GreÅŸeli ÅŸterse de iubire

[myuu]

Capitolul 14

Greşală după greşală, am comis atâtea, mai contează? Când te am pe tine aproape, simt că totul se dizolvă în jurul meu şi singurele lucruri rămase sunt zâmbetul tău dulce, părul moale de un roşiatic cald şi mâinile reci care-mi dau fiori. Aşa că la ce m-ar interesa unde sunt? Pot fi oriunde atâta timp cât sunt cu tine...sau cel puţin aşa am crezut.

M-am aşezat frustrat pe canapea, proptindu-mi capul într-una din mâini şi privind în gol. Mă gândeam la ce vorbea Niiro cu Anne şi acest lucru mă neliniştea mai mult decât lăsam să se vadă. Nu aş fi recunoscut niciodată, dar eram gelos pe Anne, deşi nu aveam un motiv întemeiat, o consideram un posibil adversar. Chiar dacă în acte era fiica lui, nu era una naturală, deci ce i-ar fi împiedicat să...Nu, trebuia să încetez cu asta, aveam probleme mai mari si doar ea ne putea ajuta, era un rău necesar.
M-am ridicat, apropiindu-mă de camera în care intrase Niiro în urmă cu câteva minute şi mi-am lipit urechea de uşă pentru a auzi ce vorbeau.
- Hm...Niiro se pare că te-ai băgat în probleme mari de data asta. Nu mă înţelege greşit, te pot ajuta, dar...Ştiu că nu o să-ţi placă asta, însă este singura cale. Trebuie rezolvat totul aşa cum spune legea şi pentru a avea dreptul să te aperi întâi va trebui să te predai...şi Shiro de asemenea.
Am tresărit în urma vorbelor sale şi m-am îndepărtat puţin de uşă. Nu eram sigur că mai aveam puterea să ascult în continuare. Eu...în închisoare? Dacă ar fi fost altcineva în locul meu, cu siguranţă aş fi început să râd, dar acum nu îmi pare nimic amuzant. Gândul că voi trece dintr-o extremă în alta, de la poliţist, la infracor, era absolut terifiant, nici măcar nu puteam să-mi imaginez că ar fi posibil. Cu toate astea, am găsit puterea de a mă apropia de uşă pentru a auzi şi restul conversaţiei.
- Poftim? Anne cred că glumeşti, iar eu nu am chef de astfel de lucruri acum, înţelegi?
- Nu glumesc! Niiro, măcar mă asculţi? Trebuie să te predai, altfel nu am cum să te apăr, iar Shiro va fi considerat complicele tău, aşa că nu ai de ales.
După acest schimb de replici foarte tensionant, am auzit sunet de paşi care se îndreptau către mine. Am reuşit să mă urnesc cumva din loc şi m-am aşezat pe canapea, înainte ca uşa să fie deschisă. Mi-am fixat ochii în pământ vrând să-mi ascund lacrimile din ochi şi mi-am lăsat părul să-mi cadă pe faţă. Speram ca şuviţele blonde să-mi fie îndeajuns pentru a-mi ascunde chipul speriat fiindcă nu voiam să mă vadă aşa. Ştiam că şi el ar suferi şi nu-mi doream acest lucru.
- Shiro... L-am auzit spunând în timp ce se apropia de mine. Ceva din mine ţipa să stea cât mai departe, dar strigătul mut răsuna doar în mintea mea. Inima a început să-mi vibreze când am l-am simţit la doar doi paşi distanţă, apoi bătăile s-au accelerat când mi-a prins bărbia în palmă. Mi-a ridicat chipul, iar eu am închis ochii strâns, însă era prea târziu, lacrimile deja îmi tăiau pielea obrajilor.
- Hai Shiro, nu plânge, ţi-am promis că totul va fi bine, nu? Mi s-a adresat el pe un ton calm. Nu-mi imaginam cum de putea fi atât de relaxat în astfel de momente, probabil doar se ascundea de mine pentru a mă linişti. Nu-mi iau promisiunea înapoi orice ar fi, a continuat, apoi m-a îmbrăţişat strâns de parcă ar fi vrut să mă protejeze.
Mi-a explicat pe scurt ce vorbise cu Anne, iar, în momentul în care a pomenit de închisoare, i-am simţit nervozitatea mascată de zâmbete false. Credea că aşa mă va face să mă simt mai bine, dar nu mă ajuta deloc. Îi auzeam glasul spart şi, dacă nu l-aş fi văzut, aş fi putut jura că plânge şi el, deşi nu puteam să mi-l imaginez într-o astfel de ipostază. Înţelegeam situaţia în care ne aflam chiar mai bine decât el, doar cu aşa ceva mă ocupam până la urmă, şi totuşi eu eram cel care se şimţea pierdut.
