ETER

[candy_cane]

Autor Note: no one? come on! How come, up until now, there where still ppl that came to read my story and now no one gives shit about this story? How come? It's not that hard to leave a 2 sentence long comment, just so you know...
heh... enjoy reading [-(

CAP 14

Frig! Atât mai reuşea să conştientizeze, prea ruptă de lume din cauza durerii insuportabile din trup. Oare unde se afla? Cum de tot ce vedea era numai masa fără formă a unui nor singuratic, negru ca smoala ce pâlpâia mânios înspre ea? Nu înţelegea. Somnul o cuprinse în braţele lui, legănând-o şi fredonându-i psalmodieri hipnotice.

Frig! Singurătate! Unde erau restul prietenilor ei? Cum de nu îi mai simţea în ciuda tuturor strădaniilor ei?

Frig! Umezeală! Durere! O poditi plânsul, prea slăbită să mai raţionalizeze. Ei nu se aflau acolo. O lăsaseră să se descurce singură, prea preocupaţi de vieţile lor mizerabile ca să se mai gândească şi la ea.

„Ţuca... Ţuca! Unde îţi sunt sentimentele de compasiune pentru ei? Parcă îţi erau dragi! Nu tu susţineai că nu le vei purta pică dacă se vor salva? Unde sunt simţămintele alea? Ţuca!!! Trezeşte-te şi înfruntă realitatea. Simţurile nu te vor ajuta acum.... Încredete în prietenia dintre voi altfel vei pierde tot chiar înainte de a câştiga cel mai de preţ lucru pe lumea asta: o şansă la iubirea adevărată! Tu le eşti regină, nu renunţa încă la devotamentul lor pentru tine. Ţuca.... ţuca...” vocea, numai o şoaptă, zumzăi nemulţumită, anemică, înfruntând valul întunecat al disperării ce pusese stăpânire pe Alex.

Fata auzi, doar vag, comentariile îndurerate ale copilei ce fusese odată. Încercă să alunge întunericul din inima ei, dar el fu mai puternic. Veninul creaturii care îi omorâse tatăl o ucidea şi pe ea, fără greş, fără întârziere. Se luptă disperată să scape de moarte, strigându-şi prietenii pe nume, căutând să le simtă sufletele, dar ei nu apărură. Glasul ei rămase mut, în timp ce corpul ei începea să se chircească de durere.

Vidul negru al nefiinţei îi apăru în faţă, iar mâinile albe ale făpturilor edenice se întinseră din acel spaţiu al nimicului absolut ca să o prindă şi să o protejeze. Luptase destul. Merita să se odihnească.

Şi atunci, chiar în momentul în care chiar se gândi să renunţe la tot, sufletul ei mai făcu o ultimă forţare: strigă numele celui care reuşise să şi-l graveze adânc în fiinţa ei. Iar el răspunse, trăgând-o la suprafaţă. Salvând-o de la o moarte pe care nu o merita.

Gurile ştirbe ale fiinţelor infinitului prăfos în care urma să cadă, se închiseră cu un şuierat. Va m-ai exista o şansă! Ştiau sigur asta.

§

Furtuna îi biciuia puternic, dar nici unul din ei nu renunţă la luptă. Fluturau din aripi, mârâind, luându-se la întrecere cu tunetele. Cu toate acestea, ei câştigau teren, furtuna ţipând înfundat, lăsată în urmă de acele creaturi mai puternice decât ea.

Singurul care nu părea afectat de intemperiile vremi era marele dragon imperial, ce zbura fără să fie zdruncinat de vreo rafală bruscă de vânt. El era preocupat de altceva.

<Oare cum voi putea eu să îi educ pe aceşti bieţi muritori dacă tocmai liderul lor nedeclarat stă să moară? Vor refuza categoric să lupte împotriva creaturilor acelora dacă Alex nu se însănătoşeşte sau nu moare. Iar dacă va muri... nu numai ei vor avea de pierdut... > se gândi Llyr, fluturând absent din aripi.

Nu putea să o piardă. Oftă, simţind cum viaţa ei se scurge încet din trupul acela făcut numai din carne şi oase. Nu era sigur că ea va m-ai rezista pâna la baza militară din Ardet. Mirosul greu al morţii plana asupra ei de când ajunsese pe Pământ, iar asta îl scosese din sărite. Ce fel de vraci aveau şi oamenii dacă nu reuşiseră să extragă la timp otrava aceea scârboasă din trupul ei? Din păcate nu avea unde să se oprească ca să o vindece, iar în cazul ei, avansat, nu exista decât un leac: să fie transformată într-o creatură mitică, chiar dacă numai pe jumătate. Şi numai membrii celor mai puternice familii puteau efectua operaţia asta.

