GreÅŸeli ÅŸterse de iubire

[myuu]

Capitolul 5 [by Teh]

Greşeală după greşeală.... Fără ca mintea mea să le poată şterge.
Îmi amintesc zâmbetul acela gingaş şi visele îmi cuprind mintea, în amintirile dulci ale trecutului... Până când, sângele tulburător îşi face apariţia pe pereţii galbeni, nimic nu mai este pur. Ceea ce am făcut nu mai poate fi şters.

M-am trezit, ce-i drept nu am dormit prea bine şi acum realizez şi de ce. Mă aflam pe podea şi cu o mână deasupra lui Shiro. Am râs în sinea mea amintindu-mi de noaptea trecută, era chiar prima dată când avea parte de un astfel de tratament, bine că am fost eu acela. Nu îmi vine să cred că era încă virgin, probabil nu avusese de-a face nici măcar cu o femeie sau cel puţin aşa sper. M-am ridicat de pe podeaua îngheţată şi l-am luat în braţe pentru a-l duce în dormitor. Dormea ca un bebeluş, probabil i-a plăcut prea mult noaptea trecută. Ştiam deja asta pentru că nici măcar nu încercase, cu toate forţele, de a mă depărta. Nici el nu ştie ce vrea.
Am ajuns în dormitorul lui şi l-am aşezat pe aşternutul acela crem, apoi l-am învelit. Mă întrebam dacă să îl las gol sau să îl îmbrac. Am decis să îl las aşa, să aibă o surpriză plăcută când se va trezi. Am mers şi m-am îmbrăcat, eu nu prea aveam motiv să rămân aşa plus că nu mai doream să dorm. Am observat berea stând încă pe frigider şi am fost indignat.
- La dracu', am uitat să le bag la răcoare. Acum bea rece din... Ah! Am spus asta în şoaptă pentru a nu îl trezi pe micuţul blond, după care am băgat alcoolul în congelator. Speram să nu le uit acolo, nu vroiam bere din cuburi de gheaţă.
Am petrecut câteva minute gândindu-mă ce aş putea face de mâncare, era destul de dimineaţă şi stomacul meu o lua razna, total. Am mers la magazin şi am cumpărat câteva chestii, după care le-am pregătit. Ştiam să gătesc, dar nu îmi plăcea, eram totuşi bărbat. Poate le-ar fi gătit poliţistul gol din camera de alături. Mintea mea s-a îndepărtat în întâmplarea de noaptea trecută. Mă simţisem bine cu adevărat, deşi nu cred că era mai mult de atât. A fost cel mai dulce dintre toţi bărbaţii cu care m-am culcat, până în momentul de faţă . Nu regretam faptul că îl violasem, sau cel puţin asta cred că am făcut. Reacţia lui a fost mai bună decât mă aşteptam.
Am aranjat pe masă tot ceea ce credeam eu că ar trebui şi am mers la baie, să fac un duş. Am lăsat apa să îmi purifice trupul şi să se scurgă pe şuviţele mele lungi, roşcate. Tatuajul de pe piept îmi aducea aminte de toate crimele mele. Dulci şi, cu toate acestea, amare, vroiam să uit trecutul deşi era imposibil, greşelile nu puteau fi îndepărtate atât de uşor, nu?
Când am ieşit din baie am auzit un zgomot din camera blondului, dar nu am îndrăznit să merg acolo. Probabil ar fi aruncat în mine cu fiecare obiect pe care îl putea prinde. Imaginea asta trecând prin faţa ochilor mei, m-a făcut să râd. Am mers spre bucătărie şi m-am aşezat pe unul din scaune turnându-mi o ceaşcă de cafea. Lichidul negru scurgându-se în cana aceea albă. Atât de opuse şi totuşi se integrau atât de bine. Nu era genul meu să analizez atât de bine detaliile, dar, de la un timp, trebuia să o recunosc, nu mai eram chiar eu.
Chipul lui angelic, ochii lui inocenţi şi privirea nevinovată, trupul său firav era acum prezent în faţa mea, intrând în cameră foarte liniştit, asta până să mă vadă.
- Eşti idiot! Nu îmi vine să cred că mi-ai făcut asta, ieşi imediat din casa mea, violatorule. Pleacă dacă nu vrei să te arestez, pleacă acum!