Ne-am urcat într-o maşină neargă, sport, nu am apucat să-i văd marca, nici nu mă interesa. Stăteam pe bancheta din spate cu capul pe Niiro, privind peisajul monoton de pe fereastră acaparat de griul caracteristic asfaltului. Ne întorceam în Tokyo.
Drumul a fost incredibil de scurt , sau cel puţin aşa mi s-a părut, astfel încât am ajuns imediat la destinaţie. Am recunoscut străzile aglomerate, blocurile înalte şi magazinele mari pe lângă care am trecut, dar un singur lucru m-a facut să-mi dau seama că ne întorsesem în Tokyo – secţia de poliţie. Am înghiţit în sec apoi am coborât din maşină alături de Niiro şi am intrat pe uşa atât de cunoscută şi totuşi, pentru prima dată, privită cu teamă. M-a luat de mână şi am intrat înăuntru de parcă ar fi fost normal să ne aflăm acolo. Şeful poliţiei ne-a pus mai multe întrebări, dar am avut noroc că nu a trebuit să spun nimic, s-a ocupat Niiro de toate aşa cum stabilisem dinainte. Eu nu am primit decât câteva cuvinte aruncate cu dezgust.
- Sunt dezamăgit de tine! Au fost ultimele cuvinte ale fostului meu şef înainte de a ne aresta, fiindcă menţionase deja de câteva ori faptul că sunt concediat. Nu ştiu de ce, dar nu mă atingea prea mult acest lucru.
Seara am fost aduşi într-o închisoare ce se afla lângă tribunal. Procesul nu ştiam când urma să aibă loc, dar eram sigur că vom afla în curând. Ni s-au dat nişte uniforme bej, cu un model extrem de simplu pe care trebuia să le purtăm. Lui Niiro îi venea destul de bine, dar mie îmi era puţin cam mare. După ce ne-am schimbat într-o cameră îngustă, am fost duşi de către doi poliţişti către celula noastră. I-am mulţumit lui Dumnezeu că măcar urma să fim împreună, nu aş fi suportat să ştiu că mă aflu lângă tot felul de criminali periculoşi, chiar dacă şi Niiro era unul dintr ei.
Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost un coridorul lung, slab luminat şi cu un miros neplăcut, chiar mai rău decât cel specific cartierelor rău famate. La un moment dat acesta se ramifica, iar noi am mers pe cel din dreapta, către o celulă deschisă. Simţeam cum pilea mi se zgribuleşte pe de o parte de frig, pe de altă parte din cauza unui sentiment inexplicabil de teama. Doar ştiam că aici se va ajunge, de ce ma mai mira ceea ce mi se întampla? De ce îmi era teama când îl aveam pe El alături?
- Iubire, crede-mă, nu se va atinge nimeni de aici de tine, asta pot să ţi-o jur! Mi-a spus după ce a observat cât de speriat priveam fiecare deţinut din spatele gratiilor. Promisiunea lui nu m-a liniştit însă, fiindcă mi-am adus aminte de momentele în care îmi spunea „iubire”. Atunci nu-mi plăcea, mă supăram şi mă comportam exact ca un copil mic şi răsfăţat, acum îmi crează nostalgie.
Dupa ce am scăpat de cătuşe, am auzit lacătul de la celulă cum se închide şi m-am întors către camera improvizată în care mă aflam. Erau două paturi etajate, un closet mizerabil de care nu te puteai apropia, podeaua de ciment si pereţi de asemenea într-o stare mizeră. Ferestre nu existau. Niiro s-a urcat în patul de sus, dar nu s-a întins ci mi-a făcut semn cu mâna:
- Vino Shiro, îţi promit că acest coşmar se va termina înainte să te trezeşti.
M-am apropiat de el încet, precum un animal sortit jertfei şi am urcat scara de metal. Mi-am pus capul în poala sa, fixându-mi privirea într-a lui. În timp ce mă jucam cu o şuviţă din părul său, Niiro mi-a acaparat buzele într-un sărut tandru, ţinându-mi capul cu una din mâini. Când s-a îndepărtat, mi-a atins buza inferioară presând-o cu buricul degetului şi apoi a zâmbit:
- Dacă aş fost închis de la început cu cineva ca tine, nu aş mai fi evadat.
- O, taci! Nu ştiu cum ai putut sta în mizeria asta. E..e de-a dreptul..nici macar nu am cuvinte.
