Even if it breaks your heart... [yaoi+16]

[MuffinsYumYum]

OMG! Emoticoanele astea sunt cele mai tari emoticoane din lume!! Anyway buna tuturor. Dupa multi ani de neinspriatie, mi s-a trezit dorinta de a scrie un fic yaoi, ca pe vremuri. Vreau sa subliniez cateva chestii inainte de a posta.

1. Primul capitol nu va avea prea multa actiune, dar nu tot fic-ul va fi asa.
2. Accept orice fel de critica, legat de absolut orice tine de fic. Nu ma deranjeaza cu absolut nimic si voi incerca sa tin cont de ea cat pot eu de mult.
3. Stilul meu inca este necizelat si am tendinta uneori sa imi amestec propriile sentimente cu anumite parti din fic. Sper sa nu se observe acest lucru.
4. Stiu ca foarte multi or sa ma intrebe de ce nu folsoesc diacritice. De obicei cand ma apuc de scris nu prea mai exista nimic in jurul meu. M-am invatat cu tastatura in engleza, iar daca stau sa caut diacriticele de obicei imi pierd ideea. Simt mult mai natural fic-ul asa. Sper sa nu va deranjeze.
5. In loc de titlul unui capitol voi pune versuri din anumite poezii, melodii.
6. Lista de caractere se va completa odata cu ficul.
7. Atat celor care veti citi, cat si celor vare veti comenta as vrea sa va multumesc inca de acum!
So... enjoy bbys.

Lyrics: Looking back- Frankie J

Characters:
1.Akira Tsutomu
2. Shouta Yuji

"And it hurts..
And it hurts so bad..
Cause we're losing ground
We keep falling down
As you're looking back
Living in the past"

Mi-am dorit ca orice fiinta sa am ceea ce ii face fericiti pe altii. A fost un lucru bun de dorit? Da. Am fost pedepsit pentru asta? Poate. Dar cine sa ma pedepseasca? Nici nu stiu de ce mi-a luat doi ani sa gasesc raspunsul. Era unul atat de simplu, atat de ... "la vederea tuturor" si de egoist, incat acum, in cele cinci minute in care imi beau cafeaua, pana si intrebarea "ce voi manca la cina?" imi trezeste mai multa curiozitate. Eu am fost cel care mi-am impus limitele, crezand ca asta imi va aduce fericire. Eu, ca orice om simplu, care lucreaza pentru a castiga bani, care invata pentru a trece examene, care traieste doar pentru ca ii e frica sa nu ii raneasca pe altii cu moartea sa. Cum am trait oare in limitele astea mici? Cum de nu mi-am dat seama ca am o viata atat de mizerabila tocmai pentru ca exista aceste dorinte. De ce oamenii saraci nu realizeaza ca sunt saraci pentru ca scopul lor in viata este sa castige bani?
Nu m-am considerat niciodata o persoana talentata; desi simt ca, intr-un anumit fel, Dumnezeu mi-a dat tot ceea ce a dat fiecarui geniu in parte: neincredere, nefericire, nemultumire, nebunie, si mai presus de toate ... frica de necunoastere. Desigur, aceasta frica este pentru oamenii incepatori ca mine, care traiesc in mintea lor precum intr-o tara straina, si care se indoiesc de existenta a tot.


Nu putea sa se ridice dupa scaun. De fiecare data cand avea gandurile astea simtea ca innebuneste din ce in ce mai mult. Privirea sa fixa lumina palpainda a veiozei; parca nu se revarsa suficient pe hartie. Nu vedea ce scrie, dar pentru ca nu putea citi, nu ii era frica sa scrie mai departe. Scria imprastiat, peste linii, tinand pixul intr-un mod stangaci. Nu mai avea nicio putere, nicio dorinta, nicio atractie catre perfectiunea pe care odata o considera necesara omului. Isi aduse aminte de un gand pe care l-a avut inainte.

Fericirea este motivul mortii atator artisti.

