ETER

[candy_cane]

Autor Note um.. as vrea sa raspundeti totusi la intrebarile de mai sus! va rog :D

CAP 12

Realitatea care îl copleşise cu doar câteva clipe în urmă parcă îşi bătea joc de el acum. Orice încerca să facă, de la a forja maşina până la a trece de toate gropile din pământ fără să se răstoarne, toate acestea se întorceau împotriva lui, ridiculizându-l în ultimul hal.

Automobilul derapa pe pământul mocirlos, roţile sâsâind în gol ca nişte cuiburi de vipere trezite din toropeală, dar nu dădea semne de înaintare. Peisajul rămânea acelaşi, numai stropii de noroi de pe parbriz se înmulţeau din ce în ce mai tare, iar ştergătorul nu mai părea să facă faţă.

Înjurând aprig, Mike lovi cu pumnii în volan voind parcă să convingă maşina să springteze odată din groapa aceea de noroi. Numai că nu se întâmplă nimic. Cu cât apăsa mai vânjos pe acceleraţie, învârtind din schimbătorul de viteze ca şi cum tot ce ar fi vrut ar fi fost să împungă cu el în mâl şi să plece o dată de acolo, cu atât maşina se înfunda mai tare, iar gropile scârboase de lângă ea se adânceau din ce în ce mai tare. Stropii micuţi de ploaie care îi surprinseseră pe acest drum de ţară se transformaseră deja în picături aproape gigantice care i-ar fi putut îneca dacă ieseau afară. Numai că nu se încumetase nimeni să părăsească carcasa aceea imensă din metal care îi apăra de frig şi monştrii chiar dacă situaţia părea deja dezastruoasă.

Înghiţind în sec, Mike îşi schimbă tactica. Nu mai încercă să înainteze ci să dea înapoi, convins că poate astfel va reuşi să ajungă la timp lângă Alex. În sinea lui se temea de ce era mai rău pentru ea. Şi-o imagina sfâşiată de acele bestii cu chipuri aproape umane, sau plângând în timp ce era târâtă spre bârlogul vreuneia din ele pentru a fi devorată. Parcă o şi auzea urlând de durere, deşi zgomotul făcut de ploaie şi scâncetul roţilor în spaţiul acela liniştit acoperea toate celelalte sunete, făcându-le urechile să bubuie, înfundate de presiune.

Ar fi vrut să aibă tăria de caracter necesară pentru a urla la prietenii lui, dar nu reuşi decât să bolborosească blesteme, mai mult la adresa lui. Îi era silă de neputinţa de care dădea dovadă. Îi era silă cu el. Dar nu putea face altceva decât să spere că o va găsi în viaţă.

-Mike, încetează! Nu o mai afunda în mâl mai mult decât e deja. Nu ne ajută cu nimic dacă o facă, să ştii! vocea supărată a unuia dintre tinerii care erau cu el în maşină îl făcu să înmărmurească în scaun.

Cum de nu putuse să îşi spună chiar el cuvinetele acelea? Dar nu mai conta. Mâna, care se albise de la atâta presiune, se relaxă pe mânerul schimbătorului de viteze. Încercă să îşi relaxeze tot corpul dar nu reuşi. Se simţea ca şi cum un sloi imens de gheaţa fusese aşezat pe corpul lui în pofida căldurii din maşină. Se simţea părăsit de orice fel de dorinţă de a continua acea cursă nebunească. Cu toate că voia să clarifice lucrurile cu Alex voinţa îl părăsise în momentul în care 4x4-ul se împotmolise neputincios în acea zonă. Nu puteau ajunge la ea, chiar dacă s-ar fi străduit.

Un pumn zdravăn în ceafă îl făcu să se deştepte.

-Ai terminat cu gândurile negre, căpitane? Sau trebuie să te cotonogim bine până îţi revii complet? Fata aceea are nevoie de noi, iar tu renunţi la tot deşi tu ai ne-ai întors din drum! Nu îndrăzni să îţi pierzi speranţa în ea... vocea bubuitoare a lui Tom îl făcu pe doctor să se uite cruciş în jurul lui.

Toţi cei patru prieteni ai lui, cei cărora de încredinţase viaţa lui în trecut, se aflau acum afară, în ploaie, uitându-se la el cu nişte ochi serioşi, în care dorinţa vie de a o vedea pe Alex sănătoasă şi în mijlocul lor după atât de mulţi ani se citea atât de clar. În ciuda vântului rece şi biciuitor, în ciuda ploi care nu mai contenea, ei voiau să înainteze.

O întrebare îi tremura pe buzele vinete din cauza frigului atât exterior cât şi interior, dar nu fu atât de ipocrit încât să o şi pună. Ştia de ce făceau toate acestea! Aceeaşi revelaţie o avusese şi el, deşi înaintea lor. Nu putea să nege faptul că se simţea mândru de ei, dar asta era altă poveste.

