, m-am folosit de cealaltă ca să scot sabia. Ironic, era aceeaşi armă.



Ştiam că mă aflam pe acel scaun ca să mă conving... Colegii mei puseseră toate întrebările înainte, şi totuşi trebuia să mă conving. Unul din motivele pentru care este dificil să vorbeşti despre rău este subtilitatea acestuia. În definitiv nu îi făcuse rău. Poate tot ce îşi dorea era să îi arate dragostea lui, aşa cum vrem toţi. Şi toate persoanele care iubesc îşi doresc ca cel drag să nu îi părăsească niciodată... Dar nu este aşa.

Începuse să se transforme din nou. Ochii îi dispărură, astupaţi de sprâncenele stufoase. Dinţii încovoiaţi ca nişte colţi de elefant îi apăsau buza inferioară făcând-o să atârane până aproape de bărbie.Întinse mâinile despicate ca două copite de animal, la capătul cărora crescuseră unghii ca scoarţa de copac.

Coşmarul trecu brusc şi m-am trezit în faţă cu acelaşi chip trist, acelaşi păr blond şi aceeaşi ochi albaştri.
-De ce l-ai rănit? Era doar un copil... De ce?
Am ridicat tonul, urmărindu-i reacţia. Era singurul mod în care mă puteam răzbuna. S-a ridicat de pe scaun trântindu-l cu piciorul. Reacţionase atât de violent încât, dacă nu ar fi fost obişnuiţi cu modul meu de a lucra, întreaga secţie ar fi fost deja aici. Bătea cu pumnii în masă şi striga:
-Copiii nu mint niciodată !

M-am ridicat, aplecându-mă mai aproape de el.
- Tu poate crezi că l-ai iubit dar eşti un prost. Aşa cum te simţi tu când nu mai eşti cu el aşa s-au simţit şi părinţii lui când l-ai luat. Crezi că eşti singurul care ţinea la el?
- Copiii... nu mint... NICIODATÄ‚ !
Am continuat să vorbesc într-un ritm rapid, înainte ca mintea lui să intre în colaps.

-Poate că tu îţi doreai să îl atingi, să te simţi în el, să îl ţii în braţe... Am auzit că le-ai spus colegilor mei ca nu l-ai rănit. Crezi că doar asta contează, să nu îl răneşti? Ce ai spune dacă aş veni eu acum şi te-aş săruta? Nu ţi-ar plăcea, nu? Şi totuşi nici eu nu te-aş răni, doar ţi-aş arată dragostea mea. Nu ai nici un drept să te atingi de viaţa altuia oricare ar fi intenţiile tale.
- Copiii nu mint niciodată, niciodată… niciodată!

A fost imobilizat şi dus în celulă lui. Îl aştepta, teoretic, o viaţă întreagă într-un spital, practic, nu îi dau mai mult de opt ani de trăit. Cei de acolo vor avea grijă de asta.

Holul părea mai mic cu fiecare pas pe care îl făceam. M-am sprijinit de perete ştiind în urma anterioarelor crize cum avea să reacţioneze corpul meu. Durerea devenise mai puternică. Părea că totul se oprise în jurul meu. Şi eu aşteptam să se termine, dar într-o cu totul altă stare de spirit.
-Domnişoară, sunteţi bine?
Am zâmbit involuntar când ochii mei nu au mai văzut decât o lumină puternică.

~ Şi am simţit gustul sângelui în gură~

Legenda: ~...~ : propozitie care apartine mai multor personaje

Gata si primul capitol... Deci ma chinui de un an sa scriu... tot am amanat, am vrut sa las in vacanta si azi am realizat ca mai avem putine zile si incepem scoala asa ca...Imi doream mai multe capitole ca in cazul in care ramaneam fara inspiratie sa am ce scrie, dar cum sunt o lenesa...
Ok...nu pot garanta ca scriu bine dar tot ce pot garanta este originalitatea.Deci am citit ficuri cu Naruto si am vazut pe ce se bazeaza...Ce ati vazut acum este numai inceputul, restul le voi introduce pe parcurs( mai ales legtura ficului cu citatul de la inceput care este ca un fel de prolog....).Oricum pe scurt, pentru cine nu a inteles ce se intampla in capitol. Este vorba de doua puncte de vedere. Punctul de vedere al fetei este cel dominant. Nu va spun cine e(acum) insa va dau un indicu :mintea. Lucreaza la politie de aceea am pus cuvantul fereastra cu bold, este camera de langa cea a interogatoriului, deci practic nu este o fereastra.Ideea mi-a venit cand am dat peste citatul :Când vreau să văd monştri, privesc pe fereastră. M-am gandit automat la politistii( de toate felurile,criminalisti,etc) care au mereu de aface cu "monstri".De aceea ea il vedea in ipostaze de monstru.

Accept orice fel de critica.

Sper ca v-a placut!