A fost fericit. Alaturi de persoana pe care o iubea atat; careia ii dedicase fiecare parte din trupul sau. Persoana care ii redase increderea, multumirea, fericirea si mai ales sanatatea mintala. Acum le pierduse pe toate, coborand din nou la conditia sa. Cumva intelegea de ce oamenii isi puneau acele limite de care vorbea in jurnal: erau atat de fericiti, incat nu aveau nevoie de mai mult. Ei nu puteau gasi o pasiune mai mare de cea pe care iubirea le-o oferea; de aceea banii, examenele, erau limitele lor.
Apuca de caiet si, ridicandu-se zgomotos de pe scaun, il arunca de usa camerei. Cazu in genunchi, incepand sa planga. Respiratia ii era atat de grea, iar bataile inimii ii ocupau atat de mult spatiu in corp, incat simtea ca nu mai este loc pentru aer. Nu mai avea de ce sa traga aer, nu mai avea pentru cine. Prietenul sau murise. Le luase pe toate, ca un egoist. Toate pe care i le oferise si plecase undeva unde niciodata nu il va putea intreba despre ele. Nu apucase sa ii zica nimic de iubirea lui, iar intr-un mod cliseic, regretul aparuse. Era normal, aparea peste tot, la oricine nu?
-Akira ... ii striga numele, in repetate randuri, fara a respira, pana cand sunetul fusese oprit de lipsa de aer.
Accidentul pe care prietenul sau l-a avut era atat de crud, incat nu putea sa accepte cum acesta a disparut. Isi amintea de ziua anterioara, cand s-a intors din America, de momentul in care a primit acel telefon, de felul in care alerga impiedicat, socat, cu ochii uscati, catre casa lui Akira. Nu credea asa ceva, nu voia sa creada. Cand a ajuns acolo, a ramas impietrit in fata porti. Simtea un fior cum ii strapunge trupul, era liniste. Atat de liniste, incat pentru o clipa avu impresia ca si-a pierdut si el simturile. Nu erau pasari, desi era in mijlocul verii; crengile copacilor din curtea lui Akira, florile, frunzele, nimic nu se misca, i se facu frica. Apasa pe clanta si usa se deschise greu, ca si cum ceva l-ar impiedica sa intre. In curte erau oameni, probabil era galagie, probabil vorbeau, probabil se miscau, dar el nu putea sa ii urmareasca. Mergea catre mormanul de flori ce acoperea o cutie de lemn. Dadea peste oameni, nu ii pasa ca se ciocnea de cineva, nu ii pasa pe cine calca, nici ce ziceau. Cutia de lemn era mare, lucioasa, nu vroia sa adopte gandul ca acela era un sicriu. Ridica mica usa ce acoperea fata prietenului sau si imaginea i se intipari in ochi. Nu realiza cat de infricosat privea sicriul, nici ce vorbea, chiar daca buzele i se miscau, trupul i se misca. Toata lumea se uita la el, probabil ca era lume ce il cunoastea, probabil ca erau prietenii lor acolo, doamne, cata nesiguranta. Cazu usor in genunchi langa prietenul sau, continuand sa il priveasca.
Simti o mana pe umar si ridica privirea, avand un zambet idiot pe buze, un zambet disperat. Astepta cumva ca persoana de langa el sa fie Akira sau sa i se spuna ca e o farsa, dar privirea pe care o intalni nu era ceea ce isi dori. Femeia de langa el cazu in genunchi si, rezemandu-si capul de umarul lui Akira, incepu sa planga. Trecea de la mici suspine la gemete de durere.
- Shouta, isi auzi numele strigat de persoana din fata sa.
- Makoto-san? intreba indoielnic, nesigur de existenta acestei clipe.
- L-a omorat, Shouta... , ii sopti mama lui Akira, incercand sa isi stapaneasca plansetul zgomotos.
Shouta nu stia ce sa ii spuna, nu stia cum sa reactioneze, nu vroia sa vorbeasca, nici sa inteleaga.
Isi ridica din nou fata catre sicriul in care prietenul sau statea, uitandu-se lung. Nu putea sa reziste la asa ceva, Akira nu putea sa ii fure tot ce i-a dat. Dupa ce i-a oferit atat de multe, nu putea doar sa plece si sa il lase acolo, in singuratatea aceea terifianta. Tarziu a simtit in mana sa un obiect, pe care probabil Makoto-san il pusese. Era telefonul lui Akira. La realizarea acestui lucru, se ridica brusc, aruncandu-l infricosat. Pielea mainii il ardea, palma ii era uda, probabil transpirata, iar cand isi ridica bratul, vazu o picatura de sange curgand pe el. A ramas cu privirea atintita la acel rosu, nestiind exact ce se intampla. Reactiona doar atunci cand cineva l-a zguduit puternic si isi scoase buza inferioara dintre dinti, simtind gustul metalic al sangelui.
- Shouta! Calmeaza-te, auzi o voce de fata, si incet-incet simturile incepura sa ii revina.
Lucrurile incepura sa se miste si pentru prima oara, constient de ceea ce exista in acea curte, privi in jurul sau. Lumea il analiza, suspinand tacut. Erau colegi de generala, prieteni comuni, era familia sa, familia lui Akira, rude, si un miros apasator de betisoare parfumate. Simti cum i se intoarce stomacul pe dos, imaginea din jurul sau incepu sa se intunece. Nu ... isi spuse in gand, grabindu-se sa iasa din curte. Alerga stangaci pe alee, pana cand conturul trupului sau se pierdu dupa gardul de lemn. Mergea pe strada, repede, dezordonat, oprindu-se atunci cand corpul ii ceda. Cazu in genunchi, sprijinindu-se de asfaltul fierbinte cu palmele, in timp ce lacrimile sale curgeau siroaie pe obraji. Plangea, plangea in sfarsit, plangea cat de tare putea, nestiind ce altceva ar putea sa faca in acel moment. Cumva dorul de Akira era atat de intens acum, atat de viu.
Doar ce venise din America, dupa ce isi petrecuse un an acolo. Ii era dor de Akira, venise cu gandul sa ii spuna de sentimentele sale, sa ii povesteasca prin ce a trecut. Cat de bine s-a descurcat, ca s-a tinut de promisiune, ca nu a mai luat antidepresive, ca nu a mai luat somnifere, ca trupul sau s-a vindecat, ca ii este recunoscator si ca ... mai presus de toate ... il iubeste. Ramase pe asfalt, in claxonul masinilor, zeci de minute. Poate ca Einstein avea dreptate, timpul chiar era relativ. Simti niste brate puternice ridicandu-l de jos, si isi ridica ochii catre persoana in ale carei brate era acum. Era un necunoscut.
- Vrei sa mori? il intreba rece, analizandu-i expresia fetei si hainele in care era imbracat. Daca vrei sa mori, mori in fata altcuiva! Am avut destul de multa drama pentru o zi, continua, asezandu-l pe Sho pe o banca pe marginea drumului. Esti bine? continua, reducand din intensitatea vocii.
Baiatul dadu afirmativ din cap, privindu-l pe cel din fata sa. Era un barbat inalt, mai solid, cu parul blond. Era ciudat, nu mai vazuse un asiatic cu parul blond natural, si cumva se gandi ca poate Akira a trimis pe cineva, tinand cont ca infatisarea acestuia i se parea neomeneasca.
- Sangerezi, continua, ridicandu-se de langa el.
- Akira e bine? il intreba Sho, putin nesigur.
Strainul il privi curios si incruntat, ridicand din umeri. Merse pana la masina, scotand un plasture din trusa de prim ajutor. Il mai analiza cateva secunde PE Sho, expirand zgomotos; de ce naiba se oprise din drumul sau pentru un oarecare? Hotari sa nu isi mai piarda timpul, asa ca merse catre Sho, desfacand plasturele si i-l lipi pe marginea buzei, asigurandu-se ca nu mai era ranit si in alta parte. Ai grija de tine, zise cu un glas indiferent si se urca la volanul masinii, demarand.