Zâmbind sardonic, mai mult pentru sine, fiind sigur acum de reuşita lor, vrând parcă să facă în ciudă sorţii, se întoarse spre volan, băgând maşina mătăhăloasă în viteză. Îşi lăsă portiera deschisă, uitându-se mereu prin perdeaua densă de ploaie spre prietenii lui care se chinuiau să împingă maşina. Noroiul se lipea de tot ce apuca, scurgându-se apoi de pe ei cu o încetineală scârboasă, însă nici unul din ei nu îşi abandonă postul, forţându-se mereu să nu bage deseamă frigul care le intrase deja în oase.

Urlând, exasperat de imobilitatea maşinii în acele zone, Tom îşi depărtă picioare, proptindu-se în pământ, şi împinse cu toată forţa. Chiar în momentul în care crezu că ea va aluneca înapoi spre el, astfel strivindu-l, Mike reuşi să rotească definitiv de volan, astfel că automobilul o luă înainte, zburând peste gropile din faţă, şi nu se opri decât pe o porţiune cu pietre.

În momentul în care maşina o zbughise din loc Tom îşi pierdu echilibrul şi, împreună cu ceilalţi trei prieteni ai săi, căzu cât era de lat în noroi, practic înotând în mâlul vâscos şi elastic. Când în sfârşit se ridicară, cu măşti caragioase pe feţe, scuipând noroi, Mike deja se afla lângă locul săpat de maşina lui, încercând să îi ajute.

Alunecă în fund, chinuindu-se să susţină toată greutatea formidabilă a lui Tom, în timp ce acesta tuşea şă scuipa pământ ud. Tremurând tot, brunetul reuşi până la urmă să îl susţină pe uriaş, dar nu făcu mai mult de trei paşi până ce pământul nu îi fugi, trădător, de sub picioare şi se trezi, pe burtă, în apropierea unei zone în care pământul era mai tare, cu Tom, încă horcăind pe el.

-Haide uriaşule! Mişcă-te că mă sufoci! gemu, zbătându-se neputincios sub fostul roşcat, acum chel şi plin de mâl, căutând să se ridice şi să îl tragă şi pe Tom cu el.

-Nu.. te mai...plânge atât! reuşi să îngaime printre tuse, cu vocea incredibil de răguşită uriaşul de douăzeci şi şapte de ani.

-De parcă chiar aş putea face asta! răsuflă sacadat Mike, reuşind să se ridice.

Îl apucă pe Tom de braţe, îl ridică în picioare, cu greu, şi nu se putu abţine să nu remarce culoarea nesănătoasă a pielii acestuia. Îi era rău, iar asta se vedea clar. Trebuia să îi dea vreo două pastile dar ca să facă asta trebuia să străbată, cu el în cârcă, vreo zece metri. Iar asta, pe ploaia torenţială care îi sufoca, părea la limita imposibilului. Nu că nu s-ar fi descurcat, dar dârdâitul care îi cuprinsese, nu numai corpul lui ci şi a lui Tom care încă nu se putea ţine pe picioare după toate aparenţele, îi dădea mult de furcă. Se uită înapoi la groapa imensă cu noroi ca să vadă dacă restul găştii era întreagă şi se părea că reuşiseră cu toţii să se ridice. Acum umblau, târşâindu-şi hainele ude şi pline de mâl, către el.

Nu putea pricepe de ce ei erau bine iar Tom arăta aşa de rău. Că doar acelaşi mâl îl înghiţiseră cu toţii! Aşa că ce se întâmpla?

-Crampe... Tendoanele mele.... gemu bărbatul susţinut cu greu de brunet, cuvintele puţin mai puternice ca o şoaptă.

-Cum naiba ai reuşit? se enervă Mike, încercând să meargă către maşină, târâind corpul îngreunat de ploaie şi aproape imobil al lui Tom după el.

-Să mi-o sugi Holt! Cum... cum crezi că ai reuşit să scoţi maşina de acolo? hârâi Tom chinuindu-se să îşi susţină toată greutatea pe propriile picioare.

Dar crampele muşcară din nou din muşchii lui, iar acţiunea aceasta fu dată uitării aproape imediat. Se forţase prea mult, chiar şi la dimensiunile lui. Totuşi, avea şi el o limită, dar le dăduse pe toate la naiba numai pentru a se întoarce la Alex. Voia să o ţină în braţe. Trebuia să o ţină în braţe!

-Ba pe a mătii, Lyons! chicoti înfundat Mike. Uite cum îmi vorbeşte el mie, după ce că încerc să îl ajut... bodogăni sub barbă, deşi ştia precis că Tom îl auzea.

