Fragmente

[Ruxi.]

Hallo!
Danke amândurora pentru comentariile lăsate. Mă bucur că cineva se înduplecă să-mi citească 'operele'. Ohnehin, danke again şi după cum cred că v-aţi dat seama, am venit cu continuarea.
Viel Spaß beim Lesen! :]

2

Pe-acorduri răguşite de Chopin

Stăteam în ploaie. Iubeam ploaia la fel de mult ca vioara. Mi se părea că notele scârţâite produse de acest instrument spărgeau picăturile de apă în mii de cioburi multicolore. Mintea mea proiecta în acel decor ud, cenuşiu, murdar o imagine feerică. Eram fericită pentru că vroiam să fiu fericită, pentru că nu-i acceptam nimănui să pătrundă în bula noastră de fericire.
Cântai. Te veneram. Te veneram la propriu ca pe un fel de viţel de aur pentru că vioara era instrumentul meu preferat. Cântatul era singurul lucru la care ştiam că oricât m-aş fi străduit nu te puteam învinge. Ai încercat să mă înveţi sa mânuiesc acest instrument angelic dar în mâinile mele boţite, de pictor, se transforma în instrument de tortură aşa că renunţai.
Alergam cu o nebunie inocenta prin mijlocul ploii. Săream, încercam să prind furtuna. Îţi vorbeam despre dragoste deşi, dragoste pentru mine nu erai decât tu. Susţineam cu încăpăţânare că bărbaţii sunt egoişti dar in acelaşi timp că spun ”Te iubesc!” mult mai uşor decât femeile. Ăsta era momentul în care tu te opreai din cântat si mă priveai confuz. Nu vroiai niciodată să îmi accepţi punctul de vedere pe această temă, sau, acum îmi dau seama că poate, deja, nu mai înţelegeai sensul vorbelor mele.
Susţineam cu încăpăţânare ca de obicei. Îţi demonstram că şi tu eşti egoist. Erai a dracu’ de egoist dar îmi spuneai “te iubesc” de cel puţin două ori atunci când ne întâlneam. Eu împărţeam femeile în două categorii. Prima în care ar fi trebuit să mă integrez, cea a femeilor proaste, naive, credule care cad în plasa atent croită de bărbaţi şi spun „te iubesc” de nenumărate ori. Şi a doua, cea a femeilor deja atinse de tentaculele suferinţei pentru care un „ te iubesc” nu mai semnifica nimic şi care pronunţau aceste cuvinte foarte rar. Eu eram un fel de combinaţie ciudată dintre cele două categorii. Nu suferisem dar ştiam că e inevitabil. Ştiam că tu, exact pentru că eşti egoist ai să mă faci să sufăr. Eram ca un miel spre tăiere. Eram conştientă de ce urmează dar nu făceam nimic ca să îmi schimb soarta.
Adorai muzica clasică şi eu rock-ul. Adorai Renaşterea pe Da Vinci, Michelangelo, Rafael eu, deşi recunoşteam valoarea titanilor Renaşterii, îi iubeam pe Dali, pe Monet, pe Durer. Îţi plăcea să filozofezi în timp ce mie îmi plăcea să trăiesc. Citeai Shakespeare şi la naiba, eu citeam Kafka şi Garcia Marquez.
Îmi cântai serenade adaptate pentru vioară… Eu nu-ţi pictam niciodată portretul, eu nu scriam niciodată nimic despre noi, eu nu-ţi modelam chipul din lut.
Eram cu totul diferiţi. Eu eram vie şi tu, nu erai decât o siluetă care aspira spre o perfecţiune prefăcută. Dar te iubeam… te iubeam aşa, aşa carcasă de superficialitate. Aş fi putut renunţa la mine. La ce sunt eu cu adevărat doar pentru că ţie îţi era greu câteodată să fii în preajma mea. Aş fi ascultat doar muzică clasică. Aş fi citit Shakespeare. Aş fi ajuns să îi ador pe pictorii tăi preferaţi, pe pictorii convenţional preferaţi de toată lumea. Aş fi acceptat să-ţi fac portretul…
Mă schimbai, mă transformai în ceva ce nu eram. Îmi pierdeam esenţa, mă pierdeam pe mine doar pentru că îmi era prea frică să te pierd pe tine. Ştiu ca vroiai sa fiu şi eu doar o siluetă ca tine, ca toţi ceilalţi, pentru că mă iubeai, pentru că te iubeam… Şi toate astea pe-acorduri răguşite de Chopin.

„Inocenţa nu e pierdută, e furată”