[MuffinsYumYum]

Va multumesc foarte mult celor care ati citit. Sunt cam entuziasmata in legatura cu fic-ul. Am pus +16 deocamdata, dar daca va fi ceva mai intens am sa modific. . Iar acum continuarea.
Lyrics: Come Wake Me Up - Rascal Flatts

tonight your memory burns like a fire
with every one it grows higher and higher
I can't get over it I just can't put out this love
I just sit in these flames
pray that you come back, close my eyes tightly
hold on and hope that I'm dreaming
come wake me up

Cand vei pierde ceva, intotdeauna va fi in favoarea altui lucru. Niciodata nu o sa pierzi lucruri fara sa castigi altele. Sau cel putin asta statea scris in jurnalul lui.
Se ridica de jos, ducandu-si mana la ochi si stergandu-i. Pe biroul sau, mai silentios ca niciodata, statea telefonul lui Akira. Era ciudat, era ca si cum ar fi fost viu langa el. Se puse pe scaun, luand aparatul si privindu-l nostalgic. Oare era bine sa ii citeasca mesajele? Oare era bine sa incerce sa se agate de singura parte vie care mai ramasese? De cuvintele lui Akira?
Il debloca, privind ecranul. Era o poza cu Akira, lucru ce nu il mira deloc. Isi arcui buzele, neintentionat, in ceea ce parea un zambet. Aparent Akira incepuse o noua viata fara el aici, trecuse mai departe, parea fericit. Deschise fisierul cu poze, incepand sa il rasfoiasca agitat pana se opri la una necunoscuta lui. Aparent era facuta de Akira unui coleg de liceu.
Privi atent poza, analizand uniforma pe care baiatul o purta. Din pacate tot ceea ce putea sa vada era spatele acestuia, oare cine era? Dadu la urmatoarea poza, gasind tot o poza cu blondul si cu cat continua mai mult, cu atat gasea numai poze cu el. Devenise frustrant ca nu putea sa ii vada fata, si isi simtea bataile inimii cum se intensifica. Devenise nervos, apasa iritat pe touch-ul telefonului, pana cand pozele o luara de la capat. Deci Akira... era si el interesat de baieti. Mai degraba fusese. Cine era strainul ala?
Se opri, tragand aer in piept. Nu avea rabdare. Voia sa afle cat mai repede, asa ca deschise lista de mesaje. Stia ca nu e bine ce face, ar fi trebuit sa il lase pe Akira sa se duca. Nu trebuia sa il caute, dar nu putea rezista. Era gelos. Era gelos ca Akira se uita la altcineva in afara de el, ii era frica sa nu fie mai mult de prietenie intre el si blondul din imagine. Mesaje primite:1; Mesaje trimise: 354; Destinatar: Jun-kun. Toate erau de la el. Mesajele lui Sho nici macar nu existau in telefon. Deschide pagina cu mesaje, rasfoind indignat prin ele.La naiba, la naiba ... , isi spuse in gand citind unul dintre texte.
" Jun, raspunde-mi!", " Jun, ma imbrac si vin la tine", "Imi pare rau! Nu am vrut sa te superi!", "Jun, te iubesc!", "Nu am sa te las sa pleci! Esti tot ceea ce imi doresc. Nimic nu e mai important ca tine!". Se incrunta, simtind cum inima sa o ia razna. Cine era nenorocitul asta? Ce vroia de la iubitul sau Akira? De ce Akira era asa mort dupa el? Era atat de indignat, incat se ridica de pe scaun, inchizand folder-ul cu mesaje. Isi duse mana in dreptul inimii, incercand sa se calmeze. Ii era dor de Akira, nu stia ce se intamplase cu el, nu stia cum murise, nu stia nici cum o sa treaca peste asta. Ridica telefonul iar, privind singurul mesaj pe care Akira il primise si cu putina frica il deschise. Facu ochii mari, neasteptandu-se la ceea ce scria in mesaj. *"Inceteaza sa ma mai cauti! Nu vreau sa fiu cu tine! Nu imi pasa ca ma iubesti, eu nu te iubesc. Nu vreau sa mai stai pe langa mine, sa ma mai urmaresti, sa imi mai trimiti mesaje sau sa vorbesti cu iubitele mele! Vreau sa dispari din viata mea! Intelege ca nu iti impartasesc sentimentele, iar daca nu pleci tu, voi pleca eu." Deci Akira fusese refuzat. Privi ora si data mesajului, realizand ca acestea au fost date in aceeasi zi in care murise Akira. Nu ii venea sa creada; deci persoana care il luase de langa el era chiar Jun? Un necunoscut care nu existase pana acum un an? Strangand telefonul, isi arcui mana si il izbi de perete. Zgomotul rasunand in toata casa.
- La dracu cu tot! urla, simtind cum furia il controleaza.