-Să te fut...Doctoraş de bani gata! Să îţi bagi ajutorul ăsta în fund şi să îl întorci... rânji un pic mai relaxat uriaşul, în timp ce distanţa dintre ei şi maşină se micşora.

-Îmi eşti dator vândut! pufăi brunetul.

-Pe-a lu’ tactu’ Holt... mormăi roşcatul, străbătut din nou de un val de durere.

Târâindu-se acum cu dificultate până la maşină, aproape că îl scăpă pe uriaş în noroi, provocându-i cu ocazia asta şi o contuzie, căci exact lângă ea se aflau mai multe pietre colţuroase şi alunecoase. Şi l-ar fi scăpat cu siguranţă dacă două perechi de mâini nu s-ar fi întins în acelaşi moment să îl ajute. Când se uită peste umăr să le mulţumească celor doi, observă aceleaşă priviri bolnăvicioase la Richie şi Ben. Nu mai apucă să deschidă gură, căci toată atenţia lui se îndreptă spre Tom. Îl culcă cu greu pe bancheta din spate, apoi se chinui să îl ridice în fund şi să îi facă o frecţie uşoară, dar nu reuşi decât să îl ridice în fund şi atât. Atenţia lui se întoarse din nou spre cei doi, căutând din priviri pe cel mai tânăr dintre ei. Unde era Josh?

-Richie... Unde e Josh? vocea lui, deşi i se simţea oboseala, se ridică un ton a îngrijorare.

Ochii lui Richie se mariră increduli şi în clipa următoare deja îşi căuta fratele cu înfrigurare. Unde putea dispare un bărbat de douăzeci şi şase de ani? Brunetul ştia că fratele lui era mai nebunatic dar nici chiar aşa! Asta chiar nu era amuzant!

-Josh! Josh pentru numele lui Dumnezeu, unde naiba te-ai ascuns? urlă Richie încercând să acopere vuietul furtunii de deasupra lor.

-Aici aici! croncăni o voce, atrăgându-i imediat atenţia fratelui cel mare.

Urmărind din instinct locul de unde se auzise, brunetul observă o formă chircită la poalele unui copac gigantic şi verde din cauza muşchiului, respirând sacadat.

Nu îţi dădea seama ce are din cauza noroiului de faţa lui şi a distanţei care îi despărţea, dar intuiţia îi spunea că nu era de bine. Ceva se întâmplase cu fratele lui! Se repezi întracolo pentru a-l ajuta, aşa cum ştia şi se pricepea, pe blondin. Când totuţi ajunse lângă fratele său, Richie realiză că Josh îşi ţinea mâna stângă înfăşurată în cămaşă şi că pe lângă petele de noroi altele, acum spălate de ploaie, se arătau sângerii privirii lui. Ochii i se căscară, şi chiar înainte de a pune întrebarea care îi îngheţase creierul, Josh i-o luă înainte.

-Am o bucată destul de mare de lem înfiptă în braţ, plus că... am impresia că am o entorsă destul de urâtă la mâna asta! iar ochii plini de durere şi oboseală îi susţinură afirmaţia.

-Prostule! De ce nu ai strigat după mine? mârâi Richie lându-şi fratele de pe jos şi purtându-l în braţe aşa cum porţi numai o femeie până la maşină.

Se vedea că Josh pierduse destul de mult sânge, iar el nu voia ca fratele lui să pătimească mai mult decât o făcuse până atunci. Când dădu Mike cu ochii de el, aproape că îl pocni pe rănit, deşi nu era vina lui pe de-a-ntregul.

Scoţându-şi trusa cu medicamente şi feşe din portbagaj, brunetul, întrecându-i pe toţi ca vârstă şi pricepere în viaţă, la numai treizeci şi unu de ani, scoase bucata infectă de lemn putred din braţul lui Josh, îi făcu vreo două injecţii ca să îl scape de la moarte, îi dădu vreo două calmante şi îi obloji rănile cu spirt şi soluţie de dezinfectare. Ignoră toate înjurăturile anemice ale tânărului, deşi ar fi vrut să îi spună vreo două. Până la urmă, deşi miroseau îngrozitor a pământ reavăn, ud, a mâl şi mucegai, intrară cu toţii în maşină, iar Mike o forjă până dincolo de limita posibilă.

-Numai asta îmi mai lipsea... Imbecili... Alex.. Când o să pun mâna pe tine te ... continuă el să mormăie, din ce în ce mai întărâtat.

Dar totuşi, cu toate aceste sentimente confuze, tot se temea că nu va ajunge la timp. Oare ce va găsi acolo? O va mai găsi? Nu era sigur de nimic.