Exilul iubirii

[Child Of Sunset]

Multumesc mult pentru aprecieri mina-san . Si Jasmine nu are nimic cu mine , va asigur , ea vrea doar sa ajute si ii sunt recunoscatoare pentru asta . In fine l, uitati urmatorul capitol si sper ca nu ati asteptat prea mult !

Capitolul III - Discuţia



Anna merse o bună bucată de vreme cu prietena ei , vorbind despre diferite subiecte şi râzând vesele până când drumurile celor două se despărţiră , fiecare îndreptându-se spre altă stradă . În jurul ei , totul era pustiu , iar vântul adia uşor , făcându-i şuviţele să-i gâdile pielea fină şi albă ca spuma laptelui . Din când în când , ochii ei întrebători priveau în urmă , asigurându-se că este singură pentru că simţea că cineva o urmăreşte . De fiecare dată însă nu zărea pe nimeni , întunericul înghiţind aproape totul . Un felinar lumina slab drumul pe care mergea fata . Liniştea ce se afla pretutindeni nu reuşea s-o facă să se simtă în siguranţă , dar , răsuflând oarecum uşurată , îşi spuse :
- Poate mi se pare !
- Sau poate că nu !
- Cine a spus asta ? Cine e acolo ?
Anna începu să se îngrozească , neprimind niciun răspuns, dar ştiind că mai este cineva cu ea . Se lipi cu spatele de peretele unei clădiri , fiind atentă la orice mişcare din jurul ei , aşteptând ca cel ce vorbise să se arate . Secundele se scurgeau încet , adâncind-o si mai mult în gânduri din ce în ce mai macabre . Deodată , fu trasă brusc de mână în despărţitura dintre clădire şi un bloc din apropiere . Imediat după aceea , a fost împinsă cu putere în peretele rece al impunătorului edificiu , lucru ce o făcu să îşi ţină răsuflare pentru puţin timp . Ridică capul şi observă că doi ochi albaştri ca oceanul se uitau insistent la ea . Expresia de groază a feţei ei a fost înlocuită de una furioasă .
- Iarăşi tu ? Nu ştii când să renunţi ?
- Se pare că nu ! Iar tu nu ştii să vorbeşti frumos , nu-i aşa ?
- Nu meriţi efortul !
- Ascultă-mă bine şi să-ţi intre în cap ! Nu mă enerva că nu-ţi va fi bine ! Nu o să ţin cont de faptul că eşti fată ! Nu sunt genul care se omoară cu chestii de-astea ! Atâta timp cât sunt lăsat în pace sunt inofensiv . Dar când mă calci pe nervi , devin o adevărată fiară!
- Nu mi-e frică de tine ! Îl înfruntă curajoasă Anna , deşi îi tremura fiecare părticică a corpului numai când îi întâlnea privirea . Era un gest involuntar , de parcă fata nu putea să-şi controleze mişcările .
- Uite ce e : pari o fată inteligentă . Consider că nu e nevoie să mă repet , nu ?
- Tatăl tău nu te-a învăţat cum să te porţi cu fetele ?
- Tatăl meu e mort ! Abia dacă l-am cunoscut !
- Şi ce vrei ? Să-ţi plâng de milă ?
- Nu ţi-am cerut nimic ! tună el , dând cu pumnul în zid . Nu întinde coarda pentru că o faci pe răspunderea ta ! Ţi-o cauţi cu lumânarea şi o să te arzi până la urmă !
Anna înghiţi în sec şi preferă să nu-l contrazică pentru moment . Cine ştie de ce ar fi fost în stare , iar ea nu se simţea pregătită să afle .
- Acum spune-mi : ce făceai ieri acolo ?
- Nu te priveşte ! răspunse ea , aproape fără să se gândească , uitând ceea ce tocmai îşi propusese .
- Am vrut să te întreb frumos , dar văd că nu se poate aşa !
Spunând acestea , Ken o întoarse brutal cu faţa la zid şi îi suci încet mâna la spate . O prinse de părul negru şi o trase uşor . Toate acestea se întâmplară în doar câteva secunde .
- Poate te răzgândeşti ! Ce zici ?
- Te rog , mă doare , şopti fata , abţinându-se să nu izbucnească în lacrimi din cauza durerii crunte pe care o simţea în braţ
