Gândindu-mă la tine…

[love_mean_hope]

Imi cer scuze pentru intarziere. Scoala asta >_> Urmatorul capitol va fi postat mai greu pentru ca nu stiu cat timp voi avea sa-l scriu.

Ea l-a completat într-un mod uimitor :
- Veţi învăţa în acelaşi liceu.
Am rămas crispată, derulând de nenumărate ori cuvintele ei în minte. Mă simţeam inutilă şi totodată revoltată. Dar de ce nu puteam face nimic? De ce nu protestam? De ce tăceam? Trebuie să îi spun. Trebuie… Trebuie! Ii spun!
- Dar mamă ! Ne vom certa des. Şti doar cum s-a întâmplat la vechea şcoală până să intru la liceu.
- Robert, fi cuminte şi ascultă-mă. Este o oportunitate să vă mai apropiaţi. Sunt sătulă de certuri prosteşti.
Am ascultat conversaţia, dând dreptate ambelor părţi. Fără alte adăugări, brunetul m-a tras afară din bucătărie. Am încercat să ezit. Ştiam că trebuia să acceptăm într-un final întreaga situaţie. Nu puteam juca rolul victimei la nesfârşit. Fericirea mamei era în joc iar personal eram gata să renunţ pentru ea. Robert m-a tras afară pe scări cu mici icnete de furie. Ploaia răsuna în tabla de protecţie a faţadei blocului. S-a oprit abia sub acest mic acoperiş, lăsându-mi uşor mâna.
L-am privit pe furiş. Era total absorbit de peisajul melancolic. Sub privirile anorexice ale trecătorilor, oraşul se scălda în dispreţ. Gemea sub paşii leneşi, îngreunaţi de lanţuri imaginare. Întreaga realitate părea revoltată, mâhnită. Până şi bălţile refuzau să se oprească din a mai umple trotuarele cu apă. Cu greu mi-am găsit cuvintele…
- Ar trebui să încetăm cu asta. Nu crezi ? Măcar de dragul mamei.
Mi-a răspuns printr-un oftat, urmat de o pauză, semn că se gândea. I-am aşteptat răspunsul, aruncând o privire de ansamblu. Ploaia se domolea. Devenea tot mai fragilă şi secătuită de putere. Lumina atingea stropii rari, reflectând culoarea aurie a stelelor de mare. Adierea era blândă, specifică unui început de vară. Îmi descoperea fruntea precum o mână ce îşi dă părul incomod de pe faţă la o parte. Şoptea în mod plăcut o încurajare. Brusc, vocea fratelui meu a întrerupt atenţia mea supra naturii.
- Carmen… Mereu totul de dragul mamei. Cât crezi că vom mai sta să înghiţim ? Până la urmă a hotărât toate acestea fără ca măcar să ne întrebe. Crezi că mie îmi convine situaţia ? Crezi că mă simt bine purtându-mă obraznic ?
- Poate că nu ne-a întrebat Robert, dar e mama până la urmă. Nu ? Aduţi aminte cât s-a chinuit să ţină locul tatei. Asta nu se pune ?
Atunci am izbucnit. Sentimentele săpau adânc în trecut.
La dracu cu tot romantismul din lume ! De ce sunt mereu atât de melodramatică ? E povestea vieţii mele şi aş putea foarte bine să o povestesc simplu, aşa cum puştiul din cartea Slam o făcea. Fără alte exagerări sau figuri de stil la fiecare peisaj întâlnit, pentru că, zic eu, aş deveni plictisitoare. Să reformulăm. Am izbucnit. Dar până să apuc să-mi cer scuze, cuvintele mele au părut că l-au mişcat.
- Cred că ai dreptate. Să terminăm cu tot scandalul ăsta.
Frigul ne-a cuprins masiv, îndemnându-ne să ne întoarcem în micul cămin. Sub atenta observare a paşilor, amintirile s-au sters, restul zilei pierzându-se în rutină. Am derulat caseta zilei următoare în căutarea unui reper important.
Roby-> http://i50.tinypic.com/rjjiao.jpg
Carmen-> http://i44.tinypic.com/9k88wk.jpg