Era atat de frustrant, niciodata Akira nu fusese al lui. Si chiar daca suna stupid, era gelos! Atat de gelos! Era gelos ca Akira ii daduse necunoscutului tot, chiar si viata lui! Era gelos ca Akira niciodata nu ii vorbise cum vorbise in mesajele alea! Mai presus de gelozia asta insa, era frustrarea ca nu reusise sa impiedice acest lucru si regretul ca plecase in America. Incepu sa planga din nou, ca un copil. Nu stia ce sa faca, nu stia cum sa il aduca inapoi, asa ca se intinse pe pat, ingropandu-si chipul in perna. Spera sa se sufoce acolo.
Timpul trecea, iar pentru el nu exista nicio diferenta de la o secunda la ore. Dimineata il gasea de fiecare data in aceeasi postura. Nu ii era foame, nu ii era sete, nu vroia nimic. Daca nu ar fi fost oblgiatia pentru parintii sai, lacrimile mamei, rugamintile surorii sale, nu ar fi mancat deloc. Asa au trecut zilele sale, o saptamana, doua, iar starea lui nu se schimbase cu nimic. Nu mai mergea la scoala, stia ca nu putea sa stea in acelasi loc fara Akira, stia ca daca va continua sa traiasca aici nu va trece niciodata peste. Auzi zgomotul usii, privindu-si sora. Avea in mana o tava cu mancare si un plic. Niciunul nu ii strarni interesul.
- Onii-chan, esti bine? il intreba, analizandu-i trupul cu privirea. Ar trebui sa mergi sa faci o baie. Si de ce tii draperiile inchise? E o zi frumoasa afara! comenta aceasta, tragand de ele pana la perete.
Lumina era puternica, iar ochii lui Sho ramasesera atintiti asupra pesiajului. Afara era la fel, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ca si cum toata lumea ar fi uitat.
- Mi-a dat mama plicul asta! A spus ca este admiterea ta la liceu, te-a inscris ea.
- Cum adica m-a inscris? De ce face chestii care nu sunt necesare!? Nu vreau sa plec de aici, nu vreau sa fiu si eu ca toti oamenii de afara.
- Stii ca nu sunt de acord cu ce zice mama de obicei, dar acum are dreptate. Va fi bine pentru tine, un nou inceput. Plus ... nu intotdeauna ti-ai dorit sa mergi la un liceu de arte? Exact acolo te trimite! Plus ... este liceul la care era inscris Akira.
Auzind asta, Sho se ridica brusc din pat, apucand plicul si deschizandu-l agitat. Da, era acelasi. Era aceeasi uniforma. Daca va merge la liceul ala, cu siguranta va putea sa afle cine este persoana care ii rapise prietenul, cu siguranta se va putea razbuna. Da... Asta era singura lui scapare, razbunarea. Daca se va razbuna va putea sa uite tot raul pe care celalalt il facuse. Zambi. Pentru prima oara dupa multe zile, zambi. Sora sa se uita la el, nestiind ce sa creada.
- Oricum, mananca asta si coboara sa vorbesti cu mama si tata. Daca totul este in regula te vei transfera acolo. Mama a vorbit cu directorul, care ii este prieten si a zis ca va face o exceptie, tinand cont ca tocmai ai venit din America. Te va lasa sa te transferi, doar ca va trebui sa treci niste examene.
Dupa ce termina de vorbit, sora lui iesi din camera, lasandu-l singur cu informatiile despre liceu. Nu avea nimic de pierdut, oricum nu putea pierde mai mult decat pierduse deja.
Cobori scarile, privindu-si parintii si sora.
- Merg! spuse putin entuziasmat, diminduandu-si intensitatea vocii.
- Pai atunci ar fi bine sa te pregatesti, cineva o sa vina sa te ia in trei ore. Este baiatul directorului, deci vezi cum te comporti! continua aceasta, zambind. Ai sa locuiesti in apartamentele liceului cu el.
- Dar pare o scoala destul de scumpa, de unde aveti bani sa ma lasati sa invat acolo?
- Eh, eu si tatal tau strangem de cand erai uite atat de mic, raspunse entuziasmata mama sa. Ne spuneai tot timpul ca atunci cand vei creste o sa te faci actor si ai sa te casatoresti cu tatal tau. Oricum, reveni aceasta cu o voce serioasa, sper ca acum esti mai bine.
Baiatul nu raspunse si merse sus sa isi faca bagajul. Sa se simta mai bine? Nu, nu asta era sentimentul pe care il avea, nu se simtea mai bine. Se gandea ca intr-un final va ajunge langa Akira, dar acum ii era imposibil. Nu isi imagina cat de repede au trecut orele. Auzi claxonul unei masini; era vremea sa plece. Desigur, stia ca nu va incepe scoala ziua urmatoare, doar ca, dupa cum i-au spus si parintii lui, trebuia sa aiba timp sa se acomodeze. Tragandu-si bagajul dupa el, cobori scarile. Isi lua la revedere de la parintii sai, de la sora sa, de la viata pe care obisnuia sa o duca. Lipsea ceva totusi, trebuia sa isi mai ia la revedere de la cineva. Deschise usa, privind in urma la familia sai si zambindu-le. Neatentia insa il facu sa se ciocneasa de persoana care, stand cu spatele la usa, il astepta. Facu ochii mari, ridicand privirea catre chipul din fata sa.

