15-08-2010, 08:25 PM
Autor Note: Draga mea, sincer, ma simt flatata pentru ca nu vrei sa vezi acest fic inchis. Cat despre dragoste, ma gandeam sa nu pomenesc mare lucru despre ea. Dar parca am spus undeva, mai voalat ce-i drept, care era marea dragoste a lui Alex. Stiu sigur ca am facut asta :D Dar am sa fac un mic SPOILER pentru ca vad ca nu s-a inteles : Dragostea lui Alex e Richie ^^ ( nu stiu cate sau cati dintre voi au observat, dar voiam sa confirm chestia asta.. ) Sper sa iti placa si noul capitol ^^ (asta daca ai sa il citesti vreodata ^^")
Îi era frică, dar nu teroarea care îi rodea sufletul o împingea afară din bârlogul unde se ascunsese; nu dorinţa de a scăpa de fiinţele care o terorizau neîncetat decând aflaseră că era singură şi neajutorată în faţa lor, o mobilizase să îşi ia puşca de vânătoare de lângă pat şi să le aştepte în uşa de la intrare pentru a le spulbera către zări necunoscute; nimic din astea nu o făcuseră să sfideze moartea într-o încercare eroică de a scăpa de acea ameninţare. Dacă stătea bine şi se gândea, nu găsea nimic eroic în ceea ce făcea. Absolut nimic.
Ceea ce o mânase să întreprindă această vânătoare din pragul uşii nu se asemăna cu nici un sentiment înălţător; tot ceea ce făcea ea acum era din cauza durerii care îi mistuia trupul. Ghearele ascuţite, nemiloase şi drugii de fier înroşiţi în cele mai fierbinţi haznale ale Iadului care i se înfinseseră în carne şi continuau să se mişte neîncetat în găurile lăsate de acea jivină înspăimântătoare, o făceau să îşi piardă încet, dar sigur, minţile. Durerea ce creştea zi după zi o alungase din pat spre a se arunca cu bună-ştiinţă în faţa creaturilor acelea de temut, în speranţa deşartă că avea să îşi găsească moartea. Ştia că numai viaţa de apoi, dacă exista aşa ceva, o va salva din gheena asta în care căzuse împinsă de tatăl ei cu mult înainte să poată alege pentru sine.
Nu regreta, deşi ar fi trebuit. Nu regreta că îi întâlnise pe cei cinci băieţi, deveniţi bărbaţi acum; nu regreta că se reîntâlnise cu o creatură mitică care îi oferise o a doua şansă la viaţă; nu regreta faptul că toate drumurile, toate alegerile pe care le făcuse, toate o aduseseră înapoi aici, unde probabil avea să şi moară. Nu se temea de moarte, ba chiar o aştepta cu braţele deschise – sau atât cât îi permiteau rănile supurânde.
Totuşi, dacă era totuşi un sentiment în inima ei care nu îi dădea pace, era acela de milă faţă de cei cinci. Nu apucase să le spună cât de mult contase pentru ea prietenia lor, cât de mult se bucurase când ei tot înspre ea se întorseseră deşi nu era decât veriga slabă a grupului. Nu le amintise de dragostea ce le-o purta în suflet, nu din mândrie copilărească, puerilă, aşa cum probabil se gândiseră ei, ci din dorinţa de a-i salva de la o soartă la care ea nu mai avea nici un cuvânt de spus.
Alex nu mai putea face cale întoarsă, acum că se angajase să stârpească o naţie care nu ar fi trebuit să existe decât în poveşti. Nu voise la început, dar ce mai conta acum când tot ce o aştepta era numai suferinţa şi,sau moartea? Nu se aştepta la vreo minune pentru spiritul ei extrem de sacrificiu, căci o făcea numai pentru a termina o dată cu tot. Nu făcuse niciodată nimic pentru ei sau pentru ceilalţi oameni care să merite apreciat. Era egoistă şi ţinea numai la propriai piele!
Iar acum nu voia altceva decât să ia cu ea câţiva din aceşti monstruleţi înainte de a muri şi ea. Nu avea să plece singură din lumea asta.
