31-01-2011, 01:48 PM
Editia a VIII-a
(tema "timpul")
Clepsidră, tu, trădătoareo
de candy_cane
Un grăunte mic şi galben sclipi în întunecimea camerei, orbindu-mă cu lumina lui. Fâşâitul care veni din alunecarea lui spre fundul de sticlă al coliviei transparente în care se afla mă făcu să îmi ascund capul între perne. Era atât de gălăgios încât timpanele mele protestară la bubuitul ritmic pe care îl făcu până se opri din a cădea de pe movila colorată, reprezentată de fraţii şi surorile lui.
Nu era cu nimic mai diferit de cele câteva miliarde de fârmituri de lumină şi întuneric, de răceală şi căldură de dinaintea lui, şi totuşi, acest micuţ lucruşor colorat în auriu marca o altă zi. O altă zi pe care o petrecusem urmărind cum se strecoară printre porţile înguste ale clepsidrei. O altă zi nenorocită care se terminase şi mă aducea mai aproape de moarte.
Timpule! Timpule de ce m-ai sechestrat aici, atât de departe de lumea exterioară ca să urmăresc cum îmi expiră viaţa? De ce nu m-ai lăsat, aşa răzvrătită împotriva ta cum eram, într-o lume de eretici? De ce a trebuit să mă iei de lângă ai mei şi m-ai pus în faţa acestui lucru imens? De ce trebuie să conştientizez că nu mai am nici un fel de libertate pe pământ şi că toate depind de numărul de licurici pe care îi bagi în fiecare clepsidră, individualizat la fiecare om în parte?
Degeaba te întreb, iar durerea e prea mare ca eu să mă mai gândesc la asta.
Îmi aşez capul înapoi pe perna moale din puful alb al lebedelor care zboară fără nici un impediment pe cerul vieţii. Aş vrea să evadez, dar picioarele mele cară anii care i-am petrecut până acum, şi mi-ar fi imposibil să mai plutesc spre pământ.
Un alt grăunte, răşiatic precum florile de cireş, îmi zâmbi din vârful clepsidrei, gângurind promisiuni deşarte, căci ştie că el e ultimul care va pica peste movila consistentă de dedesubt. Mi-e frică de viitor, dar, aflându-mă aici, îmi dau seama cât de efemer e totul, cât de repede trec toate şi că doar timpul va continua să curgă.
Când am ajuns prima dată în această împărăţie, îmi amintesc şi acum, am fost curioasă şi exaltată. Totul era nou, şi, spre deosebire de ceilalţi muritori, eu puteam să tot întorc timpul, deşi, după cum am realizat aproape imediat, granulele nu se mai mişcau, strălucind a moarte şi deşertăciune de după sticla lor murdară. Ba am încercat să le şi şterg, să le redau strălucirea adevărată, dar s-au zgâit la mine, iar clepsidra nu s-a curăţat.
Acum ştiu: totul aici are un singur sens, deşi el continuă să navigheze când înainte când înapoi. El e Timpul, un soi de Cronos al mitologiei greceşti, numai că existenţa lui e extrapolată la toate galaxiile şi toate planetele. Mi-a arătat atât de multe lucruri încât aş putea să îi întrec pe toţi învăţaţii lumii mele, dar nu am cum să folosesc nimic din ce ştiu. Sunt abandonată printre năluci şi umbre, printre stihii de vreme uitate. Toate sunt însă strânse aici de către Timp, alături de gândurile oamenilor ce se adună în nişte cutii gigantice, iar apoi încep să se deterioreze, fiind trecute la alte categorii.
Fâş! Fâş! Fâş! Poc!
Un alt grăunte cade, implacabil, în mormanul de dedesubt. Am enunţat demult să îi mai număr, ochii mei obosiţi, înroşiţi de plâns şi disperare fiind aţintiţi asupra acelei ultime petale care îmi marchează sfârşitul. Şi un sfârşit în compania Timpului sună atât de rău încât fiori reci îmi zguduie trupul.
Îmbătrânesc, dar granulele continuă să cadă. Şi ce dans frumos au, acolo, în burta bestiei care îmi marchează viaţa. Mă înfurii, poate pentru a mia oară, numai că acum totul trebuie să înceteze. Nebunia mă încercuieşte cu mantia ei ciudată şi îmi şopteşte lucruri imposibile în ureche. Trebuie să scăp de chinul acesta!
Cum de nu pot să fiu şi eu ca eroii din basme, perfectă, gata să înfrunt orice? Cum de las soarta, care e dictată de acest personaj nemuritor, să îmi spună ce să fac? Nu-mi aparţin eu oare?
Mă ridic, tremurând din toate mădularele, simţind cum mi se încreţeşte pielea de spaimă şi aşteptare încordată ca ceva să mă oprească. Cum nimic nu o face, îmi iau avânt şi mă arunc în clepsidra mea.
Simt sticla cedând. Surprinzător de uşor, chiar! În secunda următoare înot printre spiriduşii aceia lucitori, paznicii mei, şi mă simt, în sfârşit, liberă.
În timp ce ei evadează, îmi dau seama că totuşi, mai e cineva lângă mine. Chiar înainte ca totul să dispară, iar corpul meu să se transforme în cenuşa ce mai apoi va alcătui un nou spiriduş pentru clepsidrele diavoleşti ale Timpului, îmi întorc capul şi văd petala aceea roză. O zână micuţă care clatină din cap.
Îmi atinge fruntea înfierbântată, iar luminile dispar. Timpul probabil că nu îmi va simţi lipsa, dar eu sper să o facă. Sper să simtă şi el disperarea mea, să simtă că... să simtă că nu mai are timp.