[hiimera]

Cred ca stiu cine e tipul de care s-a ciocnit. : ))
Am reusit sa termin tot. Chiar imi doream sa ma apuc de ficul asta, fiindca mi s-a parut interesant titlul. Ideea pare ok, la capitolul descriere stai destul de bine, cu toate ca te-ai mai repetat cu niste cuvinte si ai cateva greseli de exprimare (cred ca din neatentie sau de tastare). Pot spune ca spre final ai cam grabit lucrurile. Ideea cu noul liceu si ca dupa trei ore o sa vina cineva sa il ea... puteai sa te mai lungesti si in al treilea capitol sa pui aceasta parte. Dar asta este doar o sugestie, acum totul depinde de tine. Sincer nu prea am sa ma mai lungesc, astept nextul. Spor la scris!

[MuffinsYumYum]

Mersi mult de tot pentru sfaturi. Stii de faza cu ciocnitul, ma gandeam si eu sa se ciocneasca de cine te gandesti tu ca s-a ciocnit dar ) . Am sa fiu mai atenta la next-urile urmatoare si cu repetitiile. La un moment dat, cand l-am scris, ajunsesem sa pun acelasi cuvant de 7 ori in doua fraze . : )))) Am sa fiu mai atenta si cu asta. Am o problema cu lungitul lucrurilor, le lungesc de obicei foarte mult pentru ca imi place sa descriu si sa descriu si sa descriu si sa descriu sentimente, incat lumea ajunge sa se plictiseasca. Cand incerc sa nu-l mai lungesc, tai prea mult din el. ) Daca mai observi ca fac asta te rog sa imi zici, ma ajuta enorm sa ma corectez. Am sa incerc in nexturl urmator sa "infiltrez" tot ceea ce am sarit.
Mersi mult si pupici!

EDIT: Am inceput sa corectez primele doua capitole. Sper ca vor arata mult mai bine decat prima oara. Multumesc mult pentru sfaturi. Acum nextul. Sper sa va placa. De altfel, multumesc celor care cititi,
Versuri: Lady Antebellum-One Day You Will

You feel like you're falling backwards
Like you're slippin' through the cracks
Like no one would even notice
If you left this town and never came back
You walk outside and all you see is rain
You look inside and all you feel is pain