Înghiţind în sec, cu ochii holbaţi, măturând toată întinderea pădurii care i se deschidea în faţă, bruneta îşi încărcă puşca şi pistoalele cu multă greutate, pregătită să le folosească. Era abia a două zi de la cearta cu cei cinci vechi prieteni, şi ea se chinuia să se apere împotriva dihăniilor care o pândeau neîncetat, căutând, viclene, un moment de neatenţie din partea ei. Dar ori de câte ori ei găseau o breşă în atenţia ei şi o atacau, atunci se trezeau ciuruiţi de o ploaie de gloanţe. Aşa procedase de mai bine de treizeci şi două de ore: îi făcea să îşi piardă calmul, apoi se prefăcea că nu mai poate, că leşină sau că îşi părăseşte postul pentru a se bălăbăni pe nişte picioare nesigure către bucătărie sau toaletă; numai că nu era aşa. Ei se ambalau, crezând că acum vor putea să o nimicească pe cea care le dăduseră atâtea bătăi de cap, şi atacau casa din lemn, fioroşi şi de neoprit. Numai că atunci când puneau piciorul în apropierea incintei, o ploaie de cartuşe şi de explozibili micuţi îi lua prin surprindere şi îi măcelărea pe capete.
Încercaseră să vină pe deasupra, dar ea îi surprinsese miraculos de mai multe ori şi le sfârtecase corpurile la numai şase metri deasupra casei, fără să le dea timp să se ascundă.
Ba avuseseră îndrăzneala de a săpa şanţuri pe sub casă pentru a o lua prin surprindere când apăreau în mijlocul camerei târându-se din găurile pline cu pământ negru. Şi aproape că reuşiseră să o omoare. Trecuse la numai trei paşi de moarte, la propriu!
Se strecurase cu mare greutate spre camera ei, pentru a-şi lua un întăritor. Tremura din toate încheieturile, sudori reci curgându-i pe piele, îngheţând-o, dar ea tot nu se lăsa. Găurile din umeri se umflaseră, pulsând dureros de parcă ceva din ea ar fi vrut să iasă din corp, să fugă de durere, aşa cum şi ea voia, de altfel, să facă, dar nu putea. Căutase sticluţa cu acel medicament pe care şi-l preparase singură cu numai câteva ceasuri în urmă, dar nu îl găsi. Şi asta a fost salvarea ei. În momentul când ea se îndepărtă de pat ca să iasă din cameră, găfâind din cauza pulsaţiei ce creştea în intensitate, în mijlocul camerei se căscă o gaură imensă ca o gură flămândă spre centrul Iadului, şi o labă lungă cu degete soioase, pline de pământ, cu gheare care încă străluceau morbid, se ridică din acel loc, căutând corpul cald care fusese acolo cu numai câteva clipe înainte. Până când reuşi Alex să îşi scoată pistolul de la cingătoare, creatura deja se săltase din acea văgăună, şi se uita la ea cu nişte ochi orbi, lăptoşi. Nu o vedea, dar o putea simţii cum se chinuie să ţină arma în epavele ei de mâini. Se aruncase asupra ei, rânjind, şi o rată la numai câţiva centimetri, când o providenţă divină o făcu pe fată să se împiedice de prag şi să cadă pe lângă perete. Degetele ei, crispate şi albe din cauza efortului, apăsară pe trăgaci chiar la timp, pentru că acea monstruozitate cu ochi albi pe un corp negru ca tăciunele fără semne distincte, se aruncase din nou asupra ei, cu degetele răşchirate în speranţa că acum o va prinde şi o va ucide pe loc. Dar nu avu succes. Arma i se descărcă în piept, iar el sau ea muri pe loc.
Gâfâind şi vorbind singură pe sub barbă, drăcuind clipa în care se lăsase dusă de nas de o astfel de hidoşenie, Alex îşi găsi sticluţele, cu mare greutate, şi apoi îşi instalase sediul în uşa de la intrare, dar nu înainte de a arunca două grenade în groapa aceea sinuoasă de sub casă. În scurt timp galeria se surpă, nu fără mici zguduiri periculoase la suprafaţă.
Acum, tot ceea ce putea ea face era să îşi încarce arma constant, şi să îi aştepte. Dar ce o neliniştea nu era muniţia ce se tot împuţina văzând cu ochii ci conştiinţa că o parte din acele dihănii aveau să abandoneze vânătoarea ei pentru a se hrăni. Iar ea nu va punea să îi salveze pe cei aflaţi în oraş atunci când se va întâmpla asta.
Gândul ei zbură spre cei cinci, şi deşi nu voia să îi ştie morţi, în adâncul ei se rugă celor mai sfinte lucruri, se rugă cu patimă ca ei să se întoarcă şi să o ajute. Nu ştia cât mai avea de trăit, mai ales că otrava din corp începea să îşi spună cuvântul. Extremităţile corpului ei începeau să armoţească, deşi ea putea să se folosească încă de ele.
