Fragmente

[Ruxi.]

Hallo.
Păăăi m-am gândit să postez ceva mai vechi. Chiar foarte vechi, cred că are un an şi ceva. Totuşi, vă spun de pe acum că va fi o poveste extrem de scurtă. Sper că am reuşit să fac ceva bun, nu ştiu.
Accept orice tip de critică!
Lectură plăcută!

1

Parfum de pere vechi în zile prăfuite de aprilie

Îmi afundam nasul în perdeaua proaspăt spălată adulmecând cu lăcomie parfumul vag de levănţică amestecat cu mirosul atât de cunoscut al săpunului de casă. Cu câtă nerăbdare priveam prin fereastra zgâriată deschizătura din gardul de liliac prin care trebuia să apari din moment în moment. Îmi frângeam mâinile, dădeam cu o nerăbdare copilărească din picior apoi mă concentram la adulmecatul perdelei şi uitam preţ de câteva clipe că te aşteptam de aproximativ cinci minute, poate şapte dar oricum ele păreau o veşnicie.
Era sfârşit de aprilie dar liliacul deja înflorise. Adoram liliacul, uram primăvara. Te adoram pe tine, uram să te aştept după bariera de sticlă zgâriată.
Alergam împreună prin livadă. Eram mereu prima pentru că tu mă lăsai sau pentru că, uneori, chiar eram mai rapidă. Nu puteam să suport când mă lăsai să câştig. Îţi ţineam teorii întregi despre drepturile femeilor, despre egalitate, despre faptul ca te pot învinge la orice, în ciuda fizicului meu firav, dacă îmi folosesc mintea. Tu tăceai. Ştiam că îmi dai dreptate doar ca să nu mă contrazici şi asta mă scotea din sărite.
Lumina galben-rozalie, bolnăvicioasă, ca de film artistic ne învăluia în apusurile răcoroase. Încercai să fii romantic, dulce. Îţi tăiam repede avântul. Eram arţăgoasă, răutăcioasă, morocănoasă. Vroiam să îţi arăt că toate dulcegăriile sunt inutile. Că pot să te iubesc chiar dacă nu mă topesc în braţele tale. Şi te iubeam. Te iubeam în lumina aia difuză.
Ţopăiam ca un iepure nebun, mă strecuram prin iarbă ca o şopârlă, mă căţăram peste tot ca o maimuţă turbată şi mâncam de toate ca un câine înfometat. Eu nu-mi făceam niciodată griji că aş putea păţi ceva. Mă numeai iresponsabilă, neatentă, neglijentă. Aşa şi eram. Aveai atâta dreptate. Dar îţi plăcea persoana mea lipsită de temeri şi prejudecăţi. Îţi plăceam pentru că eram atât de diferită de tine, de tot ce cunoşteai. De asta mă iubeai atunci…
Sus, în podul magaziei din lemn. Trebuia să te apleci ca să nu atingi tavanul. Eu defilam printre lăzile cu pere vechi fără să-mi fac griji că aş putea să-mi lovesc creştetul. Capul meu pe care se zbenguiau bucle brunete nu ajungea pana la tavan. De fapt, capul meu nu prea ajungea la nimic. Sunt scundă şi, deşi, nu am părut niciodată afectată de lucrul asta, intr-o zi, printre acele pere parfumate din podul magaziei ţi-am mărturisit cât de mult mă enervează statura mea. Acolo, în semiîntunericul colorat îmi plăcea cel mai mult. Uram perele, eu adoram să rod mere, dar le suportam pentru ca erau fructele tale preferate aşa că, îmi plăcea printre pere. Acolo, iubirea noastră devenea secretă, devenea sacră. Doar acolo îmi permiteam să mă topesc în braţele tale. Te lăsam să-ţi încâlceşti degetele de violonist în părul meu. Doar acolo ascultam cu încântare, cu o plăcere aproape extatică şoaptele tale, scurgându-se prin urechea mea. Acolo sus, înconjuraţi de parfum de pere vechi, în zile prăfuite de aprilie, dragostea noastră devenea romantică, dulce, se materializa prin vorbe, sărutări şi mângâieri furişe.