- Alex? ii pronunta numele, crezand ca poate tipul din fata sa doar semana cu fostul sau iubit. Ce cauti aici?.
- Hello! il saluta noul-venit, asezandu-si mana pe crestetul lui Sho si ciufulindu-i parul castaniu. Ce faci pustiule? Am inteles ca nu prea merg treburile atat de bine.
- Imi cunosti familia? intreba Sho, confuz.
- Da, raspunse mama sa. De fapt il cunosc pe tatal sau, am fost colegi de liceu. Tot meritul e insa al lui Alex, care a insistat ca i-ar placea sa aiba un coleg de camera. Asa ca am zis ca ar fi bine sa va cunoasteti. Desi vad ca nu sunteti straini unul cu altul.
Nu se cunosteau? Poate asa parea in ochii parintilor sai. Intr-un fel, Sho se bucura de reintalnirea cu Alex, mai ales ca se stiau din trecut, doar ca era atat de ciudat sa dea ochii cu el acum. Acum, dupa ce s-au despartit, dupa ce l-a refuzat, desi Alex i-a oferit numai ce isi dorea. Ii era poate rusine. Si-a tras geamantanul dupa el cativa metri, dar brunetul veni si i-l lua din mana, asezandu-l in portbagajul masinii. Era treaba soferului sa faca asta, dar cumva lui Alex nu ii placea sa stie ca o alta persoana se atinge de lucrurile lui Sho. Inca il mai vedea pe Sho drept persoana pe care trebuia sa o protejeze.
Isi lua la revedere de la parintii sai, privind cu compasiune casa in care crescuse. Mama sa apuca un plic din hol, inmanandu-i-l. Se uita la ea, iar aceasta ii zambi cald, asa cum obisnuia sa o faca de fiecare data. Avea un sentiment ciudat. Avea acea urma de indoiala pe care orice persoana fara experienta in viata o capata. Se simtea vinovat, iar cel mai rau e ca nu stia de la ce provine urma asta de vinovatie. Oare era bine sa plece asa? Nu era prea rapid totul? Lucrurile i se pareau alerte, era confuz, spera sa nu regrete. A mers catre masina, strangand plicul in mana. Alex ii deschise usa, privindu-l protectiv. Ochii brunetului nu reflectau in niciun caz privirea unui necunoscut, se vedea clar pe chipul sau ca atunci cand e vorba de Sho, nimic in jurul lui nu mai exista.
Baiatul se urca in masina, urmat de fiul directorului. Parintii sai il priveau din prag, cu un zambet trist pe buze. Ramase cu privirea catre ei, nestiind ce sa creada. Expresia pe care o aveau ii dadea si mai multe semne de indoiala. Poate ca si ei stiau ca nu era bine, poate ca din propriul lor egoism, pentru a nu il pierde pe Sho, au facut asa ceva, atat de repede.
Masina porni, iar bataile inimii lui Sho incepura sa fie mai puternice. Acum nu mai avea cale de intoarcere. Voia insa, inainte sa plece din acest oras, sa isi viziteze prietenul. Avea oare insa curajul sa il infrunte? Nu ...
- La ce te gandesti? il intreba Alex, privindu-l nostalgic.
- La nimic, sopti Sho,analizandu-i chipul prietenului sau pentru cateva secunde.
Trasaturile lui Alex erau diferite de cele ale unor japonezi obisnuiti. Desi avea sange nipon, se nascuse si crescuse in America. Tot ce stia Sho de la el e ca parintii sai nu erau de acord cu regulile acestei societati, nu erau de acord cu aceasta raceala sau cu aceasta rigurozitate pe care japonezii o invata. Nu voiau ca singurul lor copil sa creasca intr-o lume in care oamenii sunt judecati dupa cum se imbraca, dupa cum se comporta, sa fie clasificati pe categorii inca de la liceu, iar ierarhia asta pe varste sa fie atat de pregnanta in viata fiului lor. Nu credeau ca varsta te face un om mai destept sau unul mai intelept. Li se parea ca li se taia personalitatea si li se implanta o alta, care sa se poata adapta unei asemenea societati. Probabil toate aceste lucruri se vedeau nu doar in ochii negri ai fostului sau iubit, dar si in felul in care se comporta, in felul sau de a vorbi, in felul sau vestimentar.
