Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Fluturi negri pictaţi în alb

#1
Helău.
Aşa. După cum vedeţi, m-a bătut inspiraţia + gândul să scriu ceva nou. Da, va fi o premieră! Vezi să nu, e aceeaşi poveste tâmpită dintre un tip şi-o tipă, doar că lol, mai speşiăl şi cul, ce sper c-o să vă farmece ochişorii şi-o sa vă facă să citiţi cu plăcere. ^^ Nu ştiu dacă va conţine fantasy sau nu, asta rămâne de văzut pe parcurs. *laughs*
Ah, personajele.
Elizabeth - Liz
Liz 2
George
George 2.
Lectură plăcută!


Capitolul întâi

"All the darkness of the world cannot put out the light of one small candle."

Niciodată nu am înţeles de ce viaţa mea a trebuit să i-a sfârşit când eu am împlinit şaisprezece ani. Încă trăiesc, de fapt. Dar sufletul meu nu o mai face. Am fost diagnosticată cu leucemie. Cancer.
Ştiam că sufăr de vreo boală înainte să merg la medic. Totuşi, nu mi-a trecut prin minte că am leucemie. De atunci, viaţa mea a început s-o ia în jos. La două luni după vestea ce mi-a dat peste cap familia, ce puteai spune foarte uşor că era ideală - mama a decedat. Doctorii au spus că luase o supradoză de somnifere, nu s-a sinucis şi chestii de genul. Nu îi credeam. Până la urmă, eu eram fiica ei şi o cunoşteam cel mai bine.

S-a sinucis. Nu mai suporta gândul că prea iubita ei fică suferă de cancer, de leucemie, şi că în curând voi muri. Sau aşa credea ea. Şi tata, şi sora mai mare a mea cunoşteau crudul adevăr. Ei n-au dorit să-l creadă, motiv pentru care iubita mea soră, Amanda, a plecat din Germania în Franţa, sub pretextul că are nevoie de o vacanţă, că ea nu mai poate continua aşa şi chestii de genul. Oricum, am rămas doar eu cu tata într-o clinică privată din Berlin. Iadul pe pământ, cum obişnuiam să-i spun când treceam pragul cabinetului medical. Deşi era pentru binele meu, uram să mă aflu printre atâţia bolnavi. Mereu mă consideram sănătoasă, până la urmă nu degeaba arătam bine. Dusesem, până la nenorocita aceea de veste, o viaţă perfectă. Primisem tot ce-mi doream, bani, fericire, o familie care să mă iubească din toată inima. Şi totuşi, pentru toate astea exista un preţ, nu? Ei bine, plăteam scump pentru fosta mea viaţă! Plăteam cu propria-mi viaţă şi uram asta din tot sufletul. Aşa că am rămas doar cu tata. Singurul meu sprijin, căci de sora mea nu mai auzisesem nimic de un an. Şi sineră să fiu, nici ca doream să mai aud ceva.
Deşi viaţa mea acum era comparată cu un fir de aţă ce se putea rupe în fiecare secundă, minut, oră sau ceva de genul, mai exista o speranţă. Mai exista cineva ce intrase în clinică, în salonul meu.
Cineva special.

***

- Tată, încetează! Mă simt bine, ok? i-am spus bărbatului ce tot se foia pe scaun şi - mi punea întrebări ce-mi zgâriau creierii. Mi-am strâmbat slab buzele şi am oftat lung, aruncându-mi privirea de-un albastru pur spre oglinda de lângă pat, ce era aşezată pe noptieră.
Mi - am putut vedea reflexia nu prea plăcută. Aceeaşi reflexie de un an şi câteva luni. Aveam un chip palid, bolnăvicios, iar cearcănele - mi înconjurau ochii ce erau înţesaţi de gene lungi, negre şi dese. Aveam o privire obosită, parcă plictisită de atâtea tratamente în vânt şi operaţii ce reuşeau de fiecare dată să - mi provoace dureri ce păreau inemaginabile. Nu-mi plăcea sigur ceea ce vedeam. Nu mă mai plăceam. Părul meu, brunet şi lung, nu se mai afla unde - ar fi trebuit să fie. În loc de acesta, aveam o eşarfă neagră, cu cranii pe ea. Doctorii spuseseră că erau reacţiile adeverse ale chimioterapiei. La dr*cu cu chimioterapia lor! Mă omora încetul cu încetul, chiar mai râu decât boala.
- Eşti sigură că nu vrei nimic, scumpo? mi-a întrerupt tata gândurile, în timp ce se ridica de pe scaun şi îşi aranja cămaşa albastră, simplă. Oh, scumpul meu tătic, ce încă mai rămăsese cu mine după tot ce se întâmplase!

Era brunet, cu ochii de-un verde blând, profund, iar chipul sau inspira doar bunătate. M-a privit cu drag şi când eu am clătinat din cap, în semn că nu, el mi-a sărutat gingaş creştetul, spunându-mi apoi că ora de vizită s-a terminat şi că se va întoarce mâine la aceeaşi oră. Am aprobat scurt din cap, zâmbiindu-i stins, căci nu mai cunoşteam alt zâmbet şi m-am aşezat mai bine în patul acoperit de-un cearceaf cu Mickey Mouse. Perna şi pătura aveau aceleaşi desene pe ele.
Am surâs uşor amuzată, deşi stins şi mi-am trântit capul în perna moale, trăgând aer adânc în piept, timp în care - mi privirea se învârtea se învârtea jucăuşă peste tot prin salon. Cei patru pereţi albi îmi provocau greaţă, îi uram. N- aveau nici măcar o pată de culoare. Una!
Poate decât un tablou, ce se afla în faţa mea, în care putea fi observat un domn ce ţinea o umbrelă de - un roşu sângeriu. Oh, superb tablou pentru un bolnav de leucemie! Mi -am închis treptat ochii, preferând să - mi văd gândurile decât să mă chinui de una singură. Subţiindu - mi buzele într -un mod ce arăta că din nou eram poate supărată, mi - am pus mâinile pe abdomenul plat, încercând cât de cât să aţipesc.

