Gânduri nescrise.

[Mad Hatter]

Helău. ^^
Vă mulţumesc mult-mult şi frumos celor care-au citit şi au mai şi comentat. În sfârşit, am venit cu ceva nou, scris chiar azi. Sper să fie la fel de bun sau mai bun ca precedentele. Aştept comentarii, sfaturi, păreri. Orice. :]
Lectură plăcută.

A fost ieri

Adulmecam ca o disperată parfumul de levănţică al perdelelor, îmi pierdeam privirea de copil părăsit printre tufişurile înflorite cu trandafiri roşi, mari şi apoi îmi strângeam genunchii firavi la piept, pe care-i înconjuram cu braţele-mi plăpânde, gândindu-mă că timpul va trece mai repede dacă am să închid ochii şi că tu ai să apari din secundă în secundă. Dar timpul nu trecea repede, ci extrem de încet, parcă dorind să-mi facă în ciudă. Şi nici nu tu veneai. Uşa de la intrare nu se auzea deschizându-se, paşii tăi pe coridor nu ajungeau la mine şi nici vocea ta euforică nu-mi inunda urechile pe care le aveam ciulite, sperând să te aud dintr-o clipă în alta.
Şi speram aşa până seara, când îmi dădeam seama că tu n-ai să vi la mine. Dar mă amăgeam cu gândul că ai să vi mâine. Şi mereu, întotdeauna, îmi aduceam aminte ziua de ieri, în care tu-mi spusesei anumite vorbe pe-un ton blând, calm şi dulce, încât aproape simţeam cum cuvintele tale dansau prin faţa ochilor mei, fascinaţi de al tău chip ce exprima nu mai căldura şi dragostea ce mi-o ofereai doar mie. Sau poate că aşa mă făceai să cred, poate că era doar o simplă mască a ta, pentru a-ţi ascunde adevăratul chip. Dar eu refuzam să mă gândesc la aşa un lucru meschin. Mintea-mi şi sufletul de copil naiv erau pline de tine, de prezenţa ta, de amintirea ta. Eu, de fapt, respiram aerul tău. Tu devenisei pentru mine centrul gravitaţiei, firul de aţă ce mă ţinea în viaţă. În scurt timp, mă feremecasei şi reuşisei să devi universul meu. Iar vorbele tale-mi rămăseseră întipărite în minte. Sunaseră cam aşa:
- Într-o zi, cineva te va iubi aşa cum o fac eu sau chiar mai mult. Într-o zi, cineva îţi va aduce micul dejun la pat şi-ţi va spune bună dimineaţa fără să fie grăbit. Într-o zi, în curând, cineva o să fie al tău. Doar al tău, şi-ţi trecusei mâna prin buclele-mi aurii, mă sărutasei pe creştet şi-mi aruncasei un zâmbet ce reuşea mereu să mă topească.
- Şi-atunci, de ce nu vei fi tu acel cineva? te întrebasem, curioasă şi-mi lăsasem capul pe spate, încât părul îmi cădea pe spate şi umeri într-o mare de aur. În acel moment, mă privisei în ochii albaştrii stropiţi cu auriu, exact ca piatra acea superbă numită laspilazuli. Dar totuşi, nu-mi răspunsesei la întrebare. Mi se părea sau poate că exact aşa era, că tu evitai răspunsul.
- Fiindcă nu pot, iubita mea. Dar nu întreba de ce nu, ai să afli...într-o zi.
Şi aşa, eu nu mai spusesem nimic. Doar mă cufundasem în braţele tale puternice, mă bucurasem de dragostea ce mi-o ofereai fără a cere ceva în schimb.
Şi totul, toată iubirea ta, toată grija ta, toate zâmbetele şi îmbrăţişările ce mi le oferisei au fost ieri. Tot ce am iubit, ce am admirat, a dispărut azi. Mâine, poate, ai să te întorci la mine. Să pot spune din nou că dragostea ta pentru mine a fost ieri.