Băiatul reuşise să-i spulbere încrederea şi s-o sperie de moarte . Inima-i bătea cu putere , gata să-i spargă pieptul . Buzele-i tremurau , iar aceasta şi le muşca până la sânge pentru a-şi opri scâncetele . Nu ştia cum ar putea scăpa cu bine din acea situaţie . Era clar că nu se glumea cu Ken , nici măcar cu privirea nu-şi dorea să-l fi sfidat , iar acum , asta-i sporea teama .
- Încetează , mă răneşti , ce ţi-am făcut de nu mă laşi în pace ? De ce te interesează aşa de mult ?
Mâna îi amorţi în scurt timp şi lacrimi fierbinţi îi invadară frumoşii ochi verzi . Nu mai era Anna cea învingătoare , ci Anna cea învinsă . Fiecare părticică a corpului îi trăda teama pe care o simţea faţă de băiat . Cum se întâmplase asta ?
Brusc , Ken o eliberă , ducându-şi mâinile la ochi . Fata se întoarse încetişor şi-l privi speriată , terifiată , tremurând şi ştergându-şi obrajii calzi de lacrimile amare , neândrăznind să mai facă vreun zgomot cât de mic .
- Pleacă ! tună Ken , neprivind-o .
Ea ezită şi încercă să-i atingă mâna .
- Pleacă sau te lovesc ! strigă el , dându-se un pas înapoi .
Speriindu-se , aceasta o luă la fugă mai repede ca niciodată . Vroia să stea cât mai departe de demonul cu ochi fermecători . Inima-i bătea cu putere , gata-gata să-i spargă pieptul , dar nu contenea cu alergatul , deşi muşchii picioarelor deja o dureau . Din când în când , privea înapoi , asigurându-se că băiatul n-o urmăreşte pentru a-i face mai mult rău . Părul ei negru îi intra în ochi , dar nu se oprea nici măcar pentru a şi-l strânge . Încă îi era teamă. Încă ...
Ajungând în faţa blocului în care locuia , urcă scările cu repeziciune , sprijinindu-se de balustradă . La etajul 3 se opri şi deschise uşa , trântind-o în urma ei . Abia după ce văzu că aceasta este încuiată , se mai linişti puţin .
- Ce-i cu tine ? o întrebă mama ei . Aşa se intră ?
- Nimic , eu , îmi pare rău, răspunse ea , încercând să-şi oprească lacrimile ce se pregăteau să-i năvălească pe obraji îmbujoraţi .
Fără a mai aştepta să asculte ce avea mama ei de spus , alergă spre camera în care stătea şi se aruncă în patul moale , ghemuindu-se sub plapumă . Un singur lucru îi poseda acum mintea : faptul că nu dorea să-l mai întâlnească vreodată pe Ken .
- Dacă mi-aş fi ţinut gura aia mare!
Acum ştia de ce se spunea că e cel mai periculos . Pentru el , nu existau decât două categorii de oameni : cei care-l enervează şi care sfârşesc rău din cauza asta şi cei care înţeleg că nu e bine să-l scoată din sărite . Ar fi fost ideal să-i asculte sfatul lui Kelly , să nu-l provoace . Dar acum era mult prea târziu pentru regrete şi păreri de rău , oricum n-o ajutau la nimic . Nu-i rămânea altceva de făcut decât să se asigure că nu se va mai afla singură cu el niciodată . Nu-şi dorea să mai simtă vreodată aceea senzaţie de teamă care pur şi simplu o rodea acum pe dinăuntru . În cele din urmă , somnul îi fură neliniştea , lăsând-o însă cu groaza tipărită în suflet .
Între timp , în despărţitura dintre blocuri , Ken lovea nervos peretele rece , reuşind să-şi facă răni adânci din care picura sângele stacojiu , pătând astfel cimentul .
- De ce naiba am reacţionat aşa ? E doar o fată , nimic mai mult ! Puteam s-o lovesc serios ! Sunt un prost ! şi în plus , ce mă privea pe mine ce făcea ea ? Nu are nici o legătură cu persoana mea . Ce e cu mine?
Era ceva în felul Annei de-a fi care-l întărâta şi care-l împingea să facă lucruri nebuneşti . În sufletul lui , se dădea o luptă crâncenă , mândria şi regretul se băteau cap în cap . De ce se întâmpla asta ? Nici măcar el nu avea răspuns la întrebare .