„Paradisul nu e un loc ci un moment”

[Mad Hatter]

Helăăău, my little teddy bear. *big hug*
Mi-ai spus că nu-l vei posta. Mincinoasă mică şi viitoare scriitoare de succes ce eşti. *laughs* Ei, lasă, mă bucur că l-ai postat. Serios acum, de-abea aşteptam să-l mai citesc încă o dată, şi crede-mă, mereu ţi-am adorat stilul de-a scrie.
Nu am observat vrei greşeală de exprimare/tastare - încă mai ştii ceva română : ]] - , iar titlul pe care l-ai ales mă duce cu gândul la extrem de multe chestii, de asta şi-mi place. ^^
„Paradisul nu e un loc ci un moment” - partea asta e pur şi simplu genială! Really, ai avut inspiraţie când ai scris-o. Oricum, au mai fost părţi pe care le pot numi geniale. *laughs*
Ä‚h, eniuei. Te pricepi la descriere, apropo. Chiar foarte bine! AÅŸtept continuarea, scumpa mea. *hug* Spor la corectat. :]]

XoXo, Mad Hatter.

[Mizantropul]

Salut! stai aşa încă îmi revin din atmosfera ce-ai creat-o.
Dacă aşa scriai acum un an, nu vreau să ştiu cum scrii acuma. Incredibil talentul de a nara, descrierea întâmplărilor, deşi ai lăsat anonimatul, ar trebui în următorul să ridici cortina, şi să faci o descriere şi-a personajelor.
Greşeli chiar deloc, era una, dar a văzut-o Mira, aşa că numai am ce spune.
Sper că postezi următoarea parte mâine!

Noroc!

[Ruxi.]

Hallo!
Danke amândurora pentru comentariile lăsate. Mă bucur că cineva se înduplecă să-mi citească 'operele'. Ohnehin, danke again şi după cum cred că v-aţi dat seama, am venit cu continuarea.
Viel Spaß beim Lesen! :]