‚Ce n-aş da să am ceva cu care să mă pot afuma un pic... Nu îmi trebuie mult.. doar un pic.. Mi-e imposibil să lupt aşa.. Nu mai îndur mult...’ gândurile ei derivară un pic, căutând o soluţie la durerea ce o mistuia încet.
Dar nu îi răspunse nimeni la rugăminte. Nimeni şi nimic nu se arătă. Suferinţa ei martirică continuă.
-Ce mai martir m-am făcut şi eu! Mă plâng tot timpul şi pierd din vedere lucrurile importante! Halal apărător al omenirii... vocea ei domoală, răguşită, susură abia ajungând la propriile urechi.
Oftă, săltă puşca pe genunchi, cu ochii mereu pironiţi pe pădure. Ei se uitau la ea, iar ea la ei. Nimic nu părea să mişte, şi pentru câteva momente, ea mulţumi cerurilor că se întâmpla asta.
Mormăind din nou pe sub barbă, se întrebă în treacăt dacă prietenii ei se vor mai întoarce vreodată, sau dacă acel mitic dragon serafic se va arăta când va fi prea târziu.
-Totuşi.. Moartea nu e aşa de rea precum o descriu toţi... Eu de abia aştept să scăp de toate, deşi ştiu că numai eu îi pot opri să ne distrugă... apoi râse aşa cum numai ea putea: un râs plin de durere, de o agonie surdă, la numai un pas de nebunie curată.
Ce se va alege de ea acum când nu mai distingea lumea fantastică de cea a realităţii? Dar ce mai conta?
<Contează, micuţa mea! Contează... nu dispera! Nu încă! Continuă să lupţi! Voi fi acolo... nu uita să te uiţi la cer din când în când.. Nu uita să mă strigi din inimă! Nu dispera! Luptă, micuţa mea! > o voce atât de deosebită faţă de ceea ce întâlnise până atunci încât părea desprinsă dintr-un vis, se auzi din adâncul fiinţei ei, din acele părţi care erau mereu legate la un univers străin de percepţia umană.
Ştia vocea aceea. Inima ei o ştia, dar îi era teamă să pronunţe numele acela de teamă ca salvatorul ei să nu dispară pentru totdeauna. Îi promisese şi se pare că nu uitase.
-Voi rămâne pe poziţie atunci! suspină ea, uitându-se fugitiv la cer.
CAP 11
„I could really use a wish right nowâ€
Îi era frică, dar nu teroarea care îi rodea sufletul o împingea afară din bârlogul unde se ascunsese; nu dorinţa de a scăpa de fiinţele care o terorizau neîncetat decând aflaseră că era singură şi neajutorată în faţa lor, o mobilizase să îşi ia puşca de vânătoare de lângă pat şi să le aştepte în uşa de la intrare pentru a le spulbera către zări necunoscute; nimic din astea nu o făcuseră să sfideze moartea într-o încercare eroică de a scăpa de acea ameninţare. Dacă stătea bine şi se gândea, nu găsea nimic eroic în ceea ce făcea. Absolut nimic.
Ceea ce o mânase să întreprindă această vânătoare din pragul uşii nu se asemăna cu nici un sentiment înălţător; tot ceea ce făcea ea acum era din cauza durerii care îi mistuia trupul. Ghearele ascuţite, nemiloase şi drugii de fier înroşiţi în cele mai fierbinţi haznale ale Iadului care i se înfinseseră în carne şi continuau să se mişte neîncetat în găurile lăsate de acea jivină înspăimântătoare, o făceau să îşi piardă încet, dar sigur, minţile. Durerea ce creştea zi după zi o alungase din pat spre a se arunca cu bună-ştiinţă în faţa creaturilor acelea de temut, în speranţa deşartă că avea să îşi găsească moartea. Ştia că numai viaţa de apoi, dacă exista aşa ceva, o va salva din gheena asta în care căzuse împinsă de tatăl ei cu mult înainte să poată alege pentru sine.
Nu regreta, deşi ar fi trebuit. Nu regreta că îi întâlnise pe cei cinci băieţi, deveniţi bărbaţi acum; nu regreta că se reîntâlnise cu o creatură mitică care îi oferise o a doua şansă la viaţă; nu regreta faptul că toate drumurile, toate alegerile pe care le făcuse, toate o aduseseră înapoi aici, unde probabil avea să şi moară. Nu se temea de moarte, ba chiar o aştepta cu braţele deschise – sau atât cât îi permiteau rănile supurânde.
