Hikikomori

[kame.]

Din cate imi dau seama, acest fenomen este ingrijorator... Am trecut printr-o situatie asemanatoare, dar consider ca am avut indeajuns de multa vointa incat sa inteleg care era situatia si ca nu eram decat josnica si demna de mila. M-am transferat in gimnaziu la o scoala noua, in care toti ma tratau dupa bunul lor plac. Ma simteam stanjenita, in ceea ce priveste scoala o luasem pe aratura rau de tot, incepusem sa le ascund parintilor adevarata mea situatie scolara si stateam mereu inchisa in mine. Pana intr-un moment cand am simtit ca nu mai pot si i-am povestit totul mamei. Ea m-a inteles si m-a sprijinit, si astfel, acum, la liceu, notele mele sunt printre cele mai bune, ma inteleg extraordinar de bine cu colegii, iar relatia cu parintii merge foarte bine.
Ideea e ca daca eram putin mai emotiva decat sunt deja, probabil eram in situatia acestor copii. Conexiunea cu parintii este foarte importanta in asemenea momente, iar daca ei nu sunt in stare sa isi intelega si sa isi ajute copilul, atunci cine sa le faca si pe astea?
Consider ca sunt un copil norocos sa am asemenea parinti, care ma inteleg, ma sprijina si ma iubesc, pentru ca datorita spiritului de luptatoare pe care l-am mostenit de la ei nu m-am lasat invinsa de situatie, mi-am dat seama ca viata are si suisuri si coborasuri, iar ceea ce mi se intampla mie atunci, nu era decat un mic obstacol pe care trebuia sa il trec.
Ma gandesc ca poate vor si sa atraga atentia asupra lor, inchizandu-se in camera. Dar, cine poate stii? Nimeni nu intelege pe deplin prin ce trece o persoana pana nu i se intampla chiar lui/ei... Ii sfatuiesc insa pe parintii acestor copii sa ii prezinte unor specialisti, daca nu sunt in stare sa isi scoata copilul de sub carapace de unii singuri.