2

Pe-acorduri răguşite de Chopin

Stăteam în ploaie. Iubeam ploaia la fel de mult ca vioara. Mi se părea că notele scârţâite produse de acest instrument spărgeau picăturile de apă în mii de cioburi multicolore. Mintea mea proiecta în acel decor ud, cenuşiu, murdar o imagine feerică. Eram fericită pentru că vroiam să fiu fericită, pentru că nu-i acceptam nimănui să pătrundă în bula noastră de fericire.
Cântai. Te veneram. Te veneram la propriu ca pe un fel de viţel de aur pentru că vioara era instrumentul meu preferat. Cântatul era singurul lucru la care ştiam că oricât m-aş fi străduit nu te puteam învinge. Ai încercat să mă înveţi sa mânuiesc acest instrument angelic dar în mâinile mele boţite, de pictor, se transforma în instrument de tortură aşa că renunţai.
Alergam cu o nebunie inocenta prin mijlocul ploii. Săream, încercam să prind furtuna. Îţi vorbeam despre dragoste deşi, dragoste pentru mine nu erai decât tu. Susţineam cu încăpăţânare că bărbaţii sunt egoişti dar in acelaşi timp că spun ”Te iubesc!” mult mai uşor decât femeile. Ăsta era momentul în care tu te opreai din cântat si mă priveai confuz. Nu vroiai niciodată să îmi accepţi punctul de vedere pe această temă, sau, acum îmi dau seama că poate, deja, nu mai înţelegeai sensul vorbelor mele.
Susţineam cu încăpăţânare ca de obicei. Îţi demonstram că şi tu eşti egoist. Erai a dracu’ de egoist dar îmi spuneai “te iubesc” de cel puţin două ori atunci când ne întâlneam. Eu împărţeam femeile în două categorii. Prima în care ar fi trebuit să mă integrez, cea a femeilor proaste, naive, credule care cad în plasa atent croită de bărbaţi şi spun „te iubesc” de nenumărate ori. Şi a doua, cea a femeilor deja atinse de tentaculele suferinţei pentru care un „ te iubesc” nu mai semnifica nimic şi care pronunţau aceste cuvinte foarte rar. Eu eram un fel de combinaţie ciudată dintre cele două categorii. Nu suferisem dar ştiam că e inevitabil. Ştiam că tu, exact pentru că eşti egoist ai să mă faci să sufăr. Eram ca un miel spre tăiere. Eram conştientă de ce urmează dar nu făceam nimic ca să îmi schimb soarta.
Adorai muzica clasică şi eu rock-ul. Adorai Renaşterea pe Da Vinci, Michelangelo, Rafael eu, deşi recunoşteam valoarea titanilor Renaşterii, îi iubeam pe Dali, pe Monet, pe Durer. Îţi plăcea să filozofezi în timp ce mie îmi plăcea să trăiesc. Citeai Shakespeare şi la naiba, eu citeam Kafka şi Garcia Marquez.
Îmi cântai serenade adaptate pentru vioară… Eu nu-ţi pictam niciodată portretul, eu nu scriam niciodată nimic despre noi, eu nu-ţi modelam chipul din lut.
Eram cu totul diferiţi. Eu eram vie şi tu, nu erai decât o siluetă care aspira spre o perfecţiune prefăcută. Dar te iubeam… te iubeam aşa, aşa carcasă de superficialitate. Aş fi putut renunţa la mine. La ce sunt eu cu adevărat doar pentru că ţie îţi era greu câteodată să fii în preajma mea. Aş fi ascultat doar muzică clasică. Aş fi citit Shakespeare. Aş fi ajuns să îi ador pe pictorii tăi preferaţi, pe pictorii convenţional preferaţi de toată lumea. Aş fi acceptat să-ţi fac portretul…
Mă schimbai, mă transformai în ceva ce nu eram. Îmi pierdeam esenţa, mă pierdeam pe mine doar pentru că îmi era prea frică să te pierd pe tine. Ştiu ca vroiai sa fiu şi eu doar o siluetă ca tine, ca toţi ceilalţi, pentru că mă iubeai, pentru că te iubeam… Şi toate astea pe-acorduri răguşite de Chopin.

„Inocenţa nu e pierdută, e furată”

[Mizantropul]

Guten tag!
Doar o greşeală:

Ştiam că tu, exact pentru că eşti egoist, ai să mă faci să sufăr.

Se poate? mă aşteptam la perfecţiune ;)) jk
Of no names yet? no landscape description, houses osmething, oh c"mon :) sper să fie mai subiectivă povestea în celelalte 2 capitole :)
Modul în care pictezi sentimentele personajei feminine, e sublim, îmbinat cu naraţiunea.

[Ruxi.]

Hallo.
Mulţumesc pentru părerea lăsată, Saint Ocea. ^^ Mă bucur că cineva citeşte şi comentează. E drăguţ din partea ta. :-" Am venit cu continuarea, apropo. :]
Viel Spaß beim Lesen!