Stricasem totul...el încerca să mă facă fericit, nu ştiu cum se putea gândi la mine înainte de toate, oare şi eu făceam la fel? Cu siguranţă că da. Nu-mi plăcea să-l văd trist aşa că i-am prins bărbia între degetele mâinii drepte furându-i un sărut scurt pe buze, dar el mi-a apropiat capul, forţându-mă să-l sărut din nou, însă mult mai intens. Limba sa îşi făcea loc înăuntrul gurii mele, mângâind-o pe a mea fără niciun fel de agresivitate.
Nu ştiu când am adormit, nu aş fi crezut că se va întampla acest lucru şi totuşi, mi-am dat seama că aţipisem în braţele lui Niiro. El nu dormise toată noaptea, de altfel avea nişte cearcăne adânci, compensate doar de ochii săi negrii în care parcă se revărsa întreg întunericul. Am auzit ca prin vis un sunet de lacăt apoi vocea inconfundabilă a lui Niiro care mă trezea.
- E timpul să pleci, puştiule. Ţi-am spus eu că te voi scoate de aici înainte să-ţi deschizi ochii ăia frumoşi, nu? Mi-a spus zâmbind, iar eu am sărit pur şi simplu din pat grăbindu-mă către uşă. Şi ce dacă putea fi un vis? Nu voiam să mă trezesc.
Când m-am văzut pe acelaşi coridorul ca şi cel pe care venisem, m-am întors către celulă vrând să îmi rămână în minte imaginea „victoriei” noastre. Nu pot nega şocul pe care l-am avut când am văzut că poliţistul încuia lacătul în urma mea, fără să-l lase pe Niiro să iasă. Nu eram doar surprins, eram de-a dreptul paralizat de imaginea pe care o aveam în faţa ochilor: un tip roşcat, incredibil de frumos, aşezat încă pe patul de la etaj şi zâmbind ironic.
- Nu! Ce faci? Am ţipat de-a dreptul nervos la poliţist. Lasă-l să iasă, am fost aduşi amândoi în celula asta ieri, trebuie să iasă şi el. Am spus aproape dintr-o singură suflare.
- Tu eşti Shiro Tame? M-a întrebat calm, reuşind să mă scoată din sărite.
- Eu în persoană, acum deschide odată uşa aia până nu mă enervez şi mai rău de atât şi nu voi mai fi răspunzător de acţiunile mele. I-am răspuns impertinent, întinzându-mă după chei şi privindu-l cu ură.
- Shiro...am auzit vocea lui Niiro din spatele gratiilor. Deocamdată eu nu pot ieşi, dar nu vreau să fi şi tu implicat în porcăria asta aşa că urmează-l pe tipul ăsta cu faţă de raton şi fă ce spune. Important e să fi tu în sigurantă, mă înţelegi?
Deşi l-am auzit perfect, nu am putut să-i răspund, m-ar fi durut prea tare, şi aşa simţeam o ruptură înăuntrul meu pentru că urma să fim despărţiţi pentru un timp...cine ştie cat de mare.
L-am urmărit pe poliţistul cu faţă de „raton”, aşa cum îi spusese Niiro, către camera mică în care urma să mă schimb de haine. Acum că mă uitam mai bine la el chiar aducea umpic a raton, defapt mai mult a viezure dacă m-ai fi întrebat pe mine. M-am scimbat în haine civile, apoi am ieşit din clădirea în care fusesem închis timp de o noapte. În faţă mă aştepta aceeaşi maşină cu care ajunsesem aici, iar înăuntru era Anne care mă privea foarte bine dispusă.
- În sfârşit Shi s-a întors. Acum putem să-l scoatem şi pe tati, nu iubitule?
Am stat câteva secunde să mă gândesc cu cine vorbea, dar, după porecla „Shi” cu care am auzit-o că mi se adresa, am dedus că eu eram acela. I-am zâmbit scurt, nu voiam să-i arăt îndoiala pe care o avem în legătură cu eliberarea lui Niiro. Puteam să am încredere în Anne? Dacă Niiro va fi închis acolo pentru mult timp eu...eu nu-mi pot imagina cum aş putea trăi fără el, aşa de dependent devenisem de el?

Să trăieşti doar în prezent, să priveşti soarele, cerul albăstrui, să simţi aerul proaspăt, vântul care-ţi bate prin păr; să te bucuri de fiecare moment al vieţii, fără să te gândeşti la ziua de mâine, să speri, să visezi, toate astea nu înseamnă nimic dacă nu şti să iubeşti. Doar dragostea te face să simţi că într-adevăr trăieşti...tocmai de aceea, cu Niiro departe, eu mă simţeam ca şi mort.