Totuşi, dacă era totuşi un sentiment în inima ei care nu îi dădea pace, era acela de milă faţă de cei cinci. Nu apucase să le spună cât de mult contase pentru ea prietenia lor, cât de mult se bucurase când ei tot înspre ea se întorseseră deşi nu era decât veriga slabă a grupului. Nu le amintise de dragostea ce le-o purta în suflet, nu din mândrie copilărească, puerilă, aşa cum probabil se gândiseră ei, ci din dorinţa de a-i salva de la o soartă la care ea nu mai avea nici un cuvânt de spus.
Alex nu mai putea face cale întoarsă, acum că se angajase să stârpească o naţie care nu ar fi trebuit să existe decât în poveşti. Nu voise la început, dar ce mai conta acum când tot ce o aştepta era numai suferinţa şi,sau moartea? Nu se aştepta la vreo minune pentru spiritul ei extrem de sacrificiu, căci o făcea numai pentru a termina o dată cu tot. Nu făcuse niciodată nimic pentru ei sau pentru ceilalţi oameni care să merite apreciat. Era egoistă şi ţinea numai la propriai piele!
Iar acum nu voia altceva decât să ia cu ea câţiva din aceşti monstruleţi înainte de a muri şi ea. Nu avea să plece singură din lumea asta.
Înghiţind în sec, cu ochii holbaţi, măturând toată întinderea pădurii care i se deschidea în faţă, bruneta îşi încărcă puşca şi pistoalele cu multă greutate, pregătită să le folosească. Era abia a două zi de la cearta cu cei cinci vechi prieteni, şi ea se chinuia să se apere împotriva dihăniilor care o pândeau neîncetat, căutând, viclene, un moment de neatenţie din partea ei. Dar ori de câte ori ei găseau o breşă în atenţia ei şi o atacau, atunci se trezeau ciuruiţi de o ploaie de gloanţe. Aşa procedase de mai bine de treizeci şi două de ore: îi făcea să îşi piardă calmul, apoi se prefăcea că nu mai poate, că leşină sau că îşi părăseşte postul pentru a se bălăbăni pe nişte picioare nesigure către bucătărie sau toaletă; numai că nu era aşa. Ei se ambalau, crezând că acum vor putea să o nimicească pe cea care le dăduseră atâtea bătăi de cap, şi atacau casa din lemn, fioroşi şi de neoprit. Numai că atunci când puneau piciorul în apropierea incintei, o ploaie de cartuşe şi de explozibili micuţi îi lua prin surprindere şi îi măcelărea pe capete.
Încercaseră să vină pe deasupra, dar ea îi surprinsese miraculos de mai multe ori şi le sfârtecase corpurile la numai şase metri deasupra casei, fără să le dea timp să se ascundă.
Ba avuseseră îndrăzneala de a săpa şanţuri pe sub casă pentru a o lua prin surprindere când apăreau în mijlocul camerei târându-se din găurile pline cu pământ negru. Şi aproape că reuşiseră să o omoare. Trecuse la numai trei paşi de moarte, la propriu!
Se strecurase cu mare greutate spre camera ei, pentru a-şi lua un întăritor. Tremura din toate încheieturile, sudori reci curgându-i pe piele, îngheţând-o, dar ea tot nu se lăsa. Găurile din umeri se umflaseră, pulsând dureros de parcă ceva din ea ar fi vrut să iasă din corp, să fugă de durere, aşa cum şi ea voia, de altfel, să facă, dar nu putea. Căutase sticluţa cu acel medicament pe care şi-l preparase singură cu numai câteva ceasuri în urmă, dar nu îl găsi. Şi asta a fost salvarea ei. În momentul când ea se îndepărtă de pat ca să iasă din cameră, găfâind din cauza pulsaţiei ce creştea în intensitate, în mijlocul camerei se căscă o gaură imensă ca o gură flămândă spre centrul Iadului, şi o labă lungă cu degete soioase, pline de pământ, cu gheare care încă străluceau morbid, se ridică din acel loc, căutând corpul cald care fusese acolo cu numai câteva clipe înainte. Până când reuşi Alex să îşi scoată pistolul de la cingătoare, creatura deja se săltase din acea văgăună, şi se uita la ea cu nişte ochi orbi, lăptoşi. Nu o vedea, dar o putea simţii cum se chinuie să ţină arma în epavele ei de mâini. Se aruncase asupra ei, rânjind, şi o rată la numai câţiva centimetri, când o providenţă divină o făcu pe fată să se împiedice de prag şi să cadă pe lângă perete. Degetele ei, crispate şi albe din cauza efortului, apăsară pe trăgaci chiar la timp, pentru că acea monstruozitate cu ochi albi pe un corp negru ca tăciunele fără semne distincte, se aruncase din nou asupra ei, cu degetele răşchirate în speranţa că acum o va prinde şi o va ucide pe loc. Dar nu avu succes. Arma i se descărcă în piept, iar el sau ea muri pe loc.