[crazy little red]

m-a atras titlul, acum cateva zile cand am hotarat sa citesc si continutul dar numai pe sarite din cauza timpului limitat, dar am revenit si am citit tot
cum a spus si ┊ ĐξV ┊, presupunand ca esti o incepatoare, te descurci foarte bine, intr-adevar ai abordat un stil si o tema diferita, aia ma facut sa vin si cu un comentariu, imi plac oameni care iau initiativa in a crea ceva diferit si nu doar niste ficuri stereo de care m-am plictisit cu mult timp in urma (nu fac referire la cineva anume, sau macar la cineva de pe forumul asta)
deci, mi-ai atras atentia, desi unele imagini pe care le-ai creat mi-au lasat un gust amar, poate asta era si intentia
nu am inteles indeajuns de mult din acest capitol ca sa vin cu o parere foarte elaborata, dar cert e ca e ceva care imi place :P
descrierea e buna, in special cea fizica, ai avut grija de ea
dialogul, se vede ca e gandit :)
greseli, doar cateva, nu foarte importante, ma incanta totusi faptul ca folosesti diacritice

cam atat am avut de comentat, sper ca o sa vina in curand si un urmator capitol si sa-mi fac o parere mai clara :D

bye bye

ps: daca poti anunta-ma cand pui next-ul, sunt mai aiurita uneori :D

[LLC]

ĐξV : Iubirica :yada: ( esti molipsitoare! :) ) Deci cum spuneam...multumesc pentru primul comm din viata mea. Nu o sa te uit pentru asta! >:)

andrra: Vai... :blushing: nu pot sa cred ca ai trecut pe la ficul meu. Sun un mare fan de-al tau. 8-> Da....dialogul chiar e gandit...imi mergea mana la scris...si cand sa scriu si cateva cuvinte pentru criminal...pauza...juma de ora de gandit :go:



Scurt si la obiect :99: . Pregatisem un discurs super lacrimogen insa m-am bucurat cand am vazut primul comm caci imi pierdusem orice speranta. Daca as spune ca nu scriu pentru cititori as minti caci asa as putea face ficul si in mintea mea si sa il tin pentru mine. Insa chiar si un singur cititor daca as avea, nu mi-ar pasa.Atata timp cat scriu cu dragoste si primesc sfaturi care ma ajuta sa progresez, nu imi pasa.

Acum ca s-o spun mai pe romaneste...daca nu va place sa va cultivati,adica sa stati pe camp cu sapa in mana, you can skip this part.
O sa dezvalui niste secrete care sa va ajute sa intelegeti mai usor ficul.
Titlul capitolului unu:Omul care râde este un roman scris de Victor Hugo, unde Gwynplaine, sumbrul erou al cartii, este fiul unui nobil a carui gura mutilata infatiseaza un zambet vesnic si dureros( ca Joker din Dark Knight). Soo read the book... uitati-va la film ca merita.

Asa, citatul de sub primul capitol este dintr-un film: Freaks,regizat de Tod Browning. Saracu om, acest film l-a ruinat caci oamenii, ticalosi cum erau pe vreme aia l-au atacat nemilos pentru ca iesise din tipar.So basic...Freaks= poveste criminala pe fondul vietii cotidiene a atractiilor dintr-un circ: femeia cu barba, surori siameze,pitici, etc.
Filmi vechi, alb-negru, insa merita.

Bine nu au avut mare legatura cu primul capitol dar vorbeau despre monstrii si de asta aveam nevoie.



Capitolul doi- Prăbuşirea casei Suna

“O curte este un lucru ridicol, dar amuzant; este un joc captivant, dar căruia trebuie să îi accepţi regulile.”

Am lăsat amintirea ta să mă macine, să mă tulbure şi să mă împrăştie ca o pulbere pe suprafaţa pământului. Te-am lăsat să pleci, te-am rupt din sângele meu, bizuindu-mă pe întoarcerea ta. Însă au trecut clipele, soarele a răsărit şi a apus,privind la geam nu te zăream şi mă lăsam cuprinsă de furie, mincinoasă, păcătoasă, fandosită ce eşti!
Te-ai agăţat de mine ca un vierme, degetele tale arzând parcă în interiorul meu şi râdeai, râdeai cu răutate. Mă priveai pe furiş din colţuri şi înţelegeam cum îţi treceau prin minte idei, voiai să mă sperii, am ştiut eu! Nu poţi să-ţi dai seama cât de amărâtă îţi va fi viaţa purtând amintirea mea.
La pieptul meu o răsuflare uşoară ... în mâinile mele o bătaie de inimă ... un lucru ce-l iubeam nespus ,îl adoram ca pe însăşi lumina vieţii. Pruncul meu, frumos ca un prinţ, un Făt-Frumos, mândru ca un zeu. Un joc de o discreţie înălţătoare, lacrimile sale, vocea de o forţă nemaipomenită… L-am topit în fiinţa mea, jocul său în spirala cercurilor de foc, carul sau arămiu tras de un căluţ alb ca lumina lunii . Cu picioarele tremurânde , mirosul de rugină mă făcu să îmi închid ochii. Sufocată de furie m-am târât în mijlocul odăii , expusa pierzaniei îmi simţi capul greu şi adormisem.
Te urăsc nespus pentru că atunci când ai plecat ai năruit întreaga mea speranţă . Dragă mea , crezi ca te voi putea ierta vreodată ? Spune-mi sincer te rog ... a ars inima în tine atunci când m-ai minţit, ai simţit măcar pentru o clipă răsuflarea tainduţi-se , iar tu târându-te ca o lighioană, mâncând ţărâna în ruşinea ta ?
M-au tras de păr până acasă, când am vrut să îi opresc, m-au adus în faţa oamenilor care se îmbulzeau să îmi aclame nenorocirea. Am privit uşile închizându-se în faţa mea , şi am ţipat cât m-au ţinut puterile până când m-au amuţit ochii lor plini de trufie.
Acum stau în faţa unei singure ferestre înconjurată de un zid de piatră, gândindu-mă la tine.