Un junghi de gelozie îi strânse stomacul, dar nu îi dădu prea mare importanţă. Din câte ştia el, probabil că fata îl vedea fie ca pe un frate mai mare, fie ca pe un erou pe care nu aveai voie să îl atingi. Oftă, lăsându-se pe o parte, mârâind scurt către însoţitorii săi ca să îl urmeze. Cei cinci masculi ai speciei fetei se ţineau chiar bine deşi se vedea clar că boala îi învăluise şi pe ei în mantia ei zdrenţăroasă. Dar ei aveau să supravieţuiască spre deosebire de cea căreia i se jurase.

-Sire! mugetul disperat al manticorei îl scoase din reveria depresivă în care căzuse.

Întoarse imediat capul în spate ca să se uite la cei care zburau pe el. Corpul brunetei părea să se fi micit, iar senzaţia că ea avea să moară îl copleşi imediat, strângându-i inima.

< Te rog nu muri... te rog.. nu vreau să te pierd şi pe tine. Mi-au ajus morţile mamei, partenerei şi fiului meu.. > gândurile lui părură pentru o clipă să o atingă, înainte ca Alex să se strângă şi mai tare, răsuflarea ei ieşind în icnete şi gemete.

Un ţipăt de deznădejde pură îi scăpă din gâtlej, cutremurând văzduhul.

Un val de aer cald îi mângâie aproape instantaneu corpul, făcându-se să se cutremure violent, în timp ce o forţă invizibilă îl scutura din corpul său către o lume necunoscută lui. Nu reuşi să se împotrivească, şi imediat îi auzi vocea lui Alex strigându-l. Se întinse inconştient înspre ea, dorind să o cuprindă cu braţele şi să nu îi mai dea drumul.

Dacă ar fi putut să se smulgă o secundă din acea lume, probabil că ar fi observat cu trupul lui imens se desprindea din văzduh, alunecând spre pământ. Şi nu numai el era scuturat de acea senzaţie nici plăcută nici respingătoare. Toţi cei cinci prieteni ai fetei păţiseră la fel. Numai că ei încă m-ai erau conştienţi, spiritele lor asistând numai pe jumătate atât la lumea aceea decorată numai în culori cenuşii, cât şi la realitate.

Totul se sfârşi aproape imediat, spiritul falnicului dragon fiind înapoiat trupului, chiar înainte ca acesta să dispară în masa apoasă şi rece a norilor care formau o pătură sub ei.

-Ce aţi păţit sire? Mai aveaţi un pic şi ajungeaţi să vă izbiţi de pământ?! glasul înfundat al manticorei îl făcu pe Llyr să zdruncine din cap, ameţit.

Pentru câteva momente agonizante aproape că nu realiză unde se află şi cu cine stă de vorbă, dar apoi toate îi reveniră în minte.

-Nimic.. Nu îmi mai aduc minte, Fenus! Ştiu că mă gândeam la femela de care ai tu grijă şi dintr-o dată m-am simţit tras către o lume pe care nu am mai văzut-o până acum. Numai că nu mai ştiu ce s-a întâmplat acolo... murmură obosit dragonul, confesându-se ajutorului său de încredere, generalul Fenur, manticora.

Fenur continuă să mai spună ceva, dar Llyr deja se deconectase de lumea înconjurătoare, păşind grijuliu spre o portiţă din inima lui care se deschisese acum câteva minute, deşi el o ferecase acum mulţi ani. O împinse iar ceea ce găsi înăuntru avu darul de a-l face să zâmbească mulţumit, lacrimi amare strălucindu-i în ochii de culoarea mierii topite.

Corpul lui continuă să plutească deasupra norilor, fiind atent supravegheat de „oamenii” lui de încredere, dar sufletul lui era pierdut în universul lui personal, încălzindu-se cu sentimentele cele mai diverse, simţăminte pe care crezuse că le pierduse acum mulţi ani.

Dintr-o dată, drumul către Ardet nu m-ai păru chiar aşa de lung. Dintr-o dată, toate căpătară sens, iar el era singurul care se putea bucura de starea aceasta de calm absolut. Ştia precis că totul avea să se rezolve.

Totuşi, o urmă de tristeţe şi îngrijorare îi umbri fericirea: nimic nu avea să capete contur până ce Alex nu va fi din nou sănătoasă, luptând cot la cot cu el. Plus că nu era chiar atât de sigur că fata va accepta toate propunerile pe care i le va face. Iar dacă acest lucru atât de temut pentru el se va întâmpla, el va găsi o cale ca să o convingă. Să ştie că va muri şi tot o va face!

Alex nu va mai fi singură atâta timp cât el încă mai putea face o diferenţă în lumea asta.