Fluturi negri pictaţi în alb

[Mad Hatter]

Helăău, guys. ^^
În sfârşit, am venit cu next-ul. :] Nu am prea multe chestii de adăugat decât că am să întârzii cu viitorul că nah. -.- Mă roog.
Lectură plăcută!

Capitolul trei.


Art is the elimination of the unnecessary.

Mereu m-am gândit că până la urmă aveam să mor. De când eram mică, ziceam că n-o să conteze. Prima dată voi trăi mult şi bine, apoi voi avea dreptul să mor liniştită. Totuşi, niciodată nu m-am gândit că am să mor tânără, la cei optsprezece ani ai mei.
De fapt, mă vedeam mergând pe un drum lung, cu urcâşuri şi coborâşuri, apoi aveam să ajung într-un loc în care am să zâmbesc şi gata. În care n-o să mai fiu. Dar nu mă vedeam pe un pat de spital, implorând 'în genunchi ' o fărâmă de viaţă. Deşi ştiam că în cel mult două luni am să mor fără acel transplat de măduvă osoasă, totuşi zâmbeam. Nu-mi păsa. Nu mă îndrăgostisem de nimeni, deci ştiam că n-o să sufăr în vreun fel. Poate îmi părea rău pentru tata, dar în rest...nimeni altcineva nu mă interesa.
Chiar şi aşa, ideea de a mă îndrăgosti mă tenta. Chiar voiam să aflu ce însemna acest cuvânt. Iubirea. Să simţi asta. Cum era? Nu ştiam. Poate că aveam să aflu. Cândva sau niciodată.

***

- Pot să merg, George! Nu-ţi fă griji că am să cad, i-am spus şatenului în timp ce cu greu mă aşezam pe marginea patului şi-l lăsam să mă încalţe în nişte teneşi. Voia, de fapt, mă ruga şi mă privea cu nişte ochişorii de căţel plouat, să merg cu nenorocitul de scaun cu rotille. Acel scaun, un simplu şi idiot obiect, era cel mai mare duşman al meu. Îl urma şi dacă cineva m-ar fi lăsat, l-aş fi distrus cu o plăcere de nedescris. Care era, până la urmă, motivul? Mă făcea să mă simt inutilă, de parcă eu nu puteam face nimic fără ajutor. Dar puteam! Puteam vorbi, mânca şi merge fără ca cineva să mă ajute.
- Dar chiar vei cădea! a ripostat el într-un mod ce m-a făcut să-mi înghit cuvintele şi să-l privesc atentă. Avea în ochii acel licăr ciudat ce parcă-mi spunea tare, clar şi răspicat că trebuia să fac ca el şi cu asta - basta. Aşa că n-am mai îndrăznit să spun ceva când el m-a luat cu grijă în braţele sale şi tot cu aceeaşi blândeţe m-a aşezat în scaunul cu rotile. Mă făcuse tocmai pe mine, tipa care era 'şefa' întotdeauna, să nu mai comentez. Reuşise să mă doboare şi asta mă durea extrem de rău. În adâncul sufletului meu, în întunericul lui, foarte-foarte departe de lumină şi tot ce era bun, mă rănise. De fapt, simţeam că cineva-mi împuşcăse orgoliul, ce sinceră să fiu, era unul imens şi de neclintit. Iar această împuşcătură, acel glonte ce perforase sufletul orgoliului meu, reuşise în cine-ştie-ce-mod să mă facă pe mine să mă strâmb, să mă încrunt şi să accept cu greu, mai mult obligată, să fac cum spunea George şi să renunţ la lupta pe care el o numea 'de-a dreptul puerilă şi neimportantă '.