Isi simti mana cuprinsa de degetele prietenului sau si tresari. Isi trase rapid palma, asezandu-si-o in poala, fara a se uita la Alex. Chiar nu putea, se simtea prea prost. Masina trecu rapid pe langa casa lui Akira. Parea a fi liniste, poate ca nu era nimeni. Spre deosebire de restul cartierului, aici timpul parca s-a oprit. Trase aer in piept, sperand ca bataile inimii sale sa inceteze din a ii zdruncina trupul. Nu era asa, iar daca mai continua mult starea asta probabil o sa faca un infarct. Isi simti umerii cuprinsi si imaginea din ochii sai se intuneca. Gatul lui Alex mirosea a sampon si foarte vag a transpiratie. De fiecare data cand avea nevoie, Alex era acolo si cumva simtea ca nu ar fi putut respira in momentul asta daca nu erau bratele fostului sau prieten. Cat de egoist putea fi? Inima sa il cerea pe Akira cu fiecare bataie, mintea sa insa, ca un copil, cerea protectia lui Alex. Stia ca doar asa imaginea lui Akira va inceta sa existe, chiar si pentru o secunda. In acele momente se simtea vindecat. Lacrimile incepura sa ii curga pe obraji. Era asa greu sa se prefaca in fata lui, nu ii venea sa creada ca ajunsese sa isi planga iubirea neimpratasita in bratele baiatului care il iubea. Stia ca e asa greu pentru Alex sa vada asta, dar nu isi putea controla starea.
- Imi ... pare ... rau, spuse sacadat, printre suspine.
Ii parea rau nu doar pentru ceea ce se intampla acum, ci pentru tot ce s-a intamplat. L-a cunoscut pe Brian cu aproximativ un an in urma, au fost vecini in acelasi complex de apartamente in America. Desigur ca nu s-a asteptat sa fie ceva mai mult de prietenie intre ei, insa in una dintre zilele in care mergea la scoala s-au intalnit pe drum, si au realizat ca invata in acelasi loc. Aflase de la Alex ca el era cu doi ani mai mare, si ca a venit acolo cu o bursa. Fiind singurul cu care Sho reusise sa se acomodase, a inceput sa aiba incredere in baiat. A inceput sa ii spuna gandurile sale, sa ii povesteasca despre sentimentele pe care le avea si despre cat de confuz a fost. Motivul pentru care Sho a tinut sa plece din Japonia a fost iubirea pe care o simtea pentru Akira. I se parea nefireasca, anormala, dar tot Alex fusese acela care il invatase despre ceea ce iubirea era cu adevarat. Din pacate insa, Alex a ajuns sa simta acest tip de dragoste pentru Sho, iar la aflarea vestii Sho s-a simtit obligat sa formeze un cuplu cu prietenul sau. Chiar daca nu se sarutasera niciodata, prietenul sau parea ca il iubeste la fel de mult. Nu il obligase si nu se comportase egoist absolut deloc. Era o relatie complicata, de aceea lucrurile au durat doar o luna, pana cand Sho a plecat. Era normal, nu? Poate pentru Alex a fost cel mai bun lucru din viata sa, dar pentru Sho era doar o obligatie. Nu stia cum sa il refuze, iar brunetul profitase la acel moment de asta. Despartirea era fireasca in acest caz si de asteptat.
Ce facea insa Alex aici? De ce venise? Cu siguranta admiterea lui la liceu dupa perioada inscrierilor, in mijlocul anului, a fost posibila doar pentru ca brunetul exista. Acum, din nou, ii era indatorat. Se intreba daca va cadea din nou prada sentimentului de mila pe care l-a avut in America. Nu trebuia sa ajunga aici, el mergea cu un obiectiv, avea cu totul altceva in minte.
Se departa de brunet, stergandu-si lacrimile cu maneca bluzei. Asezandu-se pe spatarul scaunul, isi dezlipi corpul complet de cel al lui Alex. Nu era buna o asa apropiere, la fel cum nu era bine sa isi arate iar slabiciunea. Sa ii arate iar fostului sau iubit unde este cheia inimii sale. Isi scoase telefonul din buzunar, deblocand interfata. Imaginea cu el si Akira aparu, iar atunci sentimentul de ura reveni din nou in mintea sa. Era ca motivarea, nu? De fiecare data cand vrei ceva te uiti la obiectul respectiv, si te motivezi in a il castiga. Faci sacrificii, poate unele pe care nu le mai poti schimba, dar pana la urma asta e viata, nu? Sa pierzi si sa castigi ceva in schimb. Toti oamenii fac asta. Si-a adus aminte de plicul pe care mama sa i-l dadu si il lua de langa el, desfacandu-l. Era o scrisoare. Langa, impaturit, era un alt plic, sigilat, cu numele lui Akira pe el. Inghiti in sec, punand hartiile cu numele prietenului sau deoparte si incepand sa o citeasca pe cea de la mama sa. Nu era pregatit sa dea ochii cu ceea ce Akira i-a scris. Ii era teama ca nu cumva cuvintele sale sa ii schimbe dorinta de razbunare.