Sper să te revăd în curând,
mama ta...

Să-i lăsăm să ne aştepte ... ar fi atât de stupid să ne întoarcem la ei ... Par a fi absorbiţi de gânduri , ochi care le sunt tulburi , gânduri care le insuflă fiori fierbinţi de gheaţă . Draga mea , nicicând nu vei putea simţi căldura unui alt suflet, inima mea fiind una şi aceeaşi cu a ta. Chipul meu va rămâne pe veci ars în inima ta , că un cuvânt ce aduce blestem prin simpla rostire… Mama … de câte ori să îţi spun , refuz, refuz să iau asupra mea acest blestem . Asemenea aberaţii demne de eterna damnare … Şi totuşi te iubesc !




La început nu i-am recunoscut vocea, mintea îmi era atât de tulburată încât cu greu izbuteam să mă concentrez. Venirea mea nu are nici un motiv, nici un scop. Şi totuşi mă aflu aici, în locul de care am fugi, în locul în care mi-am jurat că nu mă voi întoarce niciodată. . Am îndesat scrisoarea în buzunarul de la pantaloni şi am deschis uşa. Mergeam cu paşi mărunţi, orbită de lumina ce năvălea prin fereastra din faţă. Nimeni nu se ridică în întâmpinarea mea, părea că îşi acordă tot timpul privind îngrijorată la grămada de hârtii din mâna ei. M-am aşezat grăbită lângă biroul înalt observând cu atenţie chipul tulburat al femeii. Dar aceasta îşi recăpăta repede calmul şi îşi ridică privirea fără să îmi adreseze nici un cuvânt.

-Am venit. Ce vreţi de la mine?

-Tsunade , nu îi permite să îţi vorbească pe tonul ăsta .

Tânăra din spatele meu vorbise pe un ton acuzator deşi nimeni nu-i răspunse . Tăcerea începea se dureze din ce în ce mai mult. Părea că timpul ştersese orice amintire a ei din mintea mea . Căutam orice detaliu care să îmi amintească măcar numele ei. Avea un chip frumos, o bărbie micuţă, un nas subţire , iar parul ca de tăciune îi încadra armonios chipul de porţelan .

-Shizune, te rog să părăseşti încăperea .

Am auzit uşa închizându-se uşor. Nu îşi ridicase privirea de aceea nu i-am putut desluşi trăsăturile . Oare se schimbase ? I-am auzit tremurul din voce , fiecare cuvânt rostit părea să fie un chin ,cu fiecare suflare glasul ei devenind parcă un scârţâit . Încercam să îi răspund la întrebări cu cât mai puţine cuvinte deranjată de faptul că acestea erau puse din politeţe , o politeţe impusă de statutul ei. Totul durase mai mult de două ore , informaţiile învârtindu-se în jurul venirii mele "acasă" , asupra drumului , a multor detalii pe care nu ar fi putut în nici un chip interesa pe nimeni.

-Nu te superi că am adus-o şi pe Shizune? Era tare nerăbdătoare să te revadă.
-Azi nu mă supăr,însă mâine mă aştept să fiu lăsată singură .
-Însă toate se vor petrece în prezenţa mea.
-Aş fi preferat fără prezenţa ta, nu aşa a fost înţelegerea noastră.
-Însă nu trebuie să uiţi că vei însemna tot ce ţi se va întâmpla.
-ÃŽmi este absolut indiferent.

Ea nu a mai spus nimic . M-am rezemat de spătarul scaunului închizând ochii pentru câteva clipe .Timpul nu lăsase asupra ei nici măcar o urmă, era exact la fel, o faţă ovală, albă ca o până de porumbel, nişte ochi albaştri strălucitori, un gât lung şi subţire . Mă înfiora, dorinţa ei de a rămâne mereu aceeaşi, teama pe care i-o insufla timpul, disperarea ei asupra morţii... Îşi încruntă uşor sprâncenele după care îşi intoare atenţia asupra mea . Toate detaliile legate şederii mele mi-au fost lămurite în câteva minute. Îmi era interzis să iau legătura cu oricine, nu aveam voie să dezvălui motivul venirii mele iar dacă se întâmpla să întâlnesc pe cineva eram obligată să îi tratez pe cât de rece cu putinţă pentru a face orice conversaţie insuportabilă . Condiţiile mi se păreau absolut normale însă expunerea lor total inutilă, aş fi făcut acelaşi lucru chiar dacă nu mi s-ar fi cerut .