Gâfâind şi vorbind singură pe sub barbă, drăcuind clipa în care se lăsase dusă de nas de o astfel de hidoşenie, Alex îşi găsi sticluţele, cu mare greutate, şi apoi îşi instalase sediul în uşa de la intrare, dar nu înainte de a arunca două grenade în groapa aceea sinuoasă de sub casă. În scurt timp galeria se surpă, nu fără mici zguduiri periculoase la suprafaţă.
Acum, tot ceea ce putea ea face era să îşi încarce arma constant, şi să îi aştepte. Dar ce o neliniştea nu era muniţia ce se tot împuţina văzând cu ochii ci conştiinţa că o parte din acele dihănii aveau să abandoneze vânătoarea ei pentru a se hrăni. Iar ea nu va punea să îi salveze pe cei aflaţi în oraş atunci când se va întâmpla asta.
Gândul ei zbură spre cei cinci, şi deşi nu voia să îi ştie morţi, în adâncul ei se rugă celor mai sfinte lucruri, se rugă cu patimă ca ei să se întoarcă şi să o ajute. Nu ştia cât mai avea de trăit, mai ales că otrava din corp începea să îşi spună cuvântul. Extremităţile corpului ei începeau să armoţească, deşi ea putea să se folosească încă de ele.
‚Ce n-aş da să am ceva cu care să mă pot afuma un pic... Nu îmi trebuie mult.. doar un pic.. Mi-e imposibil să lupt aşa.. Nu mai îndur mult...’ gândurile ei derivară un pic, căutând o soluţie la durerea ce o mistuia încet.
Dar nu îi răspunse nimeni la rugăminte. Nimeni şi nimic nu se arătă. Suferinţa ei martirică continuă.
-Ce mai martir m-am făcut şi eu! Mă plâng tot timpul şi pierd din vedere lucrurile importante! Halal apărător al omenirii... vocea ei domoală, răguşită, susură abia ajungând la propriile urechi.
Oftă, săltă puşca pe genunchi, cu ochii mereu pironiţi pe pădure. Ei se uitau la ea, iar ea la ei. Nimic nu părea să mişte, şi pentru câteva momente, ea mulţumi cerurilor că se întâmpla asta.
Mormăind din nou pe sub barbă, se întrebă în treacăt dacă prietenii ei se vor mai întoarce vreodată, sau dacă acel mitic dragon serafic se va arăta când va fi prea târziu.
-Totuşi.. Moartea nu e aşa de rea precum o descriu toţi... Eu de abia aştept să scăp de toate, deşi ştiu că numai eu îi pot opri să ne distrugă... apoi râse aşa cum numai ea putea: un râs plin de durere, de o agonie surdă, la numai un pas de nebunie curată.
Ce se va alege de ea acum când nu mai distingea lumea fantastică de cea a realităţii? Dar ce mai conta?
<Contează, micuţa mea! Contează... nu dispera! Nu încă! Continuă să lupţi! Voi fi acolo... nu uita să te uiţi la cer din când în când.. Nu uita să mă strigi din inimă! Nu dispera! Luptă, micuţa mea! > o voce atât de deosebită faţă de ceea ce întâlnise până atunci încât părea desprinsă dintr-un vis, se auzi din adâncul fiinţei ei, din acele părţi care erau mereu legate la un univers străin de percepţia umană.
Ştia vocea aceea. Inima ei o ştia, dar îi era teamă să pronunţe numele acela de teamă ca salvatorul ei să nu dispară pentru totdeauna. Îi promisese şi se pare că nu uitase.
-Voi rămâne pe poziţie atunci! suspină ea, uitându-se fugitiv la cer.
, chibi-ul lui candy_cane
"Furiile Iadului sunt mai blande decat femeia badjocorita" - SK-'Apocalipsul'