Draga Shouta,
Ti-am scris scrisoarea asta nestiind cum altfel sa comunic cu tine. Stii ca mama ta nu a fost niciodata buna la asa ceva. Imi pare rau ca nu am reusit niciodata sa avem acea relatie pe care orice parinte o are cu fiul lui. Si eu si tatal tau nu am stiut cum sa ne confruntam cu caracterul tau impulsiv, nu am stiut cum sa iti zicem nu, si de aceea s-a ajuns aici. Nu vreau sa crezi ca nu am fost niciodata de acord cu cine esti tu, din contra. Te-am iubit tot timpul pentru ca, spre deosebire de toti ceilalti, tu aveai acel zambet sincer, acea inocenta; ne-a fost frica sa nu te ranim.
Stiu ca moartea lui Akira inseamna pentru tine mai mult decat noi putem intelege. Stiu de altfel ca tot ceea ce facem acum nu este decat sa te indepartam de adevar, sa te impingem catre acea minciuna pe care fiecare dintre noi o spune: " Sunt bine." , si sa te facem sa crezi ca ai uitat. Asta este insa singurul lucru pe care eu si tatal tau stim sa il facem pentru tine. Nu puteam sa suportam sa te vedem asa, nu rezistam. Am fugit de obligatia de a te consola, de a iti fi alaturi in aceste momente pentru ca ne este frica sa nu te indepartam de noi.
Am preferat sa pleci de aici cat mai curand, iar asta a fost singurul fel in care sa o putem face. Desigur, Alex a insistat foarte mult sa fii acolo, probabil tatal lui l-a pus sa insiste pentru a nu fi singurul elev transferat in cursul anului ... sau din compasiune. Stiu ca Akira nu va putea fi niciodata inlocuit de Alex ... in mai multe feluri. Si eu si tatal tau stim. Stim ce simti pentru Akira, nu am stiut insa cum sa ne confruntam cu sentimentele
tale. De aia am fost acord cu plecarea ta in America, de asta suntem acum de acord cu plecarea ta in Tokyo.
Vreau sa stii ca esti sustinut de noi, imi pare rau ca ne-am dat seama de asta atat de tarziu. De asta am hotarat sa iti dau acea scrisoare, pe care Akira mi-a lasat-o sa ti-o trimit. Mi-a fost frica sa ti-o arat pana acum, mi-a fost frica sa nu te transformi in altceva.
Imi pare rau acum. Regret. Sper insa ca plecarea ta sa te faca sa realizezi ceea ce este mai bine pentru tine.
Te iubim
Cu drag, mama si tata

Lasa scrisoare din mana, privind geamul fumuriu al masinii. Isi vedea relexia si era ciudat, pentru prima oara nu suporta sa se vada.
- Alex, imi pare rau, noi...
- Stiu, raspunse scurt prietenul sau.
Pe picioarele lui Sho statea scrisoare lui Akira pe care insa acesta nu avu curaj sa o desfaca Nu putea sa o desfaca si nu stia daca va putea vreodata. Se intreba ce il va astepta intr-un oras atat de mare ca Tokyo.
- Nu renunt la tine Sho, ii sopti celalalt. Cuvinte la care Sho nu avu niciun raspuns. Stia deja.