Am început să râd la ameninţările lui de doi bani şi se mai numea poliţist, de fapt era blond, îl înţelegeam. L-am prins de braţe şi l-am sărutat muşcându-i buzele.
- Uite ce e, iubire, nu mă lua aşa tare de dimineaţă, s-ar putea să te muşc atât de rău încât să fie nevoie să dai declaraţie. 'Agent Shiro, unde aţi fost noaptea trecută?' Sau cum dracu e treaba asta la poliţia voastră. Şi dacă tot vrei să mă denunţi, fă-o, nu prea am de gând să plec. Eşti mult prea bun. I-am mai accentuat un sărut violent după care l-am aşezat pe unul din scaunele aflate în încăpere.
- Niiro eşti un idiot cretin. Pleacă imediat de aici, pleacă. Să nu îndrăzneşti să mă mai săruţi vreodată , sau să mă mai atingi. Ai auzit? Nu vreau să mai faci asta pentru că eu...
Câteva lacrimi au început să se scurgă din ochii săi albaştrii, atât de fermecători. Atunci i-am dat drumul din strânsoarea agresivă, pe care o păstrasem totuşi blândă. A început să plângă, era atât de firav. Cum să nu îţi doreşti să îl protejezi? Era atât de moale încât îmi stârnea o dorinţă ascunsă, iar mintea mea începea să se învârtă în jurul lui, să nu mai zic de bătăile inimii.
Mi-am trecut degetele deasupra ochilor lui, i-am şters lacrimile şi l-am îmbrăţişat. Nu îi puteam spune că voi pleca, nu aveam de gând să o fac, momentan. Şi totuşi plângea? Pentru ca eu să nu plec? Probabil, dar nu mă cunoştea, iar eu nu renunţam deloc aşa de uşor.
- Hai Shiro, nu plânge. Ştii bine că oricum nu voi pleca, orice ai zice. Dacă te face să te simţi mai bine, mă poţi denunţa, eu nu voi înceta să mă gândesc la faţa ta copilăroasă şi la ochii ăştia blânzi. Iubire, calmează-te.
Simţeam umezeala lacrimilor pe tricoul meu şi mâinile sale înconjurându-mi talia, strângându-mă. Asta mă ducea cu gândul la ceea ce îmi zicea el, mă gonea, dar vroia să rămân. Altfel nu puteam explica cum de acţionează atât de prostesc. Poate chiar îi plăcuse să petreacă nişte timp...în plus, cu mine.
Am stat aşa timp de minute îndelungate, el plângând şi eu mângâindu-i părul şi strângând în degete fiecare şuviţă, într-un mod atent pentru a nu-l răni. Când am simţit că nimic nu îmi mai udă îmbrăcămintea, am ştiut că se oprise, dar nu îmi dădea drumul. Era atât de clar.
- Iubire, nu plec eu aşa uşor de lângă tine, deci că nu mai plânge. Mai bine ai mânca ceva ca după să mergi la lucru, să mă denunţi.
Şi-a dat drumul şi s-a întors spre masă, mâncând orice vedea. Probabil îi era prea foame sau nu vroia să îmi vorbească. Eu am băut cafeaua şi am mâncat puţin.
- Mă duc să fac un duş, violatorule. Să nu cumva să intri peste mine, o să încui uşa, perversule.
- E bine că nu mă faci şi pedofil, puştiule.
A plecat iritat. Ţipase la mine şi vocea lui părea disperată şi totodată liniştită, asemenea firii lui. Exploda din orice, poate fără să realizeze, iar în ochii mei rămânea aceaşi fiinţă magnifică şi totodată stupidă. Cât de imperfect era şi atât de stângaci, cu toate astea mult prea frumos. Am oftat la acest gând şi am scos berea din congelator.
- Destul de rece pentru mine. Am zis cu voce tare, în timp ce m-am îndreptat spre living. Am deschis televizorul şi m-am aruncat pe canapea, stând destul de comod. Nu era nimic interesant până ce nu am dat pe un program de ştiri, la un interviu.

- Domnule poliţist Abraham , sunteţi sigur că l-aţi putea identifica pe Niiro Kataki dacă l-aţi vedea?
- Normal că aş putea face acest lucru. Doar dacă nu şi-a făcut o operaţie estetică. Ştiţi are un buget destul de mare şi poliţia nu ştie încă de unde vine.
- Credeţi că este posibil să fie prins? A evadat chiar sub ochii dumneavoastră.