3

Corbi şi pete roşii de zăpada

Îţi târâi cadavrul pe jumătate îngheţat după mine şi corbii mă urmăresc cu insistenţă. Nu prea îmi place iarna. Nămeţi de zăpadă acoperă livada dar nu pot să îngroape sub ea şi amintirile. Aici ţi-am spus prima dată că te iubesc. Aş vrea să te întreb dacă îţi aminteşti, dar realizez, apoi, că nu mai eşti capabil să îmi răspunzi. Cadavrele pe jumătate criogenizate nu răspund la întrebări. Cadavrele ciugulite de corbi nu iubesc.
Ştiai bine că nu-mi place Julieta, că spre deosebire de domnişoarele sclifosite, eu nu aspiram să fiu o Julietă. Ţi-am spus că n-am să mă sinucid din cauza ta. Că eu n-am să mă sinucid indiferent de ce s-ar întâmpla. Că am să trăiesc mulţi, mulţi ani şi am să fiu fericită şi dacă nu fericită cu adevărat măcar voi liberă, voi fi eu.
Mai ştiai ca aş ucide pentru tine. Dacă ai fi fost implicat într-o încăierare aş fi luptat ca o leoaică şi aş fi ucis pe orice ar fi putut să te rănească fără să clipesc. Bineînţeles ca să te apăr deşi tu ar fi trebuit să mă aperi, dar şi din orgoliu pentru că vreau să arăt că nu sunt o momâie din paie pe care cavalerul în armură albă trebuie sa o salveze. Nu sunt o adeptă a violenţei dar nici o predicatoare a nonviolenţei. Dumnezeu ne-a dat violenţa ca să ne apărăm, nu? Acesta era un alt subiect pe care ne contraziceam mereu. Societatea nu ar fi acceptat o asemenea afirmaţie, ai fi scăzut în ochii lor. Dar morţii nu pot contrazice. Morţii nu pot scădea în ochii nimănui.
A trecut vremea în care nu contam decât noi. Vremea când în lumea ta nu existam decât eu. Ai fost absorbit de viciile tuturor. Te-am pierdut şi în cel mai scurt timp te-aş fi urmat pentru că te-aş fi urmat oriunde.
Ştiai ca aş ucide pentru tine dar nu ţi-ai dat niciodată seama ca te-aş ucide pe tine.
Ţi-am înfipt cuţitul de bucătărie în piept. Te-am lovit cu forţă aşa încât să îţi înjunghii inima dintr-o singură lovitură. Te-am privit în ochi. Încercai să întrebi de ce. Sângele tău cald pulsând a viaţă pe sfârşite curgea şiroaie printre degetele mele. Îţi simţeam în podul palmei inima sfârtecată abia susţinând ultimele bătăi. Zăpada pură se transformase într-un ocean de roşu în care mă afundat tot mai mult dar nu mă înecam. Şi cerul era alb, era mai sus decât de obicei, mai etern, mai larg, mai imposibil de atins. Şi albul privea roşul de jos. Privea nebunia unei păsări închise-n colivie din cauza iubirii. Ştiam că sunt o criminală, că iubiţii nu se omoară între ei. Dar nu-mi părea rău, dar n-aveam remuşcări profunde.
Te iubeam şi te iubesc... Îmi era teamă. Îmi era teamă că am să te pierd in mediocritate că am să mă pierd. Îmi era teamă de noi ca doi adulţi responsabili şi respectabili care trăiesc împreună dar nu mai au ce sa-şi spună, pentru care imaginea în faţa lumii e mult mai importantă decât propriul suflet. Nu suportam ce devenisem alături de tine.
Te-am ucis. Te-am ucis ca o criminală. Cu sânge rece, fără resentimente. Mai înnebunit. În nebunia mea moartea ta era singura modalitate de a păstra puritatea dragostei noastre. Singura modalitate prin care eu aş fi putut să te iubesc mereu fără să mă autodistrug.
Sunt o criminală… o criminală… o criminală… asta credeţi, asta cred toţi. E o reacţie normală. Orice persoană cu mintea întreaga îşi dă seama că e o faptă josnică, oribilă. Şi totuşi eu sunt împăcată, chiar dacă inima îmi sângerează deşi a ta s-a oprit. Chiar dacă simt în fiecare celulă a trupului tristeţea imensă a despărţirii definitive de zâmbetul tău, de vocea ta, de privirea ta, de atingerea ta, de dragostea ta… S-a terminat… Eu am ales sfârşitul nostru pentru că prefer să sufăr din cauza a ceva ce am făcut eu, din proprie voinţă, decât din cauza a ceva ce m-ai determinat tu să fac.
Şi totuşi te-am ucis pentru că te iubesc… Te-am ucis ca să te păstrez viu în mintea mea bolnavă şi să te iubesc cum te iubeam printre lăzile cu pere...
Şi am ştiut mereu că cele mai frumoase poveşti au un sfârşit tragic.

