ETER

[candy_cane]

Cap 19

Mulţi ar fi crezut că cei cinci tineri erau îndrăgostiţi lulea de fata misterioasă şi uşor ciudată care zăcea sub protecţia marelui dragon imperial. Însă greşeau în presupunerea lor. Nu o iubeau aşa cum ar fi iubit o femeie, deşi dragostea lor se apropia de una asemănătoare. Nu voiau să o posede trupeşte sau să o sărute non-stop, nu voiau nimic din ceea ce un bărbat i-ar fi făcut unei femei. Ceea ce simţeau ei pentru ea ceva de domeniul misticului, ca o legătură sufletească încă înainte de naştere, o predestinare dacă vreţi. Numai destinul îi unise în lupta lor contra răului, iar ei nu se vedeau decât împreună. Erau un tot, unul aparţinând celuilalt.

Aşa funcţionau toate grupurile, fie ele mici sau mari, de Vânători, încă de la crearea lor. Zeii care avuseseră grijă de asta nu încercaseră niciodată să schimbe lucrurile, deşi ele erau cât se poate de complicate. Dacă se întâmpla cumva ca unul din membri să se îndrăgostească de partenerul sau partenera sa, relaţia era sortită eşecului chiar înainte de a începe. Nici o uniune între doi Vânători nu reuşise să treacă testul timpului. Foarte greu îşi găsea un astfel de protector pe cineva care să îl înţeleagă astfel formându-se familiile. De aceea mulţi dintre cei care aveau acest dar de a putea lupta cu Proscrişii, ei fiind o rasă care se ascundea de muritorii de rând, plus alte daruri mai speciale decât acesta, proveneau din familii care nu aveau nici o legătură cu lumea plină de monştrii.

Aşa era şi grupul lui Alex, numai doi dintre cei şaşe membrii ai săi având sânge de Vânător adevărat în vene, restul primid darul printr-o tragere la sorţi a Zeilor. Oricât de nedrept li s-a părut această selecţie, cei patru băieţi nu au cârtit niciodată. Legătura din sufletele lor era mult prea puternică. De aceea, dacă unul din ei suferea, sufereau toţi, dacă unul dintre ei era pe moarte, golul care se lărgea din cauza ruperii de lume a persoanei care trebuia să dea colţul, le făcea sufletele tuturor să sângereze. Nu era ceva opţional deşi cu toţii ar fi dorit să nu simtă dispariţia lentă a prietenei lor.

Ce era mai rău era faptul că nu putea face nimic, iar insultele aduse vreunui membru treceau prin minţile tuturor, deşi la intensităţi diferite, de aici şi starea continuă de depresie şi furie. Erau nişte epave, dar trebuiau să treacă, deşi, ei mai presus de toate celelalte grupuri de Vânători, ar fi trebuit să rămână împreună. Aveau exact acel mix de putere întâlnit o dată la câteva sute de ani, deşi ei nu realizau asta, puterilor lor fiind încă adormite sub carapacea durerii. Singurii care ştiau de ce erau în stare cei cinci erau numai Eryz, Dridny şi Nuf, entităţile superioare tuturor, dar care, mai mult sau mai puţin din plictiseală, nuvoiau să se apropie de ei. Singura care reuşise să ia legătura cu ei fusese Alex. Însă, deşi controlau universul după bunul plac, cei trei Mari nu putea face nimic pentru tânără, ei necontrolând şi Moartea.

E amuzant că, deşi ei o creaseră şi îi vegheaseră calea, nu puteau interveni atunci când protejata lor murea. Nu puteau intra nici măcar în lumea aceea paralelă în care se dusese sufletul ei, bântuită de forţe malefice pe care nu le înţelegea dar care voiau să o distrugă cu orice preţ. Nu se putea întinde la niciunul din cei rămaşi să îi anunţe că mai era o cale de scăpare pentru ea. Cu toate acestea, torturile la care ar fi trebuit să fie supuşi tinerii nu vor putea fi iertate niciodată de către brunetă, iar ura ei pentru cei Zeităţi va creşte de se vor decide să le arate ceva.

Cel mai rău suporta pierderea ei Llyr care, văzând în ea, nu o consoartă ci fata care ar fi putut să îi salveze fiul din ghearele lui Deneum care îl folosea ca o legătură nemijlocită la sufletul său. Nu voia să se folosească de ea, dar trebuia să oprească acea nebunie. Pentru el Alex era mai mult ca o fiică, deşi nici el nu ştia care îi erau adevăratele sentimente. Abia aici intervenea misterul inimii, un puzzle care nu avea să se termine decât atunci când numai unul din ei rămânea în viaţă, iar asta era o chestie la care el chiar nu cerea răspuns în momentul de faţă.

