30-05-2010, 12:32 PM
coral: nu-ţi fă griji, nu vreau să scap de tine :)) , am să încerc să scap de repetiţii >.< şi merci că citeşti >:D< , apropo, să pui şi tu următorul capitol :]]
Lamie: mă bucur mult că îţi place, deşi nu cred că au fost perfecte ;)), iar eu ... un geniu o.O :-j
merci mult pentru păreri, şi acum fără alte introduceri urmatorul shot :))
Stau întinsă pe patul care mi-a fost martor la nopţiile albe şi pline de lacrimi pe care le-am vărsat din cauza lui. Martor la prima şi ultima mea noapte alaturi de el. În spatele pleapelor închise chipul său mă bântuie şi astăzi, acea privire sadică, aceaşi ca a unui monstru ce nu a fost hrănit de zile, luni sau ani întregi. Flăcările din ohii lui puteau topi până şi cei mai mari gheţari în doar câteva clipite – eu, nu am rezistat nici atât. Am fost prea slabă, prea vulnerabilă şi mult prea naivă, iar acum regret. De ce regretele nu poat da timpul înapoi şi să trăiesc din nou acei ani pierduţi, în care doar stăteam închisă între patru pereţi şi cu ochii morţi crecetam tavanul, odată alb, spre căutatrea unor răspunsuri? Sunt un cadavru viu, ce îşi hrăneşte corpul pentru încă o zi goală,dar cu un sufletul ucis, ucis de el.
După atâta amar de zile ai crede că m-am vindecat, dar persoana sa e mai reală ca niciodată, atingerile lui mai sfâşietoare, săruturile lui mai violente… toate sunt încă mult prea vii. Şi din nou sunt trasă de amintiri în abisul infinit creat de proprile-mi gânduri. La început e bine. Totul e calm şi liniştit, o amorţeală pune stăpânire pe corpul meu îndemnândumă spre somnul veşnic, dar cum lucrurile bune durează puţin, pacea şi armonia sunt înlocuite de suferinţă şi tristeţe, fantome ale trecutului ce nu mă lasă să mor. De ce nu mă lăsa-ţi să mor? Dar e prea târziu pentru rugăciuni. Durerea mă izbeşte precum o mie de pumnale ruginite care se înfig in în pieptul meu, adânc, mai adânc, ajungând până la os şi trecând de el, perforându-mi corpul. Oglinda fostului meu suflet se sparge în infinităţi de cioburi care îmi înţeapă, taie, sfâşâie carnea şi pielea ce mi-a mai rămas. Sângele mi se scurge din corp, iar în locul lui este turnat acid care mă arde, mă distruge din interior. Respiraţia mi se accelerează şi devine neregulată, în căutarea unei guri de aer care să mai aline durerea, dar tot ce primeşte este un lichid tulbere asemenea apei care îmi crestează gâtul şi plămânii perforaţi. Strâng puternic din ochi pregătindumă pentru lovitura finală ce urma să vină la fel ca de fiecare dată. Deşi ştiu ce urmează, nu mă pot împotrivi groazei ce a pus stapânire pe mine. Brusc, un vânt puternic şi rece se izbeşte de mine, iar eu inevitabil îmi deschid ochii. Imaginea ce mi se înfăţişează mi se pare atât de surptinzătoare, deşi o senzaţie de deja- vu îmi învăluie simţurile.
Nu îmi amintesc cum am ajuns în faţa ferestrei larg deschise, dar stând şi privind distanţa până la pământ, mi se pare atât de ispititoare. Mă agăţ cu mâinile de rama geamului, un picior îl pun pe calorifer, iar celălalt pe pervaz. Stau câteva momente şi privesc nostalgică sfârşitul prăpastiei pe care am văzut-o de atâtea ori. Simt cum picăturile de apă îmi lovesc corpul, împingândul înapoi în cameră, şi cum vântul îmi zbiară în faţă să nu fac nimic necugetat. Mai stau câteva clipe şi privesc cu ochii goi spre paradisul meu care mă aşteaptă, un loc în care albul pur şi liniştea domnesc, şi nimic altceva nu mai contează. Moartea are un gust dulce-amărui.
Mă retrag fără prea multă tragere de inimă înapoi în cameră, şi de cum îmi simt din nou picioarele pe podea, cad fără vlagă pe covor. Sunt prea obosită să mor, iluziile sunt mult prea epuizante. Ploaia imi udă pielea, făcându-mi corpul să tremure involuntar. La fel ca el. Iluziile îşi pregătesc un nou atac, dar de data asta mintea mea decide că e timpul pentru o pauză. Şi adorm ca de fiecare dată cu aceaşi întrebare în minte:
Lamie: mă bucur mult că îţi place, deşi nu cred că au fost perfecte ;)), iar eu ... un geniu o.O :-j
merci mult pentru păreri, şi acum fără alte introduceri urmatorul shot :))
DURERE
“Când toate întrebările se vor termina, abia atunci va fi sfârÅŸitul lumiiâ€
Stau întinsă pe patul care mi-a fost martor la nopţiile albe şi pline de lacrimi pe care le-am vărsat din cauza lui. Martor la prima şi ultima mea noapte alaturi de el. În spatele pleapelor închise chipul său mă bântuie şi astăzi, acea privire sadică, aceaşi ca a unui monstru ce nu a fost hrănit de zile, luni sau ani întregi. Flăcările din ohii lui puteau topi până şi cei mai mari gheţari în doar câteva clipite – eu, nu am rezistat nici atât. Am fost prea slabă, prea vulnerabilă şi mult prea naivă, iar acum regret. De ce regretele nu poat da timpul înapoi şi să trăiesc din nou acei ani pierduţi, în care doar stăteam închisă între patru pereţi şi cu ochii morţi crecetam tavanul, odată alb, spre căutatrea unor răspunsuri? Sunt un cadavru viu, ce îşi hrăneşte corpul pentru încă o zi goală,dar cu un sufletul ucis, ucis de el.
După atâta amar de zile ai crede că m-am vindecat, dar persoana sa e mai reală ca niciodată, atingerile lui mai sfâşietoare, săruturile lui mai violente… toate sunt încă mult prea vii. Şi din nou sunt trasă de amintiri în abisul infinit creat de proprile-mi gânduri. La început e bine. Totul e calm şi liniştit, o amorţeală pune stăpânire pe corpul meu îndemnândumă spre somnul veşnic, dar cum lucrurile bune durează puţin, pacea şi armonia sunt înlocuite de suferinţă şi tristeţe, fantome ale trecutului ce nu mă lasă să mor. De ce nu mă lăsa-ţi să mor? Dar e prea târziu pentru rugăciuni. Durerea mă izbeşte precum o mie de pumnale ruginite care se înfig in în pieptul meu, adânc, mai adânc, ajungând până la os şi trecând de el, perforându-mi corpul. Oglinda fostului meu suflet se sparge în infinităţi de cioburi care îmi înţeapă, taie, sfâşâie carnea şi pielea ce mi-a mai rămas. Sângele mi se scurge din corp, iar în locul lui este turnat acid care mă arde, mă distruge din interior. Respiraţia mi se accelerează şi devine neregulată, în căutarea unei guri de aer care să mai aline durerea, dar tot ce primeşte este un lichid tulbere asemenea apei care îmi crestează gâtul şi plămânii perforaţi. Strâng puternic din ochi pregătindumă pentru lovitura finală ce urma să vină la fel ca de fiecare dată. Deşi ştiu ce urmează, nu mă pot împotrivi groazei ce a pus stapânire pe mine. Brusc, un vânt puternic şi rece se izbeşte de mine, iar eu inevitabil îmi deschid ochii. Imaginea ce mi se înfăţişează mi se pare atât de surptinzătoare, deşi o senzaţie de deja- vu îmi învăluie simţurile.
Nu îmi amintesc cum am ajuns în faţa ferestrei larg deschise, dar stând şi privind distanţa până la pământ, mi se pare atât de ispititoare. Mă agăţ cu mâinile de rama geamului, un picior îl pun pe calorifer, iar celălalt pe pervaz. Stau câteva momente şi privesc nostalgică sfârşitul prăpastiei pe care am văzut-o de atâtea ori. Simt cum picăturile de apă îmi lovesc corpul, împingândul înapoi în cameră, şi cum vântul îmi zbiară în faţă să nu fac nimic necugetat. Mai stau câteva clipe şi privesc cu ochii goi spre paradisul meu care mă aşteaptă, un loc în care albul pur şi liniştea domnesc, şi nimic altceva nu mai contează. Moartea are un gust dulce-amărui.
Mă retrag fără prea multă tragere de inimă înapoi în cameră, şi de cum îmi simt din nou picioarele pe podea, cad fără vlagă pe covor. Sunt prea obosită să mor, iluziile sunt mult prea epuizante. Ploaia imi udă pielea, făcându-mi corpul să tremure involuntar. La fel ca el. Iluziile îşi pregătesc un nou atac, dar de data asta mintea mea decide că e timpul pentru o pauză. Şi adorm ca de fiecare dată cu aceaşi întrebare în minte:
Pentru ce atâta durere?
Şi cine ştie, poate, cândva, când voi găsi răspunsul pentru toate
întrebările mele, corpul meu va adormi pe vecie,
iar sufletul îmi va renaşte.
întrebările mele, corpul meu va adormi pe vecie,
iar sufletul îmi va renaşte.