Hall of Fame

[Nya.]

Ediția a XI - a
( tema " Renașterea " )

Intermediar spre ideal
de Fiction


E beznă ca-n cavou şi linişte ca de mormânt. Nu îndrăznesc să deschid ochii şi să vad ce se întâmplă în jurul meu. Nu sunt speriat de ceea ce există, ci sunt bulversat de ceea ce va urma. Încerc să-mi potolesc apucăturile disperate de a face ceva, tocmai din cauză că s-ar putea să regret totul după. Prefer să rămân aşa… Doar gândul că nu trebuie să mă uit şi să incerc să mă abţin îmi face aceasă misiune mai imposibilă decât am considerat-o iniţial.

Nu ştiu unde mă aflu, nu ştiu cum am ajuns în starea asta, dar aş putea să-mi dau seama de ce. Disperarea de a mă opri pe mine însumi de la a acţiona, a devenit o obsesie. Totul în mine parcă se concentra într-un singur punct, având un singur scop bine definit: oprirea… Totuşi, mai lipsea ceva. Cu toate acestea, ceva-ul acela, era din păcate esenţial. Toată spaima şi neliniştea, toate frisoanele care-mi stăpâneau corpul slăbit, toate gândurile implicând acţiunea s-au dizolvat deodată; fără voia mea.

Mă las în voia sorţii. Încerc a mă aprofunda în ganduri, în sentimente. Încerc a da mai multă atenţie acestor aspecte. Ce oare m-a adus aici?... Tot ce îmi pot aminti cu certitudine, este viaţa mea. Nu este un scenariu deloc optimist, nici măcar acceptabil. Îmi aduc aminte de cât de tristă şi răzleaţă era aceasta în tot acest timp. Eram ca un călător fără o destinaţie bine definită. Nu aveam niciun rost, nicio speranţă cred… Scânteia voinţei, flacăra nemuritoare a speranţei, orice rază purtătoare de aspiraţii spre un ideal, au dispărut. O corabie în derivă, un căţel fără stăpân – aceste sintagme mă descriau în cel mai realistic mod în ultima vreme. Pe măsură ce aceste lucruri se tot aprofondau şi mă loveau fără milă, pe măsură ce voinţa mea de a schimba ceva se trasforma într-o cenuşă care mai apoi era luată de vânt, mă ofileam…

Încep să realizez ceva. Poate că în tot acest coşmar ambiguu, în toată această atmosferă asfixiantă, reuşesc să leg ceva. Ştiu că aş putea fi pe calea cea bună; încerc să rămân concentrat asupra a ceea ce gândeam înainte.
Mă ofileam din ce în ce mai tare. Nimic nu mă mai putea schimba parcă. Îmi amintesc foarte bine acum… eram ca anotimpurile. Vin, se desfăşoară, îşi lasă amprenta şi pleacă. Acest lucru nu poate fi încetinit sau oprit. Poate că am reusit să aflu ceva, dar motivul care a cauzat toate acestea – nu.

Întrebări peste întrebări; ipoteze peste altele... Devin din ce în ce mai agitat. Simt că nu mă mai interesează neapărat motivul; am neapărat nevoie de o soluţie. Sunt dintr-o dată cuprins de un fior rece; deschid ochii... Coşmarul s-a adeverit. Urmările de care îmi era frică s-au întâmplat. Sunt închis într-un mormânt; în unul din care nu aş mai putea ieşi. Mă cuprinde o disperare şi o agitaţie cum n-am mai simţit vreodata; o să mă ofilesc de tot... O să mor dacă nu reuşesc să aflu ceva ce m-ar putea ajuta să scap de acolo.
Aud dintr-o dată o voce slabă care încearcă să-mi zică ceva: „Probleme... griji, nemulţumiri şi speranţe deşarte... Te-au ofilit; te-au inchis într-un..”. Nici nu las vocea aceea să termine; ştiu ce avea să zică. M-au închis într-un morânt; defapt, m-am închis singur într-un mormânt al problemelor vieţii. Suspin adânc, ca şi cum ar fi pentru ultima oară. „Vreau... ştiu că vreau; nu mă pot ofili problemele. Orice obstacol poate fi trecut. Am să renasc din cenuşa făcută chiar de mine, spre a-mi atinge idealul de a continua. Nu mă voi da bătut pentru că vreau...”.

Pe măsură ce rosteam aceste vorbe, simţeam un tremur în mine. Simţeam voinţa şi dorinţa arzătoare de a renaşte. Credeam în ea; ştiam că acest intermediar între dezastru şi înălţare, renaşterea, mă va ajuta pe deplin... „E timpul să înfloresc pentru a doua oară. E timpul meu; a doua şansă.”
Strâng din dinţi, îmi adun toate puterile din mine, îmi iau inima în dinţi. Dintr-o dată, parcă cum n-am mai făcut-o niciodată, împig pereţii acelui nenorocit mormânt creat de mine... cu voinţa şi spranţa de a mă elibera din el.

Văd o lumină albă; pot respira fericit din nou cel mai proaspăt aer pe care l-am respirat vreodată. Lumina mă cuprinde încet şi mă bucură. Negrul sufletului meu, frica acumulată, temerile formate, au disparut toate. S-au desprins de sufletul meu, au căzut într-o mare a optimismului şi a speranţiei şi, au fost devorate în cel mai crunt mod.
Mă uit în spate, dar mai apoi îmi întorc ochii spre soare. „Renaştere... voinţă şi dorinţă. M-aţi ridicat peste dezastru, mi-aţi oferit o punte spre idealu-mi. Dar ştiu că am vrut... pentru că altfel nu se întâmpla.”
Şi în acel moment am renăscut, spre a-mi atinge idealul format în ghearele sarcofagului în care m-am inchis sigur. Idealul de a continua, de a spera... Cred şi mă bazez pe ideea că renaşterea depinde de voinţa ta. Dacă vrei, poţi renaşte spre altceva. Este o punte care işi poate deschide porţile pentru a păşi pe ea doar dacă vrei cu adevărat. La capătul celălalt al punţii nu se poate afla altceva decât idealul: care aşteaptă sa fie atins.
Renaştere? Da, dar şi dorinţă.