De afară puteam auzi nişte glasuri necunoscute, apoi doctorul zbierând la o asistentă şi mai apoi un cărucior sau ceva de genul. Eram sigură că n- avea să fie linişte. Totuşi , am auzit clanţa ce a provocat deschiderea uşii mele, apoi în încăpere s- au făcut auziţi paşii fermi, calculaţi ai cuiva.
Nu aveam de gând să - mi deschid ochii. Până la urmă, nu ştia să bată la uşă sau ce? Plus, eram sigură că nu era tata, căci programul de vizită luase sfârşit. Am încercat, în zadar de fapt, să - mi fac respiraţia să pară regulată.

Când o mână rece, de bărbat, mi - a atins degetele de la mâna mea, am tresărit şi involuntar a trebuit să deschid ochii şi să îl privesc ciudat pe tânărul din faţa mea. Era înalt, chiar mai înalt decât mine, iar părul îi era de- un castaniu deschis. Chipul îl avea măsliniu şi ochii de-un albastru plăcut parcă străluceau. Buzele-i erau arcuite într- un zâmbet simplu, finuţ. Purta un tricou pe care scria ceva, dar nu - mi puteam da seama, nici nu -mi păsa şi nişte blugi negri.

- Ce vrei? Cine eşti şi ce dr*cu cauţi aici? l-am luat eu la întrebări după ce mi -a dat drumul la mână. Ei bine, nu voiam să mă comport drăguţ cu un necunoscut ce dădea buzna în salonul meu, în timp ce eu ar fi trebuit să dorm!
A surâs, apoi şi -a dres glasul, după câteva secunde spunându-mi:
- În primul rând, nu vorbi aşa! În al doilea, sunt rezident aici şi mă numesc George Craig!
L-am privit lung, ciudat, vorbele sale parcă făcându-mă să-l înjur. Şi mă rog, ce căuta aici? Mi -am dres glasul, acest gest parcă îndemnându-l să - şi continue aşa zisul discurs.
- Ei bine, am venit aici - puteam să mă duc oriunde altundeva - fiindcă doctorul tău mi-a spus să stau cu tine, că poate te-ai plictisit şi mă rog, ridică acesta din umeri, ciufulindu- şi părul ce şi aşa era răvăşit.
- Nu mai spune! Mă plictiseam, ăh? Ba crede-mă, George, sau cum te-o chema, că -mi era chiar bine de una singură. Deci, când pleci? l-am întrebat şi mi-am aruncat privirea spre tavan, vocea mea fiind lipsită de nuanţă, rece chiar.
- Cum când plec? Domnişioară Liz...dar n-a mai continuat căci eu l-am privit urât, încruntată şi am pufnit parcă nervoasă.
- Elizabeth, pentru tipi care nu bat la uşă! i-am spus şi m-am strâmbat într-un mod uşor copilăros.
George a clătinat din cap, oftând, timp în care trăgea scaunul lângă patul meu şi se aşeza pe el.

- Poţi dormi liniştită, Elizabeth. Doctorul mi -a spus să stau cu tine şi asta am de gând să fac, fie că-ţi place - fie ca nu! mi-a spus el pe acelaşi ton, plăcut şi mi-a zâmbit, iar eu nu i-am întors zâmbetul, ce mi-am dat teatral ochii peste cap, fiindcă mă enerva la culme tipul ăsta. După ce că trebuia să suport toate tratamentele, operaţiile şi analizele, mă trezeam şi cu un...cu un rezident ce trebuia să-mi poarte de grijă! De parcă eu nu puteam.
- Nu mi-ai spus când pleci, i-am spus eu, deşi şoptit, în timp ce mă întorceam cu spatele la el.
- Nu voi pleca prea curând, a venit răspunsul lui ce parcă m-a lovit peste faţă. Simţeam cum sufletul începea să mi se strângă, făcându-se din ce în ce mai mic, nu din nervi sau altă prostie de genul, ci din cauza că acest tânăr îmi spusese vorbele mamei. Vorbele ei înainte să moară. Am înghiţit în sec şi mi-am muşcat buza inferioară, trăgând aer adânc în piept, sperând deasemenea că voi reuşi să adorm, deşi privirea călduţă a lui George era fixată asupra mea.
[Imagine: tumblr_lvu3z0OC361qkx1cbo1_500_large.gif]
The Mad Hatter: Have I gone mad?Alice: I'm afraid so. You're entirely bonkers. But I'll tell you a secret. All the best people are.




Răspunsuri în acest subiect
Fluturi negri pictaţi în alb - de Mad Hatter - 06-07-2011, 11:21 PM
RE: Fluturi negri pictaţi în alb - de Absinthion - 08-07-2011, 12:35 AM
RE: Fluturi negri pictaţi în alb - de KiDda - 09-07-2011, 10:16 PM
RE: Fluturi negri pictaţi în alb - de LoLix - 10-07-2011, 10:12 PM
RE: Fluturi negri pictaţi în alb - de KiDda - 02-08-2011, 11:14 AM
RE: Fluturi negri pictaţi în alb - de LoLix - 03-08-2011, 10:27 AM
RE: Fluturi negri pictaţi în alb - de LoLix - 10-09-2011, 07:22 PM


Utilizatori care citesc acest subiect:
3 Vizitator(i)