(tema "timpul")
Clepsidră, tu, trădătoareo
de candy_cane
Un grăunte mic şi galben sclipi în întunecimea camerei, orbindu-mă cu lumina lui. Fâşâitul care veni din alunecarea lui spre fundul de sticlă al coliviei transparente în care se afla mă făcu să îmi ascund capul între perne. Era atât de gălăgios încât timpanele mele protestară la bubuitul ritmic pe care îl făcu până se opri din a cădea de pe movila colorată, reprezentată de fraţii şi surorile lui.
Nu era cu nimic mai diferit de cele câteva miliarde de fârmituri de lumină şi întuneric, de răceală şi căldură de dinaintea lui, şi totuşi, acest micuţ lucruşor colorat în auriu marca o altă zi. O altă zi pe care o petrecusem urmărind cum se strecoară printre porţile înguste ale clepsidrei. O altă zi nenorocită care se terminase şi mă aducea mai aproape de moarte.
Timpule! Timpule de ce m-ai sechestrat aici, atât de departe de lumea exterioară ca să urmăresc cum îmi expiră viaţa? De ce nu m-ai lăsat, aşa răzvrătită împotriva ta cum eram, într-o lume de eretici? De ce a trebuit să mă iei de lângă ai mei şi m-ai pus în faţa acestui lucru imens? De ce trebuie să conştientizez că nu mai am nici un fel de libertate pe pământ şi că toate depind de numărul de licurici pe care îi bagi în fiecare clepsidră, individualizat la fiecare om în parte?
Degeaba te întreb, iar durerea e prea mare ca eu să mă mai gândesc la asta.
Îmi aşez capul înapoi pe perna moale din puful alb al lebedelor care zboară fără nici un impediment pe cerul vieţii. Aş vrea să evadez, dar picioarele mele cară anii care i-am petrecut până acum, şi mi-ar fi imposibil să mai plutesc spre pământ.
Un alt grăunte, răşiatic precum florile de cireş, îmi zâmbi din vârful clepsidrei, gângurind promisiuni deşarte, căci ştie că el e ultimul care va pica peste movila consistentă de dedesubt. Mi-e frică de viitor, dar, aflându-mă aici, îmi dau seama cât de efemer e totul, cât de repede trec toate şi că doar timpul va continua să curgă.
Când am ajuns prima dată în această împărăţie, îmi amintesc şi acum, am fost curioasă şi exaltată. Totul era nou, şi, spre deosebire de ceilalţi muritori, eu puteam să tot întorc timpul, deşi, după cum am realizat aproape imediat, granulele nu se mai mişcau, strălucind a moarte şi deşertăciune de după sticla lor murdară. Ba am încercat să le şi şterg, să le redau strălucirea adevărată, dar s-au zgâit la mine, iar clepsidra nu s-a curăţat.
Acum ştiu: totul aici are un singur sens, deşi el continuă să navigheze când înainte când înapoi. El e Timpul, un soi de Cronos al mitologiei greceşti, numai că existenţa lui e extrapolată la toate galaxiile şi toate planetele. Mi-a arătat atât de multe lucruri încât aş putea să îi întrec pe toţi învăţaţii lumii mele, dar nu am cum să folosesc nimic din ce ştiu. Sunt abandonată printre năluci şi umbre, printre stihii de vreme uitate. Toate sunt însă strânse aici de către Timp, alături de gândurile oamenilor ce se adună în nişte cutii gigantice, iar apoi încep să se deterioreze, fiind trecute la alte categorii.
Fâş! Fâş! Fâş! Poc!
Un alt grăunte cade, implacabil, în mormanul de dedesubt. Am enunţat demult să îi mai număr, ochii mei obosiţi, înroşiţi de plâns şi disperare fiind aţintiţi asupra acelei ultime petale care îmi marchează sfârşitul. Şi un sfârşit în compania Timpului sună atât de rău încât fiori reci îmi zguduie trupul.
Îmbătrânesc, dar granulele continuă să cadă. Şi ce dans frumos au, acolo, în burta bestiei care îmi marchează viaţa. Mă înfurii, poate pentru a mia oară, numai că acum totul trebuie să înceteze. Nebunia mă încercuieşte cu mantia ei ciudată şi îmi şopteşte lucruri imposibile în ureche. Trebuie să scăp de chinul acesta!
Cum de nu pot să fiu şi eu ca eroii din basme, perfectă, gata să înfrunt orice? Cum de las soarta, care e dictată de acest personaj nemuritor, să îmi spună ce să fac? Nu-mi aparţin eu oare?
Mă ridic, tremurând din toate mădularele, simţind cum mi se încreţeşte pielea de spaimă şi aşteptare încordată ca ceva să mă oprească. Cum nimic nu o face, îmi iau avânt şi mă arunc în clepsidra mea.
Simt sticla cedând. Surprinzător de uşor, chiar! În secunda următoare înot printre spiriduşii aceia lucitori, paznicii mei, şi mă simt, în sfârşit, liberă.
În timp ce ei evadează, îmi dau seama că totuşi, mai e cineva lângă mine. Chiar înainte ca totul să dispară, iar corpul meu să se transforme în cenuşa ce mai apoi va alcătui un nou spiriduş pentru clepsidrele diavoleşti ale Timpului, îmi întorc capul şi văd petala aceea roză. O zână micuţă care clatină din cap.
Îmi atinge fruntea înfierbântată, iar luminile dispar. Timpul probabil că nu îmi va simţi lipsa, dar eu sper să o facă. Sper să simtă şi el disperarea mea, să simtă că... să simtă că nu mai are timp.
Tenderest touch leaves the darkest of marks,
And the kindest of kisses break the hardest of hearts
~Florence + The Machine
And the kindest of kisses break the hardest of hearts
~Florence + The Machine