- Sunt convinsă că îţi vei face datoria.

- De asta să nu aveţi nici o teamă , mă voi ţine de cuvânt .

-Vei avea de completat câteva formulare, trebuie să confirmi că aceasta este voinţa ta deplin liberă.

Am aprobat cu o mişcare uşoară a capului. Eram curioasă dacă va trebui să iau asupra mea efectele ce ar putea rezullta din acest lucru. A stat un timp îndelungat pe gânduri părând să cântărească toate răspunsurile.

-Ceea ce se va întâmpla în urma misiunii tale, rezultatul, dacă urmezi tot ce îţi voi spune nu va aduce nimic rău.

Dacă aş fi putut râde aş fi făcut-o. Dacă era atât de sigură pe ea, dacă ştia ce trebuia să se facă, de ce m-a mai chemat?

-Dacă vrei să renunţi , e prea târziu.

Detestam felul în care îşi etala puterea asupra mea. Ştia că nu îmi trecea prin minte să renunţ însă îi făcea plăcere să arate că mă controlează. Am ieşit din birou cât am putut de repede căci cu greu îmi mai puteam menţine zâmbetul pe faţă.
Nici cu toate raţionamentele, cu toate chipurile de a privi lucrurile care mi se întâmplau, nu am reuşit să îmi înăbuş complet dorinţa de a-i coate ochii cu mâinile mele.

Când m-am simţit trântită aproape de pământ, în loc să răbufnesc, aşa cum credeam că o voi face, m-am simţit uşurată. M-a prins de încheieturi şi şi-a concentrat atenţia asupra ochilor mei. Zâmbetul sau trăda faptul că ştia de venirea mea aici.

-Mă bucur să te văd.

M-am retras din atingerea lui. Dacă îi mai auzeam tonul acela blând, rolul meu ar fi fost distrus definitiv. Din contră, dacă nu aş fi scos o vorbă rămâneam stăpână pe situaţie.

A alergat după mine pe stradă făcând ca privirile oamenilor să arunce şi mai multă ocară asupra mea. Nici nu voiam să mă gândesc la şuşotelile lor însă nu îmi puteam ascunde faptul că ştiam ce ar fi putut spune despre mine.

-Ştiu că te pun într-o situaţie compromiţătoare, dar te rog vorbeşte cu mine. În plus e vina ta că ai fugit din Palat aici, unde sunt atâţia oameni. Ştiai că o să te urmez. E un loc în care putem vorbi liniştiţi. Doar urmează-mă.

Îmi jurasem că nu o să urmez propunerea lui deşi tot ce spusese era adevărat. Nu mă puteam ţine de cuvânt. El nu putea afla decât de la ea că mă aflam aici , deci era ca şi cum aşa îmi dăduse permisiunea să vorbesc cu el.
Cred că mi-am pierdut minţile; îmi închipui că judec, dar am încetat să judec. De vreme ce sunt orbită de de această bucurie excesivă, trebuie să mă conformez acelei reguli, numită de toţi înţelepţii: prudenţă.

-Nu mă întrebi cum a fost drumul, Shikamaru?
A surâs blând şi şi-a pus mâna pe umărul meu.
-Te văd vie şi întreagă deci cum altfel ar fi putut decurge decât bine?

Mi-am dat seama că acum când îi auzeam vocea o preţuiam mai mult decât atunci când nu o mai auzisem de câţiva ani. O greutate enormă se prăvăli peste inima mea nefericită, de parcă prin persoana lui aş vrea să scuz faptul că eram atât de scoasă din minţi.

Am vorbit ceva vreme despre nişte evenimentele banale din viaţa satului care s-au petrecut pe perioada cât am lipsit. Însă discuţia a lunecat int-o pantă perisuloasa şi o simplă schimbare de subiect nu ar mai fi putut schimba ceeace avea să se întâmple.

- Nu-mi spune că nu ai observant, că nu ţi se pare strigător la cer faptul că satul se află în exact aceeaşi stare în care l-ai lăsat. Nu s-a modernizat nimic, nu au acordat autorizaţii să se construiască magazine, case în alte stiluri arhitecturale... si oamenii gandesc la fel se îmbrăca la fel. Priveşte copiii care se uită la reviste din afară, procurate prin cine ştie ce metode, visând să fie la fel ca cei din pictorial. Fără să ştie li se interzice...

