Experiment

[She's a rebel]

Hmm, well, sper să vă placă >.< Este primul fan fic pe care-l încep. Şi aştept păreri :zuppy03: *sincere* xD Well, enjoy :D

Capitolul 1 - Eroul


- ...şi imaginează-ţi ! În cele din urmă, m-a sărutat. Mi-a lipit trupul de cel mai apropiat perete şi, WOW, mi-a oferit cel mai pasional sărut de până acum. Îţi dai seama? Cel mai popular tip din liceu, Răzvan, în sfârşit mi-a observat şi mie existenţa. Nu e grozav ? Adică... Cine nu ar observa existenţa mea ! Ha ! Luiza, mă asculţi ? mă întrebă prietena mea, iar atunci am tresărit.
Cătălina era prietena mea cea mai bună de când începusem şcoala generală şi până într-a noua. De ceva timp, prietenia noastră începuse să scârţâie, fapt care mă deranja teribil şi probabil eram singura care observa acest lucru. Întotdeauna văzusem în personalitatea ei o invidie şi o ură inestimabilă, dar încercasem în tot acest timp să o schimb şi să o aduc pe calea cea bună. Bineînţeles, fără speranţă. Nu-i puteam atribui cuvântul "rebelă", pentru că nu se încadra la această categorie de nici o culoare. Probabil că ei i se potrivea cel mai bine cuvântul "gheaţă". Nici c-o nimerisem mai bine.
Tot ce făcuse la viaţa sa fusese doar să încerce să-mi distrugă mie momentele de fericire. Îi spusesem, dintr-o prostie, că îl plac pe Răzvan de doi ani. Îi mărturisisem tot: fiecare vis, fiecare speranţă, fiecare gând ce mă purta la el. Când îi mărturisisem toate acestea, nu descoperisem adevărata sa faţă. Avusesem încredere în ea, dar greşisem cu mult. Iar acum, ea făcea tot posibilul să obţină o legătură cu Răzvan, şi nu m-ar fi mirat să-l fi câştigat. Era genul de fată care voia, şi avea. Nu era cine ştie ce frumuseţe, dar trebuia să recunosc... Arăta mult mai bine ca mine, dar asta nu mă făcea să mă descurajez. Era adevărat: culoarea părului ei blond era mult mai strălucitoare şi mai vie decât roşcatul meu decolorat, natural, iar ochii ei albaştrii reflectau mai multă inteligenţă şi viclenie decât ochii mei căpui, simplii. Întotdeauna o invidiasem pentru armonia trupului ei. Nu avea sâni foarte mari şi foarte frumoşi, dar era foarte apreciată pentru figura aceea de fată inocentă şi cuminte. Avea fruntea cam micuţă, deşi purta breton pe o parte care nu i se potrivea; nasul era într-o armonie uimitoare cu buzele sale, micuţe şi pline. Trebuia să recunosc, luasem şi eu câte ceva din caracterul său. Invidia.
- ...Luiza ! Tu mă asculţi ? mă întrebă ea din nou, deranjată de faptul că o ignorasem.
Am chicotit încet, străduindu-mă să nu izbucnesc în râs din cauza modului în care reacţiona. Dar mă stăpâneam. Reuşeam să-mi stăpânesc reacţiile în preajma oamenilor, cu excepţia unei singure persoane. Răzvan.
- Da, sigur, te ascult. E o poveste foarte frumoasă. Acum scuză-mă, mă duc în banca mea. Se sună de ore.
- Dar...
Vru să protesteze, dar deja mă îndepărtasem de ea. Am oftat exasperată: uneori era chiar deranjant să o suporţi atât de mult. Şi ce era mai rău, era faptul că mă avea de mână. Ştia totul despre mine, în timp ce eu nu ştiam nimic despre ea. Pentru prima oară, eram la mâna unui om şi nu aveam salvare.
După cum spusesem, se sunase. Majoriatatea colegilor mei îşi continuau discuţiile, ignorând soneria. Eu stăteam pe rândul de la perete, în a cincea bancă, loc ideal pentru a dormi fără să te vadă vreun profesor. Aveam noroc: scorpia de Cătălina stătea în prima bancă, şi nu aveam nici un contact pentru o oră. Am zâmbit slab, şi am început să mă uit pe fereastra.
Uşa se deschise larg, şi îşi făcuse apariţia un domn cu mustăcioară, nu foarte cunoscut mie. De fapt, nu era chiar domn. Părea să aibă cam treizeci şi ceva de ani, dacă nu greşeam. L-am examinat atent, şi am fost oarecum dezamăgită de vestimentaţia sa care nu i se potrivea; purta o pereche de blugi gri, care mai degrabă i s-ar fi potrivit soţiei, şi se vedea clar că îi erau cam largi. Avea o cămaşă albă, şifonată, care îi dădea un aer de om nearanjat. M-am încruntat, dezamăgită. Mutrişoara sa nu trăda nici un sentiment: avea ochii căprui, aproximativ aceeaşi nuanţă ca a mea. Mă amuză nasul său lung, în vânt, pe care îl susţinea cu mândrie. Era chel, fapt care mă amuză şi mai mult.