A deschis uşa salonului şi m-a scos de acolo, timp în care eu începusem să mă joc nonşalantă cu brăţările de la mâna dreaptă. Brăţări din aţă, fiecare având propria culoare şi propria poveste, făcute de câteva prietene.
- Unde-o să mergem ? l-am întrebat şi mi-am ridicat privirea de lapislazuli spre el, acel albastru stins şi totuşi strălucitor, cu uşoare nuanţe de un auriu ciudat.
M-a privit atent. M-a analizat, m-a cercetat de parcă eram un hamster ce avea să fie supus unor chinuri groaznice şi mi-a zâmbit. Un zâmbet de genul ' totul are să fie bine, cândva ', unul blând şi cald, ce sigur reuşea să topească inima câtorva tipe.
- Prin curtea spitalului, a venit răspunsul lui şi eu mi-am strâmbat slab atât nasul, cât şi buzele, vizibil supărată şi deranjată de răspunsul ce mi-l dăduse.
- Dar vreau în alt loc! Hai într-un parc de lângă spital, de unde-mi mei putea lua vată pe băţ şi tot felul de prostioare nesănătoase! m-am rugat de el pe-un ton dulce, atât de catifelat şi al naibii de rar folosit, apoi i-am aruncat un zâmbet scurt.
- Nu cred că avem...a încept şi l-am oprit, dintr-un simplu gest la mâinii.
- Îl vom întreba pe domnul doctor şi dacă ne lasă, mergem! am spus, fără a accepta un „nu” sau orice alt comentariu ca replică. Se părea că azi amândoi ne răzbunam, amândoi...ne jucam 'închide-i gura'.
George, la rândul său, n-a comentat nimic. Ci s-a resemnat cumine, aşteptându-şi poate momentul când avea să mi-o întoarcă. Am putut observa, cu o uşoară uimire destul de plăcută, că azi clinica nu era aşa de aglomerată cum fusese în unele zile. Pacienţii, poate se aflau în saloanele lor sau pe afară, căci din câte-mi dădusem seama după ce văzusem uşile transparente, vremea era una călduroasă. Mi-am plimbat tăcută privirea în jurul meu, fixând dintr-o dată un tip ce tocmai intrase în clinică. Nu i-am acordat atenţie sau orice alt lucru de genul, dar ceva m-a făcut să îl privesc oarecum altfel, din cauza mişcărilor graţioase pe care le făcea - chiar dacă mergea, era interesant! - . George şi-a dres glasul când m-a văzut, m-a bătut uşor pe umăr şi eu am tresărit, subţiindu-mi deranjată buzele.
- Nu e frumos să te holbezi la orice tip intră în clinică, ştiai? Plus, e un necunoscut! Oh, uite-l pe domnul doctor! a spus şatenul şi m-a făcut să-mi dau ochii peste cap. Era gelos! Da, da, eram sigură de asta! Ştiam că nu era frumos să te holbezi la necunoscuţi, dar puteam foarte bine să spun că-l cunoşteam pe tipul care din păcate dispăruse din raza mea vizuală. Până la urmă, ce motiv mai bun ar fi avut să-mi facă o observaţie de genul dacă n-ar fi fost gelos? Exact, niciunul!