- Aceea a fost o greşeală pe care nu o vom mai repeta. Am încheiat interviul domnişoară, vă rog să plecaţi.

Deci încă eram căutat, cât de important mă credea lumea. Dar acest Abraham este un adevărat pericol, idiotul. Trebuie să am grijă să nu mă vadă, eu nu îmi schimb faţa, a înnebunit? Cred că singurul lucru după care mă poate identifica perversul acesta este tatuajul, poate mi-l modific zilele astea. Am schimbat programul, nu vroiam ca dulcele de Shiro să vadă asta, ar fi fost mai aproape de identitatea mea adevărată, doar cu un pas. Ceva din mine nu vroia ca acesta să afle că eram un criminal, şi asta nu era pentru că acesta era poliţist, asta îmi păsa cel mai puţin. Am scăpat odată, mai pot scăpa şi a doua oară. Dar nu ştiu dacă voi mai putea fugi ştiind că el îmi cunoaşte identitatea. Am spus mereu că nu e bine să lucrezi în grup şi să îţi faci prieteni, te ataşezi şi după asta nu te mai poţi concentra la ceea ce faci. Cam aşa venea şi treaba cu blondul meu, poate că fusese doar o seară ca oricare alta, dar nu vroiam să îl rănesc. Era mult prea blând pentru asta. Îi vedeam imaginea, spărgându-se în mii de bucăţele... Nu ar putea suporta un asemea impact, este prea fragil. Atât de apetisant.
L-am auzit deschizând uşa de la baie şi mi s-a părut relaxat. A intrat în living, fără a mă privi. I se părea normal să plângă de faţă cu mine şi apoi să nu mă bage în seamă? Mda, era Shiro, deci trebuia înţeles.
- Hei, puştiule, este ora unsprezece, mai mergi la serviciu? Sau aveţi program târziu?
Auzind vorbele mele, şi-a trecut privirea la ceasul aflat pe perete ce arăta exact ora pe care eu o menţionasem. Deci uitase că trebuie să meargă la lucru, cât de împrăştiat era. Eu am oftat şi am mers către el, la mişcarea mea el a dat un pas înapoi. M-a făcut să mă simt ca un ultim gunoi... Mă evita, de aia nu se uita la mine. Nu am lăsat să vadă că îmi păsa de acest detaliu şi l-am împins spre camera lui.
- Mergi şi schimbă-te iubire. Am zâmbit, deşi era un zâmbet fals, părea că nu a realizat. Adică, dacă nici măcar nu mă privea...
Am mers să îmi iau lucrurile, puţine pe care le aveam, vroiam să plec. Dacă nu mă dorea în preajma lui, nu îl puteam obliga. Tot ceea ce puteam face era să plec din casa lui. Urma să fac asta după ce pleca el, nu vroiam să mă oprească şi de fapt... Mă temeam, oarecum, că nu va încerca să mă oprească.
Era îmbrăcat în uniforma lui de poliţist care îi venea mult prea sexi, era ilegal să îţi vină atât de bine, ar fi trebuit dată o lege pentru chestia asta. Era la uşă, încălţându-se când eu am început să vorbesc.
- Iubire ce sexi eşti, îţi stă atât de bine în uniforma asta. Sincer, ar trebui să fie ilegal. Uhh. Ce fund îţi face. Iami - Iami. Nu vrei să o mai facem odată?
Am zâmbit iar el s-a înroşit, ce inocent era. Înainte să închidă uşa, mi-a spus.
- Vezi să nu îmi distrugi casa, violatorule. Şi du-mi câinele la plimbare, să nu îl pierzi. Perversule! Numai din cauza ta am întârziat.
Avea obrajii roşii când mi-a zis asta, a trânti uşa în urma lui, iar eu am început să râd copios şi, uitându-mă la căţel, i-am zis:
- Hei potaie, se pare că nu mai plec. Mergem la agăţat alte potăi.
Ceea ce spusese poate nu era destul de limpede, dar dorinţa lui de a mă face să rămân era foarte clară pentru mine, sau poate că îl înţelegeam eu mai bine. Oricum ar fi fost, mi se părea minunat. Aveam de gând să mai rămân o vreme în viaţa lui.


Capitolul 6

Am ajuns la serviciu destul de greu din cauza aglomeraţiei infernale şi a autobuzuli care părea să nu mai ajungă niciodată în staţie. Când am intrat pe uşa secţiei de poliţie era deja trecut de ora doisprezece şi eram sigur că seful meu va fi iar nervos întreaga zi. Şi spun „iar” pentru că el e nervos mai tot timpul şi îţi trebuie foarte puţin pentru a-l scoate din sărite, iar eu îi oferisem o ocazie tocmai bună. Evident, a urmat o morală de aproape jumatate de oră timp în care îl ascultam doar fiindcă el avea o oarecare influienţă asupra mea.
Când în sfârşit şi-a dat seama că în felul ăsta pierdea timpul, mi-a dat voie să merg în birou. Ajungând acolo, mi-am făcut o cafea fiindcă oboseala începea să se resimtă după ce dormisem atât de puţin. Era numai vina idiotului de Niiro, nici acum nu ştiu de ce nu merg pur şi simplu să-l reclam. Nu-mi era teamă de el pentru că ştiu că odată ce îl voi da pe mâna poliţiei nu mai putea să-mi facă nimic, ci îmi era teamă, în mod anormal, pentru el.
Mă gândeam că odată ce va fi închis nu-l voi mai vedea niciodatp, iar acest lucru mă îngrozea mai mult decât lăsa să se vadă. Începeam să-mi fac griji, oare unde era el acum? Poate că plecase demult şi când voi ajunge acasă voi constata că a disparut din viaţa mea pentru totdeauna aşa cum i-am spus de mii de ori s-o facă. Dar...nu asta îmi doream. „Ah..termină! Te comporţi ca şi cum ai fi...îndragostit.” mi-am spus în gând mustrandu-mă pentru felul în care mă comportam, iar restul zilei am încercat să nu îmi mai amintesc de el.
M-am întors seara târziu pentru că seful mă ţinuse peste program din cauză că întârziasem la serviciu patru ore. În timp ce mă descălţam îl înjuram în gând pe Niiro pentru durerea de picioare şi oboseala acumulată peste zi. Şi totuşi, când am dat cu ochii de el nu am putut decât să mă înroşesc şi să las capul în jos pentru a mă feri de privirea lui. El îmi spunea ceva, dar glasul său trecea pe lângă mine fără a înţelege despre ce vorbea, eram prea prins în propriile mele gânduri.
- Hei, puştiule, măcar mă asculţi când îţi vorbesc sau iar mă ignori aşa cum făceai de dimineaţă? A fost sigurul lucru pe care l-am înţeles din tot ceea ce mi-a spus şi abia atunci am realizat că se enervase. Nu încercam să-l ignor, dar prezenţa sa mă intimida în aşa fel încât nu mai puteam să realizez ce se petrece în jurul meu.
M-am uitat la el pentru scurt timp, apoi m-am grăbit să-i răspund văzând că îşi pierde răbdarea.
- Scuze...doar că sunt prea obosit pentru a avea chef de discuţii. Mă duc să fac un duş, i-am spus scurt apoi am deschis uşa de la baie.
Am încuiat uşa după ce am intrat înăuntru, nu voiam să aflu ce mi-ar face Niiro dacă ar veni peste mine. Păşind în interiorul căzii, am deschis duşul, lăsând picăturile catifelate de apă să îmi răsfeţe trupul cu atingerea lor unică. Am petrecut câteva minute bune sub perdeaua de apă până ce mă simţeam mai relaxat. Apoi, mi-am tamponat corpul cu un prosop alb pe care l-am înfăşurat în jurul corpului şi m-am grăbit să ajung în cameră.
Am auzit o voce în urma mea care încerca să mă tachineze cu privire la cum arătam dar am ignorat-o sau cel puţin aşa am vrut să se vadă. Închizand uşa camerei, m-am îmbraceat în pijama, defapt era impropriu să spun „pijama”, fiindcă îmi luasem doar nişte pantaloni scurţi alături de un tricou comod în care urma să dorm.
Am decis să nu-i mai spun noapte bună lui Niiro şi m-am cufundat în salteaua moale a patului aşteptând să adorm. Curând amorţeala somnului m-a cuprins, însă, deşi corpul meu dorea să se odihnească, mintea era presată de multitudinea de gânduri care năvăliseră fără nicio avertizare. Mi-am amintit că mâine avea să plece Niiro fiindcă cele patru zile aproape că se terminaseră şi am simţit deodată un fior care-mi străpunge fiecare celulă din corp. Ştiam că undeva în interiorul meu nu-mi doream să plece, dar în prezenţa lui mă comportam de parcă aş dori să-l alung cu prima ocazie. Apoi, mi-am amintit de colegul meu de birou ce îmi văzuse semnul roşu de pe gât pentru care mi-a cerut o explicaţie, dar nu avea s-o primească niciodată. Mă îngrijoram că voi deveni suspect la serviciu tocmai în mijlocul acestui caz stupid.
Ca prin vis, am simţit două mâini puternice care îmi pipăie abdomenul ridicându-mi tricoul până la piept, apoi una din mâini s-a strecurat pe sub materialul pantalonilor. Nu ştiam că sunt atât de pervers pentru a avea astfel de vise, apoi totul a devenit mai clar şi am recunoscut atingerile. Un singur cuvânt mi-a venit în minte: Niiro.
- Hei, ia-ţi mâinile de pe mine, am sărit ca ars îndreptîndu-mă către partea opusă a patului.
- De ce fugi de mine, iubire? Şi eu care credeam că vrei s-o mai facem o dată înainte să plec...eh, greşala mea. Mă duc să îmi strang lucrurile ca mâine să pot pleca cât mai repede cu putinţă.
Ce mă enerva modul în care mă ameninţa cu plecare lui şi cu siguranţă o făcea intenţionat ştiind că îl voi opri. Locuiam împreună de mai puţin de patru zile şi deja mă cunoştea aproape în întregime. Dar nu şi eu. Totuşi, nu aveam să cedez, dar...trebuia să-l fac să mai rămână.
- Uite...nu trebuie să pleci mâine, înţeleg că nu ai unde să mergi şi e greu să-ţi găseşti o casă. Poţi să mai rămâi câteva zile, i-am spus cu glas încet dar fără să mă uit în ochii lui. Încă mai eram supărat pe el, dar, cu toate astea, nu voiam să plece.
- Rămân doar dacă recunoşti că nu e singurul motiv pentru care nu vrei să plec. Mi-a răspuns aproape automat şi eu am crezut că avea replica stabilită deja, altfel numi imaginam cum ar putea vorbi aşa cursiv.
- Ce? Ia-ţi gândul de la aşa ceva! Nu voi recunoaşte niciodată o prostie ca asta, nu am de ce, nu e adevărat, i-am spus eu revoltat de cuvintele sale. Minţisem. Adevărul era că nu mă gândisem la el când i-am cerut să mai locuiască un timp cu mine.
S-a ridicat de pe pat îndraptându-se către uşa cu o expresie de dezamăgirea ce i se citea pe chip. Începeam să mă panichez, nu doream să fie asta ultima dată când ne vedeam. Am deschis gura fără ca măcar să ştiu de ce, ştiam doar că trebuie să-l fac să se răzgândească.
- Nu pleca...Uite, recunosc, e bine? Vrobisem prea încet şi cu un tremurat uşor ăn glas şi am crezut că nu m-a auzit, dar el s-a întors lângă mine.
M-a sărutat neanunţat ca deobicei, ţinându-mă de bărbie pentru a nu mă împotrivi, dar eu nici nu mă gândeam să fac una ca asta. M-am implicat şi eu în sărut, dar timid şi nu suficient de activ. La scurt timp după ce a rupt sărutul s-a îndepărtat puţin de mine şi a spus:
- Şi de ce ai vrea să mai locuieşti cu un violator?
Mi-am muşcat buza fiindcă nu găseam nimic de spus, nimic care ar putea să-i răspundă la întrebare. Adevărul e că nici eu nu ştiam care e acel răspuns oricât mă întrebam, dar nu puteam să mai dau înapoi. Am simţit cum ochii mi se umplu de lacrimi care nu se stânjenesc să apară în faţa lui. Nu voiam să mă vadă aşa cum eram, sensibil şi nehotărt. Nu doream să-i stârnesc milă sau compasiune, dar ochii nu ma mai ascultau. Mi-a cerut să-l privesc şi nu m-am putut împotrivi şi imediat am roşit în obraji când i-am întâlnit chipul.
- Hai nu mai plânge, îmi spunea calm ştergându-mi lacrimile. Ce fel de bărbat eşti tu? Să-ţi spun drept nici nu aveam de gând să plec, dar nu ştiu de ce nici tu nu vrei asta.
Deci s-a prefăcut în tot acest timp pentru a vedea cum avem eu să reacţionez? Acestă întrebare şi-a făcut loc în gândurile mele tulburându-mă, dar nu mă deranja faptul că mă minţise, ci acela de a o face intenţionat. Iar eu...eu nu ştiam ce să-i răspund. Poate că era vorba de faptul că mă obişnuisem cu compania lui şi, totuşi, simteam că e mai mult de atât. Dragoste? Dar cum puteam să fiu îndragostit de un bărbat? Plăcere? Cum puteau să-mi placă săruturile lui şi atingerile şi ...? Nu am putut să-mi termin gândul fiindcă el mă strângea în braţe sărutându-mi gâtul şi pieptul, apoi masându-mi spatele pe sub tricoul alb.
- Shiro ai roşit, mi-a spus cu o voce blândă, neaşteptată. Era prima dată când îmi rostea numele şi o făcuse într-un mod în care să mă facă să mă simt bine, defapt bine e puţin spus, mă simţeam special. Cât despre constatarea sa...nu realizasem cum mă pierdeam în braţele sale uitând de orice altceva. Ridicându-şi privirea către mine a continuat să-mi spună: Recunoaşte că îţi place ce îţi fac, recunoaşte că din cauza asta nu vrei să plec, recunoaşte că mă iubeşti.
Ultimele cuvinte le spusese atît de natural şi de fermecător încât pentru o secundă am uitat că în faţa mea se află o fiinţă pământeană. Am încercat să-i analizez cuvintele, dar refuzam să gândeasc logic cât el era ocupat să mă pipăie peste tot. Probabil că îmi plăcea ceea ce simţeam fiindcă altfel l-aş fi respins şi astăzi l-aş fi reclamat la poliţie. Şi poate că din cauza asta nu doream să plece, dar iubire e prea mult spus. Acest lucru implică sentimente puternice, dar nu cumva ele începeau să înflorească în inima mea? Cu toate astea, chiar dacă eu l-aş fi iubit, el nu mă iubea şi probabil nu o va face niciodată. Lui nu-i păsa de mine, de ceea ce-mi doresc eu, ci doar voia să îşi satisfacă dorinţele. Concluzia la care am ajuns m-a făcut din nou să mă cutremur şi nevoia de plâns mi-a revenit.
- Dar...tu...tu mă iubeşti?
Îmi spusesem un gând cu voce tare şi imediat am regretat că o făcusem. El însă nu mi-a răspuns probabil ca o pedeapsă fiindcă nici eu n-o făcusem. Stomacul mi s-a strans şi eram gata să izbucnesc şi mai tare în plâns, dar el mi-a şters din nou lacrimile şi m-a sărutat apăsat pe gură. Era un sărut mai pasional decât cele cu care eram obişnuit, limba sa strecurându-se pe lângă a mea şi mângâind-o prin mişcarile sale mătăsoase. Nu ştiu dacă era un răspuns la ce îi spusesem eu mai înainte, dar nu am îndrăznit să mai întreb în primul rând pentru că nu ştiam ce anume ar trebui să-i spun.
După ce a rupt sărutul m-a cuprins un sentiment ciudat de teamă gândindu-mă că avea să mă oblige din nou să mă culc cu el şi nu puteam să neg că nu-mi era frică. Dar, aşa cum am aflat curând, acest lucru nu avea să se întâmple. Hotărâse să se oprescă aici şi să-mi ureze somn uşor, iar eu am resuflat uşurat bucurându-mă în sinea mea. Am îngăimat şi eu un „noapte bună” pe sub pătura pe care mi-o trăsesem până în gât.
Am reuşit să adorm greu gândindu-mă că poate a doua zi nu îl voi mai vedea pe Niiro. Toată noaptea am avut un coşmar în care eram în maşina de poliţie alături de Niiro conducând nebuneşte pe autostradă. Eram urmăriţi de vreo două sau trei maşini de poliţie, nu ştiu sigur pentru că eram prea speriat să mă uit în urmă. În vis, eram îngrijorat că acele maşini ne vor prinde din urmă şi oricât apăsam acceleraţia ele erau şi mai apraope de noi. Un lucru îmi voi aminti mereu şi anume acela că nu-mi era teamă pentru viaţa mea, ci pentru a lui.