„Diferenţa dintre mine şi un nebun e că, eu ştiu ca sunt nebun”

[Mizantropul]

Guten tag!
New chapter I see, şi e ultimul, sau mai e? Că a rămas doar un personaj viu.
Anyway, m-ai surprins mult, să ştii e cel mai bun capitol, din cele trei, şi din alte ficuri am citit, mai ales, intensitatea din a doua jumătate din capitol, descrierea sângeroasă, descrierea faptei, motivului contradictoriu, greu de înţeles, tragic, dramatic, trist şi de neaşteptat, un şoc pentru cititor.
Prima jumătate, sau chiar începutul, am crezut că era o metaforă, când psuneai că târâi cadavrul jumătate îngheţat, am crezut că te referi la tine, că erai îngheţată, dar nu! era iubitul ei! Incredibil! Îi era frică de lanţurile cotidianului, a căsătoriei, de lanţul nesfârşit de zvonuri şi bârfituri ale celor din jur, că acelea ar conta, şi nu dragostea.
După părerea mea e un act dur, 60% nejustificat, dacă chiar ar fi ţinut la el, nu l-ar fi ucis aşa, ar fi încercat să schimbe viitorul, ar fi încercat paote să-l părăsească, doar ea a declarat că nu se va sinucide pentru nimic, dar paradoxal şi ipocrit a ucis pentru "nimic".

Cam atâta, în anumite locuri cred că nici eu nu mi-am înţeles critica:))

Dar după sfârşitul capitolui, acesta e end-ul, frumos de pus în ramă :)
AÅŸtept ÅŸi altele

[Ruxi.]

Hallo!
Saint Ocea, danke pentru comentariu. Măcar cineva citeşte aceste...rânduri. :] Ei bine, am venit cu sfârşitul fragmentelor.
Viel Spaß beim Lesen!

4

Când totul se preface-n scrum

Ţi-am aruncat cadavrul îngheţat în mijlocul magaziei din care perele lipsesc acum. Te-am privit preţ de câteva secunde, poate minute, poate ore, timpul nu se mai scurgea la fel pentru mine, cu siguranţă nici pentru tine. Trupul tău chircit, vânăt, mânjit de sânge îngheţat, pe lemnul înnegrit de timp şi mâncat de carii. Imaginea asta grotescă nu mă speria, nu mă impresiona, nu mă scârbea. Vedeam adevărul. Te vedeam pe tine şi prin tine vedeam ce a ar fi ajuns totul din mine dacă nu aş fi încheiat povestea. Şi pentru o clipă, acolo, în frig, în întuneric, în locul atât de cunoscut, după nici nu mai ştiu cât timp, m-am iubit pe mine mai mult decât pe tine. Dar să recunoaştem, dragostea e egoistă. De ce toţi aleg să-şi dea viaţa pentru persoana iubită? Pentru că e mai simplu. Pentru că nu trebuie sa trăiască o viaţă întreagă în mizerie. Pentru că nu trebuie să se învinovăţească la nesfârşit fără să aibă nici măcar dreptul la sinucidere sau uitare pentru că ar minimaliza sacrificiul făcut de cel pe care îl iubesc. Pentru că moartea e mereu cea mai uşoară variantă.
Şi ca de obicei, eu am ales drumul cel greu. Nu ţi-am sfărmat iluziile, nu ţi-am frânt inima mărturisindu-ţi că mă sufoci, că mă distrugi. Nu m-am sinucis ca să te fac să te simţi vinovat toată viaţa.
Am luat totul asupra mea. Toată vina, toată suferinţa, toată libertatea înspăimântătoare care urmează.
Ţi-am dat foc. Şi mort fiind, ţi-am dat foc odată cu întreaga magazie, întregul nostru paradis format din clipe.
Arde. Totul arde. Paradisul se mistuie printre flăcări şi eu îl privesc arzând.
Stau dreapta în zăpada murdară, sub cerul alb şi îngheţat. Şi corbii zboară dezorientaţi. Zboară liberi şi îngroziţi. Şi lemnele trosnesc. Şi în flăcări, totul se dărâmă. Şi ninge cu cenuşă…
Între degete mi se frânge pământul îngheţat si mort.
Cenuşa cade. Cade. Negrul mă acoperă sub cerul alb.

Şi-acum, când totul se preface-n scrum pe-acorduri răguşite de Chopin, când corbi nebuni vânează pete roşii de zăpadă, încă mai simt acel parfum de pere vechi din zile prăfuite de aprilie.