Realizase că izbucnirea lui fusese ca un foc pornit în mijlocul pădurii. Tonul entuziast se stinse brusc fiind înlocuit de unul timid, care încerca să mascheze într-un fel sau altul adevărul pe care tocmai îl grăise. Poate că eram urmăriţi şi de aceea se oprise însă se uita la mine de parcă ar fi vrut să vadă dacă cuvintele sale îmi păreau credibile şi dacă mă făceau să îmi pun întrebări. Am surâs blând încercând să păr ignorantă în faţa lui. Deşi la început păru dezamăgit zâmbetul îi lumină din nou faţă.

-Înainte să dai peste mine te îndreptai spre biroul lui Tsunade. Nu o să se supere că întârzii?
-Nah... nu cred că ştie că m-am întors din misiune.




Am ridicat geamantanul de sub pat strângând cu putere mânerul căci nu îmi doream decât să îl arunc pe fereastră.

După sosirea mea acasă am auzit soneria telefonului. L-am lăsat un timp să sune fără să răspund. Nu folosisem niciodată acest număr,nimeni nu îl ştia.M-am liniştit la gândul că ar putea fi o greşeală. Am ridicat receptorul şi m-a întâmpinat o voce groasă şi adâncă. Am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare şi am deconectat telefonul într-o clipă. Mă chemau înapoi în sat.
Trecuse o săptămâna fără să fiu contactată când, intrând în sufragerie le-am găsit împrăştiate pe tot covorul. Erau scrisori...şi erau ale mamei, i-aş fi recunoscut oriunde scriul acela chinuit, că al unui şcolar care întinde întâia oară stiloul pe hârtie. Şi pentru prima oară după mult timp...am plans.

Am deschis geamantanul. Erau toate acolo, plicurile desfăcute, foile împăturite şi aruncate peste tot. Ţinuseră scrisorile bănuind oare că vor avea nevoie de mine? Şi în tot acest timp, mă credeam protejată când ei ştiau unde sunt...

Trebuia să nu îmi mai plâng de milă. În fond, nişte amărâte scrisori nu at fi trebui să mă forţeze la nimic. Chiar dacă am crezut că am uitat de ea, în dimineaţa următoare am pus toate hârtiile în geamantan, şi doar cu hainele de pe mine am luat trenul şi am ajun aici.

Aş face orice ca să nu mai fiu deznădăjduită, mă gândesc la zâmbetul lui însă acest lucru mă face să mă apropiu şi mai mult să izbucnesc în plâns. Nu mai trebuie să ezit nici o ecunda, o să plec. E cea mai bună decizie. Nu poate fi un gând fugar căci îmi simt inima bătând mai tare cu fiecare mişcare care mă aduce mai aproape de uşă.Apăs pe clanţa şi realizez că nu mai pot face nici un pas...


Sper ca v-a placut!

[crazy little red]

ai dat multe detali si totusi ai pastrat misterul :D
Shikamaru :X:X daca ai sti cat il ador pe baiatul asta... 8->

acum, trecand la lucruri mai serioase :P
"...iar tu târându-te ca o lighioană, mâncând ţărâna în ruşinea ta ?
M-au târât până acasă, când am vrut să îi opresc, m-au târât în faţa oamenilor..."
tarandu-te, tarat, tarat.. nu suna deloc bine, mai ales de doua ori intr-o propozitie si la aceiasi forma :|
am observat chestia asta si in primul capitol dar am zis ca nu-i ceva important, faza cu "jalnică placere" si "ţipat jalnic", si acolo ma deranjat putin dar in capitolul asta ii mai grav, aveam si eu problema asta dar acum incerc sa evit, cand recitesti capitolul, nu iti fixa atentia numai asupra greselilor de tastare sau gramatica, ci si asupra exprimarilor pentru ca in general nu-ti dai seama de chesti de genu asta cand scrii prima data
iti spun din proprie experienta :P

in rest, descrierea a fost de 9,50 as zice, esti pe aproape dar mai ai de lucru, incearca sa te pui in pielea personajului (pentru ca scri la persoana intai) si nu doar sa spui ca-i curg lacrimile (dupa mine asta ii descriere fizica) ci si sentimentul in sine, stiu ca poti mai mult, gen "simt cum inima mi se rupe in mi de bucati si pare ca cineva sterge pe jos cu sufletul meu"-asta ii cel mai halal exemplu probabil dar ideea e sa intelegi la ce ma refer (nu prea am acuma inspiratie)

dialogul a fost bun desi parca am fost mai incantata de el in celalalt capitol ;)

te descurci minunat oricum, ma bucur sa vad ca te ti de treaba ;;)

bye bye si spor la scris

ps: am ajuns astazi pana la urma, si cu ditamai comentariul :))

[LLC]

Stiu ca nu am mai scris de mult timp dar... pur si simplu nu am fost multumita de versiunile anterioare ale acestui capitol. Nu regret faptul ca am tras atat de timp pentru ca altfel nu mi-am mai fi venit aceasta idee si dezvoltarea ar fi fost cu totul diferita.Ca sa n-o mai lungesc...sper se va placa, si daca da si daca nu, parerile,etc,etc, si tot ce mai aveti chef sa-mi spuneti sunt asteptate cu placere.




