GreÅŸeli ÅŸterse de iubire

[myuu]

[center]Capitolul 20[/center]

Am intrat într-un birou elegant şi spaţios în care mobila din lemn de cireş trona în întreaga încăpere. Două birouri masive pe care erau aşezate câte un laptop stăteau faţă în faţă, iar, între ele, fotolii dintr-o piele de un roşu-carămiziu, pe cât de spaţioase pe atât de confortabile. Pe unul dintre ele stătea Niiro relaxat, fumându-şi degajat ţigările. Când m-a văzut, chipul i s-a luminat şi s-a ridicat apropiindu-se de mine, cu paşi mărunţi, dar grăbiţi. M-a luat în braţe, strângându-mi cămaşa în pumni, apoi şi-a unit buzele cu ale mele într-un sărut intens. Mâinile i se mişcau pe spatele meu necontenit, ridicându-mi cămaşa încet.
- Ce frumos miroşi, mi-a spus muscându-mă uşor de gât şi făcându-mă să scot un scâncet aproape mut.
Se împlinea aproape un an de când ne mutasem în Londra unde Niiro îşi deschisese o firma de construcţii la care lucram şi eu, având o poziţie destul de importantă. Defapt nu prea mă pricepeam la noua mea meserie, aşa că devenisem mai mult un fel de „secretară”. Mda...un adevărat clişeu: secretara tânără, blondă se îndrăgosteşte de şeful inteligent şi arătos şi începe o adevărată poveste de dragoste. Se potrivea de minune, cu o singură excepţie, eu eram un tip. Nici cu engleza nu mă descurcam foarte bine, cel puţin nu ca Niiro. La el părea ceva atât de natural, până şi accentul era imitat aproape perfect, eu repetam uneori de două ori câte ceva din cauza accentului.
Poate că eram doar o bătaie de cap în plus, dar niciodată nu mi-a reproşat nimic. Mă trata, şi încă o mai face, ca pe un trofeu câştigat cu greu. După părerea mea, nu meritam toate astea, dar el chiar mă iubea, iar eu credeam cu adevărat în asta.
M-a ridiat de mijloc, aşezându-mă pe biroul lui, iar el punându-se pe scaun în faţa mea. M-a privit direct în ochi, iar eu am roşit. A zâmbit. Încă mă mai simţeam stânjenit de astfel de momente de parcă ar fi fost prima oară.
A început să-mi deschidă fiecare nasture de la cămaşă în parte, lingându-şi buzele pentru a le umezi.
- Niiro, nu aici, te rog...Poate ne găseşte cineva.
- Şi? Oricum nu ar îndrăzni nimeni să comenteze ceva.
Avea dreptate, şi totuşi nu mă simţeam confortabil într-un birou în care ar putea intra orice angajat sau mai ştiu eu cine. Curând, cămaşa mea, complet deschisă, a alunecat pe jos, moment în care Niiro m-a împins pe spate, urcându-se deasupra mea. Şi-a trecut limba peste buzele mele, apoi şi-a introdus-o în lăcaşul umed cercetând în voie.
- Te iubesc.
Mi-a şoptit la ureche între două săruturi, apoi a început să mă descotorosească de fiecare articoul vestimentar până ce am ajuns complet gol, şi la fel şi el. Lemnul lăcuit se simţea rece pe pielea mea firbinte, dându-mi nişte fiori plăcuţi pe spate. Respiraţiile noastre se auzeau din ce în ce mai intens cu fiecare secundă care trecea. Deodată m-am trezit că nici el nu mai poartă absolut nimic şi i-am zărit corpul bine făcut sub lumina clară a zilei – era atât de frumos. Mă gândeam la cum mă vede el pe mine, probabil fragil, mult mai firav decât el.
I-am simţit mâna strecurându-i-se între picioarele mele şi masând acel loc până am scos un geamăt prelung ca rezultat al plăcerii pe care mi-o provoca. În momentul în care s-a oprit, şi-a îndreptat gura către pieptul meu desfătându-se cu unul dintre mugurii mei întăriţi, apoi îşi trecându-şi limba peste zona mea sensibilă. Când o cuprinde cu buzele, îmi arcuiesc spatele, lăsându-mi în acelaşi timp capul pe spate şi agăţându-mi degetele în părul său moale. Odată ce m-am eliberat, s-a ridicat şi Niiro, privindu-mă adânc în ochi cu acel zâmbet pervers, caracteristic lui.
S-a aşezat cu grijă între picioarele mele, potrivindu-le astfel încât să mă poată pătrunde mai uşor. În acel moment am scăpat un scâncet prelung şi m-am prins de braţele lui. Durerea, destul de slabă, a dispărut curând fiind înlocuită complet de plăcerea desăvârşită ce a urmat. Niiro se deplasa în interiorul meu din ce în ce mai repede, corpurile noastre mişcându-se la unison, iar respiraţiile contopindu-se într-una singură. Cuvintele nu-şi mai aveau sensul, amândoi savurând acele clipe. Nu ne-am oprit până când nu ne-am îndeplinit scopul şi anume atingerea extazului, moment în care ne-am eliberat de lichidul albicios care s-a împrăştiat pe suprafaţa din lemn.
S-a dat jos de pe birou, trăgându-mă după el, apoi mi-a dat hainele ce zăceau împrăştiate pe jos:
- Hai, îmbracă-te, am o surpriză pentru tine în seara asta, mi-a spus făcându-mi cu ochiul.
Mi-am tras perechea de boxeri gri pe mine, apoi pantalonii negrii, simpli, dar puţin cam şifonaţi. Mi-am aranjat puţin părul răvăşit în geamul unei biblioteci, apoi mi-am îndreptat privirea către Niiro, care se aşezase pe unul dintre fotolii.
- Tu nu vii acasă? Programul s-a încheiat. I-am spus cu un glas nevinovat.
- Să spunem că mai am ceva de făcut... Tu du-te, să fi gata pe la ora opt când vin să te iau.
Am ieşit din birou fără să mai încerc să-l trag de limbă, ştiam că nu are niciun sens, nu voi afla oricum nimic. Am coborât cu liftul până în parcarea subterană unde mă aştepta un fiat de un gri metalizat pe care mi-l dăruise Niiro când am împlinit douzeci şi doi de ani, însă nu-l prea foloseam fiindcă mai mereu mergeam împreună acasă.
În drum către vila în care locuiam, am pornit radioul pe un post de muzică în timp ce-mi vedeam de condus. Ajungând la un semafor, mi-am aruncat privirile către un parc care aducea puţin cu cel din Tokio în care îmi amintesc ca am fost o dată împreună înainte să ne mutam aici. Îmi amintesc de acele zile ca şi cum s-ar fi petrecut acum mult timp, atunci când Niiro abia îmi spusese despre cine este el cu adevărat. În momentul ăla nu-mi puteam imagina că cineva ca mine ar putea fi iubitul unui criminal, însă am observat că dragostea poate repara orice. Acum mă gândesc că iubirea e ca un pansament care vindecă rănile indiferent cât de grave sunt şi şterge orice greşeală. Nici eu n-am crezut că este posibil, asta până să descopăr pe propria piele. Cuvintele lui mi-au strâpuns inima şi mereu îi simt săruturile pe buze ca o promisine că sunt al lui, toate acestea au făcut ca trecutul să fie îngropat odată cu greşelile pe care le-am comis.
Am auzit o maşină claxonându-mă pentru a mă atenţiona că trebuie să pornesc şi am apăsat pe acceleraţie. Mai erau mai puţin de două ore până când urma să mă întâlnesc cu Niiro şi deja nu mai aveam răbdare.

[center]***[/center]

Am oprit într-un port aflaţi la câţiva kilometri de Londra, iar Niiro a coborât din maşină dechizându-mi portiera şi întinzând palma pentru a mă lua de mână.Gestul îmi părea incredibil de stânjenitor aşa că am ezitat puţin.
- Te rog, fă-mi pe plac, mi-a spus el şoptit, iar eu am acceptat în cele din urmă.
M-a luat apoi de mână şi ne-am îndreptat către un vapor decorat cu tot felul de lumânărele parfumate şi diverse alte decoraţii pe care nu le-am admirat suficient din cauză ce eram cu el aşa că nu-mi mai trebuia nimic.
Ne-am aşezat la o masă, iar vaporul a început să se depărteze de mal. Un curent plăcut trecea pe lângă noi legănând flăcările pâlpâitoare ale lumânărilor, iar chipurile noastre erau luminate în penumbra. Niiro a luat sticla de şampanie de pe masă şi a deschis-o turnând în două pahare.
- Pentru tine, iubirea mea, a spus ridicând paharul lui.
- Stai aşa, nu-i corect, de ce pentru mine? Eu nu am făcut nimic ca să merit toastul asta, tu în schimb...
- Bine, atunci hai să fie pentru noi!
Am ridicat amândoi paharul ciocnindu-le între ele, iar acel zgomot caracteristic al sticlei nu a întârziat să apară. Am luat câte o gură din băutura dulceagă, apoi m-am dus direct către roşcat, apucându-l de cravata neagră pe care o purta. I-am cuprins buzele într-un sărut tandru, apoi el a continuat făcându-l mult mai pasional. Când buzele ni s-au depărtat, mă privea puţin surprins fiindcă eu am fost cel cu iniţiativa de data asta, dar îmi plăcea sentimentul.
- Te iubesc, am adăugat. Deja îmi plăcea sentimentul. Undeva în interiorul meu ştiam că e adevărat şi adunci de ce nu i-aş spune şi lui? Chiar merita asta, în plus nu era nimeni în jur ca să mă simt sânjenit. Se gândise la mine ca întotdeauna...
Mi-a dat drumul, aşezându-se la masă fiindcă tocmai ce venise un ospătar, îmbrăcat foarte elegant, care aducea două farfurii de friptură. I-am urmat exemplul apoi am început să mănânc, puţin îmbufnat până când am rămas iar singuri.
- Tu nu mi-ai răspuns...am murmurat fără să mă uit în ochii lui.
- Ce? A venit întrebarea promptă a lui Niiro. Aa...că te iubesc? Dar nu ţi-am dovedit deja acum câteva ore? Mai vrei încă o demonstraţie?
- Nuuu. Am spus răstit, înroşindu-mă puţin.
Am terminat de mâncat destul de încordat, ştiind că privirile lui sunt aţintite asupra mea mereu. Defapt nici nu s-a atins de mâncare de parcă uitându-se la mine ar fi suficient cât să se sature.
După ce am terminat, mi-a întins şi porţia lui zâmbindu-mi cald.
- Ce, încă una?
- Mănâncă. Vei avea nevoie de toate forţele, ne aşteaptă un pat foarte confortabil înăuntru. Mi-a spus, arătând cu capul în direcţia cabinei de pe vapor, iar eu m-am înroşit şi mai tare.
Am început să tai bucata de carne, uitându-mă la spuma mării ce dispărea în abisul nemărginit. Dacă ar fi să asemăn acel peisaj cu ceva, atunci valurile înspumate ar fi toate obstacolele din relaţia mea cu Niiro, greşeli comise fără să ne dăm seama, iar apa, iubirea care până la urmă învinge orice.

The End

Din păcate aici se termină ficul, sperăm că va placut şi mulţumim tuturor pentru aprecieri şi comentarii, sau doar pentru că l-aţi citit, înseamnă mult pentru noi >:D<