L-am privit apoi pe domnul doctor. Nu era bătrân, dar nici tânăr. Şi totuşi, puteam spune că era frumos. Avea vreo patruzeci şi şase de ani, iar la înfăţişare arăta...ca un fel de combinaţie de Brad Pitt cu Leonardo DiCaprio şi poate un sfert de Johnny Depp. Mda, era genul de doctor la care fiecare adolescentă diagnosticată cu leucemie ar fi preferat să se fi dus.
Am clipit de câteva ori şi apoi un zâmbet scurt, şters şi micuţ mi s-a întipărit pe chipul palid.
- Bună ziua, l-am salutat eu pe medic şi el doar a înclinat uşor capul, ca mai apoi urmând să schimbe câteva vorbe cu George, care încerca în zadar să-l facă să refuze ideea mea de a ne plimba prin parc. Şi, spre nefericirea lui, doctorul a acceptat cu mare plăcere, spunându-mi că o scurtă ieşire nu strică nimănui. Oh, şi câtă dreptate avea!
I-am scos copilăroasă limba lui George, în timp ce m-am ridicat din nenorocitul scaun cu rotile. Mi-am aranjat uşor tricoul şi blugii pe care-i purtam, apoi i-am privit pe cei doi bărbaţi din faţa mea. George s-a uitat la mine parcă supărat, mi-a zâmbi totuşi scurt şi mi-a întins braţul, dar eu m-am întors pe călcâie, îndepărtându-mă de amândoi cu paşi grăbiţi. Voiam ca o disperată să simt aerul curat al dupa-amiezii, să privesc standurile ce aveau tot felul de dulciuri şi porcării din parc, să mă dau în leagăn...
Eram disperată, de fapt, să fac lucruri pe care nu le mai făcusem de trei luni.
- George, te mişti? m-am auzit spunând, privindu-l pe şaten peste umăr. I-am putut observa gestul - clătinase din cap - şi apoi buzele i s-au mişcat - deci spusese ceva şi eu nu auzisem - în timp ce eu am surâs mai mult amuzată, oprindu-mă lângă uşi. Am întins mâna ce-mi tremura uşor, am atins clanţa cu vârfurile degetelor, apoi am apucat-o şi am strâns-o tare, până am apăsat şi uşa s-a deschis cu un scurt chilnchet, iar eu am păşit afară, în lumina călduţă a razelor de soare.
- De ce-ţi place să porţi eşarfe? Adică ştiu, nu mai ai păr şi chestii de genul, dar...ai putea purta o perucă, mi-a spus acesta pe un ton plăcut şi când eu l-am privit cu coada ochiului, el mi-a aruncât un zâmbet de milioane. Voiam să-i arunc o replică de genul 'eşti prost, cumva?' , dar am reuşit spre plăcuta mea surprindere să mă abţin. Mi-am lăsat treptat privirea în jos şi mi-am umezit buzele, gândindu-mă ce i-aş putea răspunde. Adevărul era că...de fapt, nu exista un adevăr. Aşa că mi-am dres glasul şi am clipit de câteva ori, ridicându-mi privirea sclipitoare şi îndreptând-o către intrarea în parc de care ne apropiam.
- Fiindcă o perucă m-ar face să fiu falsă. E ca şi cum aş purta o mască zâmbăreaţă când plâng, înţelegi? De ce să mă ascund după un zid transparent, când pot pur şi simplu să...îmi arăt adevăraţa faţă ?
Tonul îmi suna detaşat, totuşi calm şi catifelat, dar detaşat. Dacă George nu era de acord cu mine, nu-mi păsa. Chiar deloc. Aşa că l-am privit scurt, printre genele lungi şi am tras aer adânc în piept când mi-am simţit inima începând să bată din ce în ce mai repede. Am mărit ochii involuntar. Simţeam cum pământul îmi zbura de sub picioare şi cum eu...cum eu mă îndepărtam undeva în spaţiu. Dar unde? Nu vedeam! Orbisem? Nu, doar că... imaginea lui George se îndepărta de mine şi toate lucrurile din jurul meu se trasnformau într-un mare nimic...într-o pictură pe care aruncase cineva apă şi acum culorile se scurgeau încetul cu încetul.
Ce se întâmpla cu mine? Muream? Nu, dacă aş fi murit totul ar fi devenit un mare abis întunecat, fără lumină, fără...nimic. Dar acum încă îi auzeam glasul lui George. Îmi spunea ceva, dar nu-l înţelegeam. Mă simţeam de parcă alergasem foarte mulţi kilometri şi acum linia de finish se apropia de mine sau eu de ea. Nu-mi dădeam seama. Nu mai ştiam nimic! Şi mă durea. Undeva, în străfundul inimii mele - ce începeam să cred că se spărsese în zeci de cioborui ascuţite, căci mă înţepa, mă obliga parcă să ţip după ajutor - simţeam cum totul se sfârşea. Ca o poveste. Începea, apoi venea un punct culimnant şi apoi...ultima pagină.
Iar eu, ei bine, mă aflam la ultimele rânduri ale propriei poveşti.