Capitolul trei- Sângele celorlalți





Stătea în fața mea afișând un zâmbet larg ce îi schița obrajii cu pomeți înalți. Am închis ușa în urma mea îndreptându-mă pe scara în spirală ce dădea afară. A venit spre mine și m-a apucat delicat de braț.

-Am venit să...Tsunade m-a trimis să...

M-am bucurat, recunosc, că a ezitat să mă mintă deoarece nu exista nici un argument plăcut pe care l-ar fi putut susține. O vizită, fie și ea a unui prieten, nu poate avea loc în inima nopții.M-am decis să-i curm suferința.

-Te-a trimis să se asigure că nu voi fugi.

Poate că ar fi vrut să spună ceva însă am fost întrerupți de un zgomot. Un corp masiv se izbise cu putere de pământ. Am cotit pe lângă o clădire înaltă zărind în depărtare o siluetă. Era un corp nici prea mare, nici prea mic ce părea înveșmântat cu văzduhul căci în afară de un șir de mișcări greoaie nu mai puteam desluși mare lucru. Nu îmi era teamă însă nu eram nici prea curioasă să descopăr identitatea necunoscutului. M-am oprit însă la câțiva pași de copacul din fața misterioasei apariții. Am hotărât să-l aștept pe Shikamaru care rămase cu mult în urma mea.

-Hei, știu că ești acolo, arată-te!

Am simțit un nod în gât și un val de amorțeală mi-a străbătut întreg
corpul. Vocea îmi era atât de cunoscută, îmi blocase șirul de gânduri însă îmi era cu neputință să identific posesorul ei. Era o voce blândă, ușor subțire însă cu siguranță îi aparținea unui băiat. Fără să îmi iau nici o măsură de siguranță am pășit, cu o oarecare stângăcie, recunosc, departandu-mă de ascunzătoarea mea. Un val de lumină a trecut deasupra mea. Decizia fusese luată în locul meu; eram înconjurată, trebuia să fug.

-Mai să fie, ăla e Naruto! se auzi o voce plină de emoție.

Shikamaru ridicase lanterna cu o mișcare iute făcându-l pe blondin să închidă brusc ochii. Am auzit un chicot în spatele meu pe când celelalt sunet părea o înjurătură menită numai urechilor vinovatului. Mi-am aruncat privirea asupra grămezii de bandaje ce zăcea în dreapta băiatului.Nu îmi puteam da seama ce se afla în spatele lor, nici formele nu erau sugestive.

-Nu va mai holbați,ajutați-mă!

Naruto a apucat partea de sus a obiectului, Shikamaru sărindu-i imediat în ajutor. Am apucat partea de jos străduindu-mă să o aduc la nivelul gâtului. Am simțit mirosul în clipa în care am inhalat prima gură de aer. Nu mă puteam dezmeticii. Ochii mi-au rămas îndelung țintiți asupra cerului, însă nu îl priveam fără teamă. Trupul mi se manifesta printr-o mulțime de senzații câtuși de puțin firești. Ceea ce m-a izbit cel mai puternic a fost o lipsă de legătură cu lumea conștientă.Acel neastâmpăr neobișnuit al minții mele, acea ceață pusă peste simțurile mele care mă făceau să pășesc în neștire, mecanic, de parcă mi-ar fi fost impusă fiecare mișcare. Mirosul morții îmi invadase până și sufletul.

L-am simțit alunecând pe degetele mele ca și cum nenumărate ace mi-ar fi crestat brațele. Mireasma sângelui mă înăbușea, și simțind că sunt gata să îmi pierd cunoștința am dat drumul trupului.

*

A doua zi m-am trezit târziu. El stătea cu spatele întors către mine și mai mult ca sigur nu dormea. L-am văzut încă de noaptea trecută dar eram prea obosită ca să mă cert cu el. M-am dat jos din pat, am făcut cafea și am așezat-o pe noptieră. Se ridicase în vârful patului, cu o privire plină de expresie care mi-a șters zâmbetul de pe buze.

-Ce s-a întâmplat?

M-am așezat pe marginea patului încercând să îi evit privirea.

-Aseară, la jumătate de oră după ce te-am văzut, am început să mă îmi fac griji. Ai venit în casă mai mult moartă decât vie, te-ai trântit în pat și te-ai acoperit cu cearșaful. Ce s-a întâmplat?

-Cum adică jumătate de oră? M-ai urmărit?

S-a ridcat și și-a aprins o țigară.

