Hall of Fame

[Unia]

Ediţia a IX-a
(tema "nebunia")

Nebun fără azil
de Reveuse

Îmi înfăşor timpul pe braţul stâng şi tac. Iau soarele bucată cu bucată şi-l sorb; acum eu luminez, eu sunt zeitatea supremă. Pictez cu sângele meu albastru stele care cad, pictez noaptea cu buzele ei calde care îmi ating timide ploapele.

Deschid ochii, conştient de propria-mi rătăcire. Sunt tot pe banca din parc şi frunzele roşcate mi s-au aşezat pe genunchi. În grozava lor feerie, s-au apropiat, îndepărtat şi ciocnit de această frunte îngândurată ani de-a rândul, dar nu o recunosc încă. De ce aceste fiice ale Pământului au o memorie atât de scurtă şi o existenţă aşijderea?

Preocupat de problema vieţii, nu dau atenţie nimănui preţ de câteva minute. Sunt un nebun fără azil căruia nu-i pasă de ei şi, din acest motiv, nici lor nu le pasă de mine. Când, în final, îmi părăsesc ciudata contemplare filozofică, parcul e luminat doar de câteva felinare şi îmi simt mâinile reci şi degetele înţepenite. Aleile sunt încă pline: umbre albe îşi poartă zgomotos paşii lenţi, mult prea lenţi. Aud diverse cântece nostalgice şi îmi răsună în minte ecourile înjurăturilor desprinse de pe buzele bete ale ironiei. Cad pradă vinului şi încep să înjur şi eu întâi cu glas scăzut, apoi mai tare. Ajung să ţip şi umbrele, ducându-şi mâinile la urechi, suspină şi se descompun, dispar, decorul negru, slab luminat se topeşte, lăsând în urmă culori tari, ţipătoare care-mi ard ochii. Cântece de leagăn îmi rănesc urechile şi dansul festiv al frunzelor- dame de companie cu tarif prea mare- îmi presează fiecare os. Fiorii îmi străbat corpul şi închid într-o geană tot absurdul, în buza inferioară tot erotismul, într-o unghie oarecare îmi pun raţiunea şi, transformându-mi fantezia în lut, o modelez în forma unei chei.

Rămân astfel gol, înconjurat de plinătate şi, posac, părăsesc această lume a transparenţei, acceptând concretul: smulg geana şi unghia, mă pierd în săruturi arogante şi, închizând uşa ramei de tablou, înghit cheia.

Aici e locul unde frunzele pier fără culoare, înjurăturile se sting în colţuri de creier, cântecele se opresc pe buze şi luminile ochilor sunt mai puternice la cei ce nu văd. Aici nu e acolo căci acolo nu e, de fapt, nicăieri. Aici e realitatea, e banca din parc în miez de zi. Aici sunt eu, pe bancă scrutând fiecare figură a fiecărui trecător căci, deşi nu-mi pasă de ei şi lor nu le pasă de mine,deşi mi-am aruncat culorile şi pensulele, eu rămân un nebun fără azil.[posturi unite]

---

Ediţia a X-a
(tema "sânge albastru")