- Bună ziua elevi. Sunt noul profesor de geografie, Teodor Cenuşă. Anul acesta vom lucra împreună. Acum, voi ruga pe cineva să meargă până în Cancelarie şi să ia plasa pe care am uitat-o acolo.
Mai multe mâini ţâşniră în sus. De fapt, toate, cu excepţia mea. Mi-am mutat privirea pe geam, privind câţiva copilaşi care se stropeau cu apă. Aş fi râs dacă situaţia îmi permitea, dar în orele de curs, mă stăpâneam.
- Tu ! am auzit glasul profesorului, dar nu am dat nici o atenţie, continuând să privesc pe geam. Domnişoară ! Domnişoară ! strigă el, iar atunci am întors capul să-l privesc.
Degetul său era îndreptat către mine, şi fără îndoială, fusesem aleasă pentru că eram neatentă. Mare brânză.
M-am ridicat din bancă şi am trecut pe lângă băncile colegilor mei, oprindu-mă puţin în dreptul profesorului. Nu i-am spus nimic, şi am părăsit clasa.
Îmi târam picioarele pe hol, şi am trecut pe lângă clasa lui Răzvan. Era gălăgie. Am oftat, gândindu-mă la cât de mult îl puteam iubi pe acel băiat. Iniţial, crezusem că e doar o pasiune ce se va stinge în timp. Fusese o greşeală fatală să cred aşa ceva. Eram îndrăgostită încă de el...
Drumul către cancelarie parcă nu se mai termina: am luat plasa galbenă care atârna de mânerul uşii, şi am pornit la drum. Începusem să urc scările, care, dacă nu greşeam, abia fuseseră spălate. Iar în clipa aceea, simţisem că mă duc. Scăpasem plasa din mână, iar picioarele mele au părăsit suprafaţa aceea răcoroasă. Cădeam pe spate, neavând cum să mă salvez. O secundă de neatenţie, şi deja urma să fiu lovită. Am închis ochii, aşteptând contactul cu suprafaţa tare şi rece. În schimb, căzusem pe ... ceva moale. Mă durea puţin glezna, dar eram bine. M-am întors să văd ce îmi oprise căderea, şi am simţit cum inima mi se urcase în gât şi bătea cu trei secunde în plus pe minut. Ochii aceea albaştrii, care emanau în acelaşi timp o sursă de căldură, dar emanau şi multă răcoare. Buzele acelea atât de bine conturate, perfect definite, nemaipomenit de armonioase; şuviţele brunete de păr ciufulite, dar în acelaşi timp aranjate. Singura mea reacţie a fost să oftez, după care să-l privesc.
- Mulţumesc.
Mai mult nu putusem rosti, şi chiar şi acest cuvânt îl spusesem bâlbâindu-mă.
- Fi mai atentă de-acum. Poţi să mergi ? mă întrebă el şi se ridică, oferindu-mi o mână.
- D-da. Cred că da.
M-am ridicat încet, sprijinindu-mă de balustradă: glezna mă durea puţin, dar nu era o problemă. Puţină gheaţă şi trecea. Probabil observase stângăcia cu care mergeam, iar în următoarea clipă, m-a luat pe sus. Sânii mei stăteau lipiţi de abdomenul său, şi probabil şi el simţise acest contact. M-a privit atent în ochi, după care a început să urce la etaj. Trecuse de clasa mea, iar atunci îmi amintisem şi de plasa domnului profesor.
- Dar plasa...
- Şşt, o să mă ocup eu şi de ea. Acum fă linişte să nu iasă vreun profesor.
M-am executat ordinului său, şi am trăit clipa. Eram în braţele sale. Era exact aşa cum mi-l imaginasem în fiecare vis: puternic, dominant, dar în acelaşi timp un cavaler. Am oftat, închizând ochii. Era atât de bine, iar corpul său emana o căldură care mă înnebunea. Acum înţelegeam cum cucerea fiecare fată şi cum frângea inimi fără să vrea. Cu un asemenea trup şi cu o asemenea privire, mă cucerise şi pe mine. Eram o altă victimă. Dar speram ca într-o zi, el să fie al meu.
M-a dus la cabinet, unde nu era nimeni. M-a întins pe un pat, învelindu-mă, ezitând câteva clipe.
- Odihneşte-te. O să duc eu plasa în locul tău şi o să-i prezint scuzele. Va fi în regulă. Odihneşte-te acum. O să vin să văd ce faci după.
Am încuviinţat din cap, şi am închis ochii.

Auzeam paşi; nu ştiam cât timp trecuse, dar deschisesem ochii. Încă mai eram pe patul acela alb, învelită, dar nu puteam vedea cine e din cauza perdelei groase care mă înconjura. Ţineam ochii uşor întredeschişi, aşteptâd să-şi facă apariţia o siluetă. Dacă nu mă înşelam, era Răzvan. Se întorsese, după cum a promis. Am făcut tot posibilul să mă menţin tăcută, şi am închis ochii.
Îi auzeam paşii, şi dacă m-aş fi concentrat suficient, probabil i-aş fi putut ghici şi mişcările. Mă bucura nespus faptul că el îşi făcuse griji pentru mine; de altfel, în sfârşit Dumnezeu îmi ascultase rugăciunile şi-l trimisese la mine.
Îl simţema apropiindu-se: îi simţeam căldura cum începea să mă înconjoare, şi mă străduiam să nu reacţionez cumva.
Am întredeschis ochii, şi l-am văzut aplecându-se asupra mea. Acest gând mă înfioră: oare aveam ceva pe faţă? Am înghiţit uşor în sec, sperând ca el să nu-şi fi dat seama că eu eram trează şi că ştiam tot ce făcea.
Următoarea clipă, am simţit cum... o suprafaţă moale îmi atingea buzele. Era greu de descris, şi oarecum, greu de crezut. Limba sa şi-a făcut loc printre buzele mele, şi începu să încerce să o trezească pe a mea la viaţă. Voiam acest sărut, şi chiar dacă mă dădeam de gol, nu-mi păsa. Aveam nevoie să-l simt.
Începusem şi eu să-mi mişc limba în acelaşi ritm cu a lui: l-am simţit cum s-a urcat pe mine, şi atunci am deschis ochii. Probabil mă lovisem la cap: el nici nu mă salvase, nici nu mă dusese la cabinet, iar acum eram leşinată şi îl visam din nou. Am deschis ochii, să mă conving că era real. Ochii săi erau închişi, şi speram că erau datorită plăcerii. Mi-am plimbat palmele prin părul său moale, ciufulit, savurând acel sărut. Continua să-mi strivească buzele răbdător, calm, jucându-se cu limba mea. Era cel mai plăcut sărut care-l simţisem până acum. L-am strâns uşor în braţe, sărutul continuând.
În acea clipă, s-a auzit soneria. Nu a fost nevoie de prea mult efort pentru a se îndepărta de mine, dar mai rămăsese o clipă lângă patul meu. M-a privit destul de rece, şi dacă văzusem eu bine, îmi zâmbise.
- Să te faci bine. Ţinem legătura.
Şi apoi, plecă, lăsându-mă singură şi ameţită, pierdută în gândurile mele şi în amintirea sărutului său.