-Era un cadavru pentru numele … Nu știu …

Tristețea îmi sfărâma orice urmă de calm. Dacă nu ar fi fost acea privire ațintită asupra mea aș fi plâns că un copil. Amintirea nopții a rămas proaspătă atât în mintea cât și în sufletul meu. Nu îmi simt mâinile încordate când strâng pumnii, parcă și acum ar fi acoperite de sânge. Când am scăpat trupul am simțit cum fiecare celulă din corpul meu s-a umplut cu electricitate și ochii mi s-au deschis întâmpinând o lumină rece. Lumina a fost trezirea mea, am realizat că mă aflam în fața unei clădiri pe la marginea satului . I-am văzut zâmbetul ironic care mă făcut pentru câteva secunde să nu mă mai gândesc la faptul că am traversat satul fără să simt cea mai mică urmă de rațiune. ”La fel de inutilă …” l-am auzit spunând înainte să dispară târând cadavrul în clădire. Brunetul plecase de ceva vreme.

-Și cum Shikamaru e implicat în asta o să te duci să …

M-am ridicat fără să îi adresez nici un cuvânt. Trebuie să risc. Am ieșit din casă fără zgomot și am mers pe un drum ocolitor până ce am dat de pădure, printr-un labirint de poteci. În felul acesta evitam contactul cu toate privirie răuvoitoare din sat. Am rămas o clipă împietrită în fața ușii de lemn masiv. Am rotit ușor broasca spre stânga gândindu-mă că aceasta avea să se deschidă nu mai exista cale de întoarcere.


Camera era mică, fără ferestre. Pereții de piatră începuseră să fie văruiți într-un colț îndepărtat și pe tavan, în jurul lămpii care era singură sursă de lumina. În fața mea, așezate be bucăți de lemn, se înfățișau trupurile a șapte bărbați. Le puteam desluși formele de sub bucățile subțiri de pânză . Aerul rece parcă ar fi cristalizat mirosul din încăpere, față de camera din spital unde totul mirosea a putrefacție, mireasma morții dintre pereții de piatră nu îngrozea simțurile ci diseca sufletul. Am dat la o parte un material și am văzut mai întâi fața unui mort, lipsită de expresivitate. Am realizat că orice asemănare între viață și moarte a dispărut și tot ce am simțit a fost milă pentru cel din fața mea. Apoi am început să nutresc teamă gândindu-mă că acolo voi ajunge și eu. Am lăsat bucata ce-l acoperea să-i dezvăluie deschizătura pântecului. Era golit de intestine.

Al doilea cadavru era la fel de bătrân însă masa musculară îi era mult mai pronunțată. Emoția mea inițială de dezgust se dizolvase, înlocuită de curiozitate și revoltă. Fiecare trup era golit de organe. Ca într-o operă de artă totul fusese organizat după un tipar, mișcări calculate, o mână fină care a vrut să demonstreze că știe ce face. Un corp golit de intestinele din torace și abdomen, unul în care plămânii erau singurele bucăți de carne rămase în interior unde, că să-și demonstreze umorul negru, cel care a făcut disecția a apăsat pe unul din ei lăsând sângele să țâșnească pe gura victimei. Când dorise să-i înlăture pielea de pe față, într-un moment de extaz căci altfel nu ar fi ruinat perfecțiunea subiectelor lui, a apăsat prea puternic pe globul ocular al celei mai tinere victime, iar acesta s-a spart. Așezarea lor în cameră, la prima mea cercetare, era aleatorie însă lipsa organelor din ei nu era. Începuse cu extragerea creierului de la o victimă și a ajuns treptat la abdomen . Caracterul lui era unul ciudat, haotic, crimele erau făcute din pură plăcere. Tăieturile erau făcute cu foarfeca, metodă prin care organele erau grav alterate iar sângele curgea abundent. Cu siguranță el era cel care curăța podeaua. Era un fel de continuare a crimei, o prelungire a sentimentului.

L-am zărit în colțul din stânga al camerei, aproape de ușă, singurul la care petele de sânge erau proaspete pe suprafața pânzei. Cu siguranță același trup pe care am pus mână noaptea trecută. Am ezitat la început însă nu am apucat să fac nici o mișcare căci am auzit ușa deschizându-se. Scârțăitul era unul îngrozitor, sunet pe care nu-l sesizasem din cauza abundenței de gânduri care mă preocupau în acel moment. Am căutat cu privirea prima victimă gândindu-mă că nu va mai avea de lucru cu ea. M-am așezat sub suprafața de lemn care nu era destul de groasă ca să mă ferească de senzația că trupul era așa aproape de mine. Mi-am ținut respirația câteva momente încercând să mă concentrez pe auz. Am auzit la început pași apăsați, ecoul lor parcă răsunând în continuu în mintea mea. Toate sentimentele au năvălit acum, când eram suficient de calmă să le trăiesc la intensitate maximă.

Mai multe voci se profilau în liniștea ce mă înconjura. Un ton subțire se ridica asupra celorlalte, le domina, nu răspicat și totuși suficient de puternic ca să le facă pe celelalte să pară un murmur de nedeslușit. Îmi conturam în imaginație posesorul unei asemenea voci. Un chip cu trăsături fine, tinerești, asemenea râului ce întâia oară țâșnește din piatra de pe munte. Un chip care atunci când ar vedea o viețuitoare murind nu l-ar cuprinde groaza ci un zâmbet i-ar înflori pe față și o căldură mistuitoare i-ar cuprinde privirea. Când fiecare picătură de sânge, ceva ce el însuși este, esența lui, s-ar nimici sub ochii lui, ar înceta să mă fie un simpu fapt, o acțiune mecanică și umană, și s-ar transforma în înălțarea lui, viața lui ațâțată de sângele celorlalți.