Sa Vie
de Nya

Atunci am văzut-o. Era la brațul fratelui meu, Ludovic al XVI – lea, și mergea grațioasă alături de el. Era o zi frumoasă de mai, a anului o mie șapte sute șaptezeci, iar părul ei blond strălucea în lumina soarelui. Purta o rochie lila, vaporoasă, cu faldurile adânci și cu flori brodate în cascade. Satinul se unduia ușor când ea se mișca. Era frumoasă, nu puteam nega asta. La frageda mea vârstă de șase ani, nici nu puteam visa la o frumusețe izbitoare ca a ei. Deși era o copilă, mai avea ceva până împlinea cincisprezece ani, devenea deja Delfina Franței. Un sentiment deranjat creștea în interiorul meu, și da, cred că era gelozie. Până la urmă, aveam și motive. Ea a stat la brațul Delfinului, la brațul fratelui meu, și peste mai puțin de două săptămâni de la prima noastră întâlnire, a devenit regina Franței. M-a durut faptul că eu nu puteam conduce țara. Atunci a fost momentul în care m-am hotărât să nu plec niciodată din țara mea – deci implicit să nu mă căsătoresc niciodată. În seara aceea am vărsat lacrimi amare pentru Franța mea, crezând că Marie Antoinette Josèphe Jeanne de Habsbourg - Lorraine îmi va distruge unica iubire. De unde era să știu că era așa sau nu ?
De abia după ceva timp mi-am dat seama cât de mult o ador. Îmi era ca o soră mai mare, câteodată ca o mamă. Seara, când încercam să adorm, ea venea la mine și îmi spunea povești despre familia ei. Curând am început să o consider cea mai bună prietenă a mea. Se vede în privirea ei că îl iubea pe Ludovic, deși nu își arătau afecțiunea cum ar fi trebuit. Ea a fost atacată foarte des de către mulți de la curtea imperială, dar chiar și de către popor. Îmi aduc aminte că plângea îngrozitor de mult din această cauză. Iar eu încercam să o consolez, dar nu puteam. La scurt timp, nici nu mă mai asculta. A pierdut mulți bani în jocurile de noroc și a început să umble cu baronul de Besenval, ducele de Coigny, contele de Esterházy, prințesa de Lamballe și ducesa de Polignac. Nu erau oamenii pe care poporul să îi admire. M-am simțit ștearsă din viața ei, nu mai eram confidenta ei. Nu lăsam totuși să se vadă cât de mult mă durea. În schimb, fratele meu nu a încetat să mă iubească, chiar dacă nu aveam timp. Curând au început zvonurile cu privire la impotența lui. În o mie șapte sute șaptezeci și opt, s-a născut primul lor copil, o fată drăgălașă, cu buze micuțe și răsfrânte, botezată Marie - Thérèse Charlotte. Am iubit-o mult, îngrozitor de mult. Nu o puteam considera totuși nepoata mea. Îmi era mai mult o soră. Atunci, ea a fost numită fille de France. Iar eu, aproape ștearsă din istorie.
În decursul anilor s-au născut alți trei copii ai lor. Cel de al doilea băiat al lor, Louis – Charles ( ce a devenit după moartea familiei sale Ludovic al XVIII – lea ), era atât de frumos încât am simțit o iubire mai mare decât cea de rudenie pentru el. Dar mi-am ținut dorințele în frâu, nu numai pentru că era mult mai mic decât mine, cât și pentru ideea că Marie nu m-ar mai iubi. Devenisem dependentă de atenție, ne mai suportând să stau în umbra nepoților mei. Primul băiat al lor, Louis – Joseph, mi-a lăsat o impresie profundă, datorită stării lui de sănătate foarte precară. Deși avea o atitudinea răsfățată ce o detestam și o vedeam la madames, adică la mătușile mele, nu puteam să nu îl iubesc. După câțiva ani, gelozia a apărut iar. Am dorit viața plină de glorie și fericire a cumnatei mele – așa era în viziunea mea. Totuși fericirea familiei mele nu a durat mult. În o mie șapte sute optzeci și cinci, s-a născut Sophie, ultima lor fiică. Copilul nu era așteptat, având în vedere că Marie născuse doar cu un an înainte. Cu toate acestea, a fost binevenit în familia noastră și a fost iubit la fel de mult de către părinții săi. Din păcate, ea suferea de tuberculoză și a murit la neînsemnata vârstă de unsprezece luni. Fratele meu a fost nespus de trist, iar cumnata mea a căzut într-o depresie profundă.
În perioada dinaintea Revoluției Franceze, mai exact prin anul o mie șapte sute optzeci și șapte, Marie Antoinette s-a arătat extraordinar de apropiată de copiii săi, acest lucru datorat păreri poporului de o prea mare apropiere de zona politică a reginei. Totuși eu nu am fost de părere că se prefăcea. Se vedea clar că își iubea familia. În acest timp, ea s-a ocupat și de îmbunătățirea stării de sănătate a lui Louis – Joseph, ce suferea de tuberculoză și avea coloana curbată și răsucită sever. A fost dus la castelul Meudon în speranța că aerul de la țară îl va ajuta pe copil să se refacă. Din păcate, mutarea a făcut prea puțin pentru a atenua starea Delfinului, care a continuat să se deterioreze. Băiatul, în vârstă de șapte ani, a murit la Meudon la patru iunie o mie șapte sute optzeci și nouă, lăsând titlul de Delfin fratelui său mai mic, Louis – Charles. Moartea sa, ce ar fi trebuit să fie motiv de jale națională, a fost ignorată de poporul nostru ce se pregătea de reuniunea Adunării Stărilor Generale.
Un an mai târziu, a început monarhia constituțională. La cinci octombrie, familia noastră a fost forțată să plece din Versailles la Paris, sub supraveghere. Știam cu toți ce se va alege de noi, deși Marie spera că noul regim politic nu va funcționa. În timpul acesta, au fost multe planuri de evadare, dar singurul început a sfârșit groaznic, noi fiind prinși la douăzeci și patru de ore de la părăsirea Parisului. Constituția a fost adoptată de abia în o mie șapte sute nouăzeci și unu, iar la treisprezece august, am fost închiși în turnul Templului din Marais. Familia regală a fost redenumită „ Capet ” și au început pregătirile pentru procesul regelui. La douăzeci și șapte decembrie Convenția a votat condamnarea la moarte a regelui, iar fratele meu a fost executat la douăzeci și unu ianuarie, la vârsta de 38 de ani. La două luni după, Robespierre – pe care l-am urât din toată inima, deși a manifestat cumpasiune pentru mine – a evocat soarta reginei pentru prima dată în fața Convenției. Pe când vara începea, Louis – Charles a fost luat de lângă mama lui și încredințat cizmarului Simon. La doi august, Marie Antoinette a fost luată de lângă prințese ( fiica sa și eu) și a fost condusă la Conciergerie. Cumnata mea, în timpul șederii sale în temniță, a contactat tuberculoza și cancer uterin, ce îi cauza hemoragii grave și dese. Îmi era milă de ea, dar puterea mea nu mai exista.
Pe paisprezece octombrie la Tribunalul Revoluționarilor a avut loc procesul ei. Spre deosebire de fratele meu, căruia i s-a acordat timp pentru apărare, procesul reginei a fost mai mult o înscenare, luându-se în considerare timpul acordat, doar câteva ore, și punctul de vedere misogin. Acuzația cea mai exagerată a fost că a abuzat sexual de Louis – Charles, ce fusese obligat să depună mărturie împotriva mamei sale. După două zile, a fost declarată vinovată de trădare. Trădarea cui nu am înțeles. A fost devotată Franței pe toată perioada domniei. Când a ajuns în celulă înapoi, am înțeles că mi-a scris o scrisoare în care își spunea toate sentimentele pentru Ludovic și copiii ei. Nu am primit-o niciodată . . . La vârsta de treizeci și opt de ani, a fost ucisă prin decapitare cu ghilotina. Eu am mai rezistat doar câțiva ani în închisoare, apoi mi-au aplicat același tratament.