Tot regatul ofta, deşi nimeni nu putea spune precis de ce. Mulţi blamau problemele de zi cu zi, alţii acuzau stressul, iar alţii aruncau vina asupra Proscrişilor şi a antrenamentelor epuizante. Până şi dragostea era o problemă în aceste timpuri tulburi, iar cei mai învârstă, care trecuseră prin războaie atroce, nu vedeau decât ceea ce trebuia văzut: o tristeţe adâncă, ca un văl negru, sufocant, se abătuse asupra tuturor. Şi nimic nu o va putea înlătura.

Cât priveşte mica muritoare ca se stingea văzând cu ochii, deşi toţi se îngrijeau de ea? Ea se zbătea în mlaştina propriului suflet, indecisă între a alege să trăiască, luptând pentru salvarea omenirii şi a fiinţelor magice de pretutindeni, sau a muri neîmpăcată, întorcându-se în mormânt ori de câte ori unul din prietenii ei va fi rănit sau omorât. Nu ştia dacă să aleagă caznele vieţii sau cele ale morţii. Şi ce era mai rău era prezenţa covârşitoare care o descoperise în sufletul ei, un soi de creatură luminoasă în întunecimea ei, un spirit cu o atât de mare putere încât o înspăimântase. De câteva zile bune încerca zadarnic să comunice cu entitatea respectivă, dar parcă ceva intervenea pe frecvenţa dintre ea şi chestia aia şi le bloca, le bruia făcându-le cuvintele să devină doar o supă de neînţeles. Deşi se chinuia îngrozitor să vadă ce era cu prezenţa aceea, toate şansele păreau să fie împotriva ei. Dar absolut toate, căci oricât s-ar fi străduit, doar o bolboroseală ciudată pe un fond de sunet alb se auzea constant.

Trupul ei, pe de altă parte, era exact opusul minţii şi sufletului ei care lucrau febril: se atrofia pe zi ce trece mai mult, sub influenţa otrăvii care îi circu în corp. E inutil să se mai precizeze faptul că nimic nu se îmbunătăţea.
Poate doar luptele şi antrenamentele care decurgea în fiecare zi sub privirea atentă a prim generalului, care, deşi ţinea enorm de mult la Llyr, ştia că nu putea face nimic ca să îi uşureze povara. Era o constantă zilnică de neînlăturat pentru toţi, deşi fiecare avea motive diferite.

O zi obişnuită a acestui tărâm minunat eram cam aşa: antrenamente de la răsăritul soarelui până la amiază, cu pauze intermediare, fără prea mare valoare pentru oameni căci, oricât s-ar fi odihnit, ei tot obosiţi erau; apoi o „luptă” zadarnică pentru adunarea resurselor şi pregătirile pentru susţinerea eficientă a trupelor în luptă; educarea tuturor celor implicaţi în viitorul război de a acorda primul ajutor şi de a salva cât mai multe vieţi cu putinţă atunci când se putea; şi apoi odihna care nu dura decât maxim şase ore până la dezlănţuirea infernului a doua zi. Panică şi agitaţie cam peste tot, dar în special în cazul oamenilor care, neobişnuiţi cu modul de lucru a fiinţelor magice, se simţeau frustraţi din cauza incompetenţei de care dădeau dovadă.

Deci, secaţi sufleteşte, urmăriţi peste tot de zvonuri care nu erau adevărate, jupuiţi de energie din cauza antrenamentelor care nu păreau să înceteze vreodată, cei cinci seperau, mai presus de orice, ca, în cazul în caree Alex va muri înaintea lor, şi ei să dispară în război. Dar vă întrebaţi, probabil, de la ce era starea asta, nu-i aşa? Ei bine, nici vremea nu le surâdea mai nou, norii grei şi încărcaţi de ploaie turnându-şi năduful peste pădurea milenară care împrejmuia regatul. Toate mergeau anapoda, iar ei erau prinşi exact la mijloc.

-Să mă fut în ea de vreme! bolboroseala mânioasă a lui Tom îi făcu pe ceilalţi să zâmbească pe sub mustăţi, deloc amuzaţi.

Sentimentul era reciproc, iar gândurile alternau de la rele la mai rele.

-Aş vrea să se însenineze odată! Luptatul pe o vreme ca asta nu aduce niciodată ceva bun! mormăitul lui Josh îi aduse o stacană din partea fratelui mai mare.

-Mai bine nu s-ar mai opri! În felul ăsta nu va trebui să mai trecem prin iadul ăla doar ca să devenim „mai puternici”! sarcasmul din vocea lui Ben trecu prin toţi, ochii lui căprui închizându-se o nuanţă în timp ce memoria îi aduse diferite amintiri neplăcute despre ultimele două săptămâni decând începuse antrenamentul.

-Vorbiţi prostii! Cu sau fără vreme bună, antrenamentele astea sunt.... uh! dezgustul şi oboseala evidente în tonul clar a lui Richie, care, neavând altă preocupare decât uitatul pe geamul mohorât de la camera în care stătea toţi, se apucase să se joace cu sabia primită cadou.

Toţi avea câte una, dar nu prea le foloseau, găsindu-le prea grele şi deloc potrivite pentru ei. Parcă altceva li s-ar fi potrivit, dar nu ştia exact ce.

-Hai hai... Nu mai iscodiţi atâta! Fie că vă place sau nu, trebuie să le urmăm programul! mereu seriosul doctor se lăsă pe spate, pe jos, închizând ochii.

Un pumn în stomac îl făcu să se încovoaie de spate, tuşind spasmodic.

-Nu mă călca şi mai tare pe coadă, Mike, sau te vei trezi cu sabia asta înfiptă direct în cur, de ai să îi simţi gustul! Eu nu stau dup curu’ nimănui!
tunetul ameninţător din vocea lui Tom aduse iarăşi nişte zâmbete uşor chinuite pe feţele trase ale celorlalţi.

Umorul nu îşi mai avea rostul, iar glumele se rezumau numai la nişte insulte fără viaţă. Pur şi simplu nu mai dispuneau de energia necesară ca să facă ceva, orice, nu conta cât de uşor sau de dificil era. Săltându-se de pe covorul pluşat pe care stătuse până atunci, Tom se îndreptă spre fereastra mare, şi o deschise, lăsând aerul rece să intre înăuntru. Oricât ar fi fost de uzi şi înfriguraţi de la ultimul antrenament, niciunul din prietenii săi nu comentă, simţind biciuiala vântului ca pe ceva bun, un fel de analgezic pentru durerea constantă din suflet. Era zicala aceea: luptă constra durerii cu durere!

-Ar fi bine să ne deplasăm... interveni iarăşi Josh, deşi nici el nu ştia la ce se referă.

Nu voia să stea să se uite la cer! Pur şi simplu nu voia! Îi amintea prea tare de ziua în care o lăsase pe Alex singură în pădure. Prea multe amintiri. Nu dorea să ştie nimic! Absolut nimic.

-Nu mai contează, Josh! Degeaba... îi răspunse cineva, deşi tonul nu îi spune care anume din cei patru bărbaţi de lângă el deschisese gura.

Oftând adânc, blondinul se întoarse pe burtă, evitând astfel să se mai uite pe fereastră.

-Asta fac bărbaţii din specia voastră când plouă afară? o voce feminină îi făcu pe cei cinci să tresară, toate capetele îndreptându-se spre colţul din dreapta al ferestrei, unde un cap verse se iţi, botul triunghiular întors a mirare într-o parte.

-Nu e chiar aşa de amuzant, Seatrap! Mormăi Josh, lovindu-şi fruntea de podea, ascunzându-şi iarăşi chipul în covor.

-Păcat...Aş fi vrut să vă ajut... tonul ei scăzut, în timp ce se transformă în forma ei umană, pătrunzând astfel e uşa deschisă anterior de Tom.

Trupul ei ud se cutremură când ajunse la semi căldura din camera foarte vastă, ochii ei rubinii căutând focul din şemineu, dar negăsind nimic. Faţa i se înăspri uşor, dar când dădu să se îndrepte spre el, o mână puternică o prinse de gleznă, trăgând-o jos pe covor, înainte ca ea să poată reacţiona. Deveniseră atât de buni la a fi imprevizibili!

-Ai face bine să nu te duci să porneşti un foc... o avertiză blondinul, uitându-se la ea cu un singur ochi, mâna lui mare ţinându-i mijlocul, uşor prea brutal ca să nu îi placă.

-Dar o să răciţi! se supără ea, încercând să îndepărteze mâna, dar nereuşind.

Cum nimic nu putea să îi determine, Seatrap rămase acolo, în braţele lui Josh, până când se uscă, focul ei interior ajutând-o enorm. În plus, camera devenise simţitor mai caldă, deşi bărbaţii nu păreau să îşi dea seama. Un punct în plus pentru ea!

Cu un oftat aproape dureros, Josh se ridică, aşezându-se astfel încât capul lui să stea în poala dragoniţei, iar corpul ei să fie rezemat de perna pe care o abandonase el. Roşind, Seatrap nu negă apropierea, simţind nevoia blondinului de a avea pe cineva lângă el. Toţi aveau, dar ea nu putea să îi ajute.

Mângâiat pe cap şi pe spate de gardianul său în variantă feminină, Josh adormi aproape imediat, căzând într-un somn fără vise. Nimic nu mai conta. În curând, legănaţi de căldura din cameră, fereastra şi nemulţumirile uitate, ceilalţi adormiră şi ei, fiecare unde putea. Numai Seatrap rămase trează, uitându-se la cer.

-Atât de frumos şi totuşi atât de trist... murmură ea, trecându-şi o mână prin părul verde, strălucitor.

Câtă suferinţă pe chipurile lor. Dar oare, de la ce pornea totul? Ea nu putea răspunde, dar se părea că starea lor se generaliza.

-Ce război stupid! mârâitul slab nu trezi pe nimeni, şi în curând, până şi ea închise ochii, strângându-l la piept pe blondin.

Se vor rezolva cumva toate! Cel puţin aşa spera...