[crazy little red]

god, imi doresc sa nu fi mancat inainte sa citesc capitolul asta :))
oricum, ma incanta ca, in sfarsit, ai reusit sa-l postezi :D
am impresia ca povestesti totul prin ceata, pastrand o confuzie constanta care o oferi scriitorului, pare un capitol complex, privind lucrurile intr-un fel, dar pana si personajele au ramas inca in ceata, as vrea sa le creezi o personalitate mai clara, desi am impresia ca le lasi putin in umbra intentionat, de asemenea, ca si mine de altfel, cred ca esti constienta de ceea ce scrii, de calitate si de ce transmiti prin randurile tale...
ai pastrat un aspect aerisit, personal, prefer asa :P
acum, genialitate mica, stii ca nu prea am ce comenta la tine :))
ma bucur sa vad ca nu mi-a mai atras atentia nici o repetitie de genu celor pentru care ti-am facut observatie la capitolele anterioare
stii ce-i interesant la modul tau de a scrie, parca gasesc replici sau fraze specifice romanelor politiste uneori, adica cu aerul ala... nu stiu...
sau alte stiluri, parca le-ai combinat scotand ceva nou, de asemenea faptul ca te informezi inainte sa arunci niste cuvinte aiurea, mai ales ca ai ales o tema, subiect, cum vrei sa-i zici, mai diferit, desi in ochii mei asta nu te scuza ca nu ai postat de atata timp :))
cam atat, sper sa rezolvi problema cu locatia fic-ului :-? :))

[Rain]

Buna! Iata ca am ajuns aici cu un comentariu ce serveste drept critica. Ma simt cam ciudat ca vin asa tarziu, insa ti-am explicat ca nu prea am timp + ca FF-ul a fost inchis. Si decat sa scriu cinci randuri din care oricum nu ai fi inteles nimic ( unde ai gresit si unde ai facut bine ) mai bine sa dureze si sa scriu mai mult. Haide, spune tu ca asa e! ^^

Well, cum incep de fiecare data, cu titlul. Nu-mi exprima mare lucru, mai ales din primele trei capitole nu imi pot da seama daca se leaga ceva cu el. Este original, desigur, nu am mai intalnit un nume ca acesta, dar pur si simplu nu ma face sa ma gandesc la ceva anume. Poate asta ai si vrut : abstract.
In fine, trecem mai departe. Imi place modul tau de a scrie, ma refer la estetica. Am observat foarte putine greseli de tastare, mai mult la diacritice si nu sunt grave de loc, ma refer ca sunt chiar facute din greseala. Pe cand greseli gramaticale nu am vazut chiar deloc. Poate au fost, dar in numar extreme de mic.
Imi place si asezarea in pagina, si italicul/ boldul pe care l-ai folosit. Cum am zis, cu estetica stai chiar bine. Singurul lucru ce m-a deranjat este ca lasi de prea multe ori spatiu intre replica si randuri. Inteleg ca se schimba ideea insa tu il folosesti in exces si uneori ( mai des adica :)) ) este chiar suparator.
Cat despre modurile de expunere, cu descrierea stai cel mai bine. Dialogul nu este nici in exces, nici prea putin, insa eu nu-mi dau seama cine vorbeste. Dupa fiecare replica ( sau macar dupa jumatate din replici ) ar fi bine sa mai aduci aminte cine vorbeste, pe ce ton o face, ca sa intelegem si noi intre cine se formeaza dialogul in momentul acela.
Un alt mod de expunere cu care nu stai prea bine este naratiunea. Folosesti figuri de stil ca sa dea bine ochiului si nu sunt in exces, ceea ce e bine, insa ne oferi prea putine detalii despre locul si timpul actiunii, la fel ca la dialog. Stiu ca vrei sa pastrezi un oarecare mister, dar uneori chiar nu inteleg cum evolueaza povestea caci nu oferi niciun detaliu.

Uite o fraza ce m-a enervat :

El nu putea afla decât de la ea că mă aflam aici , deci era ca şi cum aşa îmi dăduse permisiunea să vorbesc cu el.

Cine este acel el? Din a cui perspective ai vorbit? Care este al doilea el?  Deci nu am inteles nimic, m-ai bagat in ceata. Cum am mai spus, ofera detalii, nu multe, ca sa nu strici misterul.

Din trei capitole nu-mi pot da seama de povestea in sine, asa ca nu o sa ma leg prea multe de ea. Vreau sa spun doar ca este interesant modul tau de a gandi si de a expune sentimentele si ideile tale pe “hartie”

Aici mi-am incheiat treaba! Bafta
:bye: