ETER

[candy_cane]

Teru ca sa iti raspund la intrebare, desi suna cam ciudat : da, numai mintea ai a..."plecat". Era totusi un vis, un soi de teleportare a mintii catre alte dimensiuni ^^ Sper ca nu o sa mai existe confuzii. cat priveste personajul care i-a zis acele lucruri fetei noastre.. o sa te las sa vezi :D

CAP 9

Trecuseră cinsprezece zile de când fusese rănită micuţa lor prietenă, şi nimic nu părea să arate o îmbunătăţire a stării în care se afla. Din cauza asta, cei cinci se simţeau mai neputincioşi decât până atunci, căci nimic din ce făceau nu părea să le-o adică înapoi. Durerea de a pierde singurul sprijin moral, cât şi magic, îi aducea pe culmile disperării, şi dacă nu ar fi existat acele mici răgazuri în care ea îşi revenea, poate că ar fi trecut demult de bariera invizibilă care se afla atât de aproape.

Războiul continuase, la fel de aprig, poate chiar mai rece, şi mai sălbatic decât până atunci. Forţa apărării, a dreptăţii şi cutezanţei se ţinea la fel de tare pe poziţie, poate chiar şi mai şi, căci acum se temeau pentru viaţa unuia dintre ei. Însă nici o rază de speranţă nu ridica vălul negru care coborâse peste ei. Nimic nu părea să le uşireze soarta, ca şi cum magia care îi protejase până atunci dispăruse fără urmă, lăsându-i singuri pe lume, zbătându-se în neputinţa de a termina odată cu toate.

Dar reuşiseră să se organizeze cât de cât astfel că: numai trei dintre ei plecau pe teren, câteodată Mike însoţindu-i pe cei doi prieteni aleşi aleatoriu, dar de cele mai multe ori rămânând cu Alex în timp ce aceasta se lupta între realitate şi vis, mereu în dureri atroce. Din păcate rănile de la umeri nu păreau să se vindece defel, iar pielea din acea zonă deja începuse să capete nuanţe îngrijorătoare de mov spre negru.

*Se cangrenează? Cum de e posibil să se cangreneze? I-am dat atâtea antibiotice, am curăţat fiecare rană la perfecţie! Cum se poate?* se tot întreba doctorului, zi se zi, din ce în ce mai îngrijorat din cauza stării foarte precare a vechii lui prietene.

Nimic nu părea să îi uşureze suferinţa. Calmantele nu funcţionau, şi de fiecare dată când încerca să îi dea acele pilule Alex le scuipa, urlând de durere, plângând şi zbătându-se în pat, încercând să respire. Nimic! Nu puteau face nimic pentru ea.

Într-un moment de repaos, în care Alex nu asuda, transfigurată de durere, ci stătea liniştită pe pat, uneori vorbind cu ei, se întâmplă ca toţi să fie acolo, fiecare pierdut în gândurile lui negre. O linişte mormântală se aşternuse peste cei şase ca un văl greu care nu putea fi ridicat cu uşurinţă. Alex îi simţea cum se zbat pe marginea unei prăpăstii înspăimântătoare, dar nu putea face altceva decât să aştepte şi să spere că ajutoarele vor veni.

Nu îl mai visase nici pe Llyr nici vreuna din creaturile atot puternice care cică creaseră universul. Nu mai visase nimic din cauza durerilor care venea în valuri întrerupte şi fierbinţi peste corpul ei şi aşa slăbit. Dar ar fi făcut orice ca să se întoarcă măcar o dată înapoi în lumea dulce a dragonului imperial. Ar fi dat orice să mai audă vocea sâcâitoare a fetiţei care fusese odată.

-Ştiţi... Nu am vrut să vă aduc pe niciunul în povestea asta. Nu am vrut să se ajungă aici.. vocea ei slăbităreuşi, printr-un miracol, să ajungă până la urechile lor.

Feţe palide, aproape pământii, nerase, supte din cauza grijilor, se ridicară, astfel că bruneta reuşi să le vadă ochii goi de orice expresie în care se oglidea numai clipul ei alb, slab, cu cearcăne adânci şi cu ochii înfundaţi în orbite. Păreau nişte stafii, poate chiar mai rău decât atât, dar grija ei pentru sănătatea lor îi făcură să se gândească la lucruri ciudat.

-Nu... Nouă nu ne mai pare aşa de rău. Dacă am simţii ceea ce simţeam atunci nu am mai fi noi. Ne-am maturizat. Îmi pare rău că te-am învinuit de atâtea ori şi am făcut atâtea lucruri jignitoare şi dureroase la adresa ta.. Poate că părerea mea de acum nu valorează nimic pentru tine, dar nu vreau să mă urăşti pentru o veşnicie... lacrimi amare curseră pe obrajii plini de tuleie negre ale lui Richie.

-Ştii? Nu mă mai interesează ce s-a întâmplat atunci.. Oricum, chiar dacă ai încerca din nou nu ai mai avea ce să frângi... În plus, voiam să vă spun că vă puteţi întoarce la vieţile voastre normale.. Voi rămâne eu să aştept şi să păzesc aceste meleaguri. Voi puteţă să uitaţi de tot! Eu vă dau voie, căci nimic nu vă ţine aici, decât poate gândul apăsător al unui lucru rău făcut în trecut... zâmbi cu jumătate de gură tânăra, prea şocată de scuzele brunetului pe care se părea că nu putea să îl uite.

‚Dar măcar pot să fac un demn de laudă : rămân aici ca să am grijă de ceea ce tatăl meu nu a mai putut. Va trebui să mă descurc singură... Nu-i nimic! Voi reuşi şi asta!’ gândurile ei se pierdură în planuri încâlcite care fură întrerupte de un scârţâit şi un bubui sonor.

-Te-ai tâmpit de tot? Cum să te lăsăm aici? Nu eşti în nici-o măsură să ne spui că poţi apăra tot ţinul ăsta de creaturi alea! Nu poţi să neceri asta! Eu unul nu voi accepta! vocea aproape asurzitoare a lui Tom o înspăimântă.

Lacrimi se adunară în ochii ei, şi dacă nu ar fi observat cu toţii sclipirea ciudată din ei ar fi crezut că în sfârşit se gândeşte serios la ceea ce le cerea celor cinci. Tremurând toţi, se uitară la ea cum se chinuie să se ridice din pat, deşi rănile nu îi permiteau în mod normal să se mişte atât de mult. Era hotărâtă să se ridice şi să îi facă să înţeleagă ceea ce refuzau să audă.

Deşi de abia putea să îi mişte umerii, Alex îşi muşcă limba în timp ce se ridică încet, dar sigur de pe pat. Broboane de sudoare îi curgeau pe faţă, dar ea nu se lăsă. Nici nu voia să audă! Cum să rămână ei aici, când oricât s-ar fi luptat, numărul celorlalţi nu părea să scadă? În plus, în ultimele trei zile fiecare fusese cel puţin la un pas de moarte. Nici ea nu voia să îi mai vadă aici!

-Eşti un prost! Nu mai ai nimic de făcut aici .. gâfâi, stând în picioare.
Chipul i se întunecase din cauza durerii, dar nici că se lăsa învinsă de aşa ceva.

-Nu mă interesează dacă tu te crezi prietenul meu! Eu nu v-am văzut decât pe nişte puşti ciudaţi care nu aveau pe nimeni. Din milă v-am adus alături de mine când nimeni nu voia să vă primească! Duceţi-vă acasă şi trăiţi-vă ce v-a mai rămas din viaţa asta de tot rahatul! Nu vreau nişte plângăcioşi care nu pot accepta moarte în rândurile propriei armate pe lângă mine! Prezenţa voastră nu mai e necesară! urlă tânăra, aproape sufocându-se în ţipete pline de un adânc dispreţ.

Dar numai ea ştia cât de false erau defapt toate cele spuse. Numai ea ştia unde era adevărul îngropat, dar nu îi voia morţi pe niciunul din ei. Le văzuse feţele şocate, le văzuse trăsăturile animate acum de furie şi durere, dar nu voia să îi facă să rămână. Îi voia departe, cât mai departe de aici, păziţi de toate acele greutăţi pe care avea să le îndure chiar ea.

-Deci aşa? Despre asta a fost vorba tot timpul? jignirea adâncă din tonul lui Josh o făcu să regrete pentru un moment că îi rănea astfel.

-Eşti patetică.. Cu adevărat patetică! mormăi şi Ben, uitându-se într-un colţ, ascunzându-şi lacrimile.

-Poate – răspunse bruneta, mai dispreţuitor şi mai amar acum decât până atunci – dar voi sunteţi mai patetici decât mine, dacă nu aţi putut să înţelegeţi sentimentele adevărate de după aşa zisa noastră prietenie.

Ura de pe chipurile lor obosite o fripse la inimă, dar nu dădu înapoi. În timp ce ploaia de înjurături se abătu asupra ei, şi prietenia lor se rupse, Alex doar închise ochii în timp ce uşa se trântea în urma lor.

„Ai făcut ce trebuia, ţuca! Ştiu că doare acum, dar să sperăm că într-o zi te vor ierta!” vocea micuţei îi vibră în creier, la un pas de lacrimi aşa cum se simţea şi ea.

‚Poate... Dar i-am lovit atunci când se aflau deja jos. Le-am spulberat toate visele... I-am făcut să regrete tot ceea ce reprezintă trecutul lor: de la jocurile copilăreşti până la sărutările pline de pasiune... Nu voiam să se ajungă la asta, dar nu vreau să îi ştiu morţi!’ îşi argumentă ea decizia, deşi durerea era încă acolo.

„Nu-i nimic ţuca... Poate că îşi vor da seama de adevăratele tale sentimente... Până una alta, teste de acest gen sunt binevenite... Oricum, dacă nu îi revin la aerele de prinţişori de până acum sunt destinaţi pierzaniei, şi tu ştii... „ ultimul argument al comportării ei de până atunci fu adus în discuţie.

( Păcat că îi alungi când sunt mai buni, duduie! Păcat! Ne-am fi distrat de minune!)

Dacă îi lăsa să stea pe lângă ea ei trebuiau să se aştepte la astfel de atacuri şi să îşi aducă aminte de aceea ce era important sau ceea ce fusese important în viaţa lor de până atunci. Nu putea să suporte stările acelea de melancolie şi învinuire prea multă vreme.

-Păcat că ei nu văd ceea ce e cu adevărat important... oftă ea, tresărind uşor când auzi uşa de la intrare tântindu-se şi vocile gâtuite de mânie continuând cu ploaia de înjurături de până atunci.

Blestemele lor o dureau mai puţin decât ştiinţa că tocmai ea, suportul lor, îi atacase în acel mod josnic. Dar nu exista altă cale.

--Ai făcut bine micuţă domnişoară! Acum, tot ce poţi să faci e să speri că ei îşi vor aminti un anumit pasaj din istoria scrisă de voi până acum şi că se vor întoarce mai puternici! Nu e prima dată când le faci aşa, dar atunci erau tineri... Ţine minte asta şi nu te învinovăţi prea tare! Voi fi acolo în curând şi dacă cei cinci nu vor fi cu tine, te voi proteja eu... –- o voce cunoscută numai din vise îi făcu sufletul să tresară.

-Llyr? întrebă cu voce tare, deşi nu primi nici un răspuns.

Se uită la medalionul de la gâtul ei : cel în formă de lacrimă strălucea uşor, pulsând, în timp ce cel cu dintele se înnegrea. Erau semne prevestitoare, dar până când cel primit de la tatăl ei nu devenea negru de tot, războiul nu avea să fie atât de aproape.

‚Sper din tot sufletul că ei vor realiza ceea ce voiam să îi învăţ... ‚ oftă din adâncul sufletului, trântindu-se pe pat, gemând de durere.

Inimile lor tremurau încă, iar puterea adevărată care zăcea în ei încă nu fusese descoperită. Ea pe de altă parte, o posedase încă de la început. Numai timpul îi va spune ce se va alege de ei.

[candy_cane]

Autor Note: nu a mai trecut nimeni cu un comment? :| pai eu de ce mai scriu? ca sa fie pustiu pe aici? poate ar fi mai nimerit sa nu mai postez, sa inchid ficul si gata! Nu e drept! Inteleg: veniti, cititi, si plecati? Cum vine asta? Daca tot te obosesti sa citesti atatea capitole, lasa si un comment! poate sa fie si cea mai dura critica, ca nu ma deranjeaza, numai sa fie! Vad atatea vizualizari si apoi... 2-3 comenturi acolo... daca macar ar fi si alea! Dar numai Teru vine pe aici! Asta cand are si ea timp....

Feh... mai pun un capitol... nu stiu de ce, dar voi mai pune... poate va indurati si voi de 2 randuri acolo scrise...

CAP 10

Şofau, de nebuni, pe străzile copilăriei lor, fără să le pese de lume, sau de ceea ce se întâmpla în jurul lor. Mureau încet în interior, incapabili să demaşte înşelătoria prietenei lor. Se simţeau trădaţi şi folosiţi de cea în care avuseseră o încredere oarbă, ca să nu mai menţioneze şi o iubire pătimaşă care nu prinsese niciodată rădăcini. Dar ce îi durea mai mult era trecutul care acum se colora în culorile otrăvitoare ale celei mai pure deznădejdi. Ce aveau ei să facă acum când toate lucrurile în care crezuseră se spulberau? Le era imposibil să se întoarcă!

-Mai ţineţi minte prima noastră întâlnire cu ea? vocea secătuită de orice fel de forţă sufletească sau dorinţă de a trece peste aceste evenimente a lui Josh susură în maşină.

O linişte mormântală, mai grea decât cea de până atunci, încărcată de amintirile cele mai dureroase, se aşternu peste ei toţi, deşi, în adâncurile lor, ei ştiau că tocmai la lucrurile cele mai preţioase din amintirile cele mai vagi se întreptau agale cu gândul. Le era silă de faptul că fugiseră de o confruntare făţişă, dar ce puteau face? Fuseseră luaţi prin surprindere, atacaţi în puncetele cele mai vulnerabile; cum ar fi putut să se întoarcă înapoi zâmbitori ca şi cum tot ce le spusese cu atâta stăruinţă tânăra nu i-ar fi afectat? În plus, dacă nu ar mai fi trecut prin asta şi în trecut poate că nu ar fi reacţionat chiar aşa. Dar ea le mai făcuse astfel de „declaraţii” şi înainte, şi cu mare greutate reuşiseră atunci să treacă peste ele.

De-a lungul anilor fuseseră alungaţi de aproape toţi oamenii cu care intrau în contact, asta din diferite motive. Preţuirea lor personală ajunsese atât de jos încât cu mare dificultate se ridicaseră la suprafaţă şi ajunseseră ceea ce erau acum: oameni căutaţi peste tot pentru talentele lor. Era dureros să ştie că fiinţa care îi ajutase atât de mult în trecut nega prietenia din care sufletele lor îşi trăgeau toată tăria.

-Vă amintiţi cum ne-a abordat? Nici noi, ca nepoţi şi fii de Vânător nu am ştiut de această parte a realităţii decât atunci când a apărut ea. Ea ne-a întins mâna salvatoare atunci când putrezeam în propriile noastre vieţi şi închipuiri triste! Şi cu ce am răsplătit-o până acum? Nici măcar nu am putut să avem grijă de ea! vocea răsunătoare, înecată în lacrimi a lui Tom, le strânse inimile celorlalţi în menghine nesuferite.

Era a treia zi de când părăsiseră micuţul conac din pădure ca să se refugieze în oraş şi să îşi îngroape ura de sine şi amarul din suflet între oameni care nu îi apreciau decât acum, când ajunseseră atât de râvniţi. Cu cinsprezece ani în urmă nimeni nu s-ar fi uitat de două ori la ei, decât poate ca să facă haz! Acum însă, plictiseala şi acea linguşeală atât de specifică oamenilor ca şi creaturi nevolnice, îi mânau pe locuitorii oraşului Newside să le ofere acestor străini ce trăiau pe picior mare atenţie, de care, evident, nu aveau nevoie.

-Ea ne-a arătat o cale de a ne îndrepta vieţile pe un anumit drum! Ea ne-a protejat visele, şi chiar şi vieţile atunci când voiam să renunţăm definitiv la ele. Alex a venit cu propuneri nebuneşti la noi ca să ne arate că, deşi nu eram preţuiţi nici măcar de proprii părinţi, puteam face ceva cu ceea ce ştiam. Ea ne-a preţuit ca prieteni, ca iubiţi! Alex ne-a oferit viaţa la care numai puţini tineri cu trecutul nostru puteau să viseze! un altul din cei cinci continuă simplistele idei pe care toţi le avuseseră, poate, în acelaşi timp.

Le era ciudă pe ceea ce făceau, dar simţământul puternic că nu m-ai erau doriţi de acea frumoasă femeie, ce se dovedise chiar mai puternică decât ei, îi rodea neîncetat. Şofând cu pricepere pe străzile aproape pustii ale oraşului, Mike continua să se gândească la ceea ce le supusese. Nu putea fi adevărat nu? Cu toată priceperea ei, cu toată forţa sufletească pe care o avea, cu tot ce ştia, Alex chiar nu putea să simtă acele lucruri, căci dacă ar fi făcut-o, atunci tot trecutul lor nu fusese decât o minciună.

Strângând din dinţi, decis să vorbească din nou cu ea, tânărul doctor întoarse brusc de volan, punând frână 4x4-ului, astfel întrerupând toate acele scurte monologuri care îi sfâşiau inima. Dacă tot se gândeau la trecut, cum de nu luau cu toţii o decizie salvatoare? Cum de stăteau atât de cuminţi înconjuraţi de această restrişte? Cum de se uitau în faţă la două drumuri, deşi înclinau tot timpul spre cel bun, respingând totuşi alegerea definitivă?

-Am crezut că suntem mai puternici de atât! Alex avea dreptate să se îndoiască de noi.. vocea gâtuită de toate sentimentele contradictorii ce pot exista într-un suflet omenesc a lui Mike, îi făcu pe ceilalţi să tresară, ca şi cum fuseseră surprinşi în timp ce comiteau o faptă ruşinoasă.

-Nu putem face altceva decât să ne îndoim de noi! La atât am fost buni până acum! Ea a fost singura care ne-a împins de la spate! Şi cu ce o răsplătim? Îi aruncăm ocări şi o învinovăţim de făţărnicie, asta până ne calmăm, ca apoi să ne dăm seama că ea încerca să ne facă mai puternici! Alex ne-a arătat două drumuri: cel uşor, cel prin care uităm tot, sau cel pe care l-a ales chiar ea, cel prin care vom lupta, probabil până la moarte cu ceva ce nu ar trebui să existe! Şi noi ce facem cu toate astea? Ne codim ca nişte babe proaste şi alergăm dintr-o parte în alta ca nişte curci speriate! Eu credeam că ne-am maturizat! Dar de unde... furia din glasul lui Mike îi făcu pe toţi ceilalţi să îşi plece ochii şi să îşi muşte limba.

Avea dreptate! Dar de ce îi apăsa atât de mult adevărul acesta? De ce o parte din ei trăgea către cea mai uşoară dintre căi? De ce o parte din ei ar fi vrut să continue să o ponegrească, deşi ştiau că acelaşi adevăr, rostit cu voce tare de către unul din ei, exista şi în sufletele lor?


# - Haideţi! Doar nu aveţi degând să vă ascundeţi de asta nu? Dacă renunţaţi acum veţi renunţa o viaţă întreagă! zâmbetul ei, sincer şi dezarmant, îi făcu pe cei cinci băieţi, ce tremurau de frică ascunşi în debaraua cu arme, să se uite la ea uluiţi.

Le era frică, căci ea nu îi anunţase nici măcar o dată că vor trebui să se lupte cu fiinţe ce nu ar fi trebuit să existe. Ei crezuseră îi ea orbeşte, şi i se alăturaseră într-o vânătoare ciudată cu nişte pistoale, presupuse fiind de jucărie. Numai că, la apariţia creaturii aceleia înspăimântătoare pe jumătate reptilă, pe jumătate om, ce se repezise la ei, şuierând mânioasă, ei doar înmărmuriseră, aşteptând să fie devoraţi. Numai micuţa lor prietenă trăsese în bestie chiuind de fericire, gata oricând să mai omoare încă una.

În secunda următoare, ei fugeau mâncând pământul, ţipând de frică. Era prea mult pentru nişte băieţi simpli ce se temuseră până atunci şi de umbra lor! În plus, nu o ştiau pe această micuţă excentrică, care îi adusese laolaltă pe cei mai nefericiţi băieţi din tot statul, decât de vreo două săptămâni, timp în care se jucaseră ca nişte copii normali. De unde venise această schimbare bruscă? Nu îşi aminteau vreun semn prevestitor conform căruia ea era nebună! Şi totuşi... cum de se ridicau în picioare şi o urmau, chiar dacă ştiau ce însemna să fii afară?

-Alex... Ce era creatura aceea? cel mai mare dintre cei cinci băieţi o întrebă cu jumătate de gură, deşi, în adâncul lui, deja ştia la ce să se aştepte.

-Păi, voi puteţi să îi spuneţi monstru, deşi, de-a lungul timpului a primit atât de multe denumiri încât nu mai ştii ce să crezi! acelaşi zâmbet îi liniştii din ce în ce mai tare.

Ceva nu era în ordine cu această micuţă fetişcană: era prea calmă! Cum de nu tremura? Sau transpira? Sau trăgea rapid dintr-un inhalator? Nu făcea decât să meargă calmă înaintea lor, uitându-se la ei cu coada ochiului, în timp ce coada lungă de cal flutura în urma ei ca un drapel al pierzaniei.

Înghiţind în sec, niciunul nu mai îndrăzni să pună vreo întrebare. Li se părea culmea neştiinţei să o tot întrebe ce aveau să facă în continuare. Mândria lor nu le permitea asta, mai ales că tot ea venise la ei, cu propuneri extravagante. Pe unii dintre ei îi câştigase cu un sărut, pe alţii cu promisiuni. Singurul care cedase mai greu, şi căruia trebuise să îi destăinuie o parte din adevăr fusese Richie. Acesta fusese singurul băiat care acceptase ceea ce îi oferise ea, fără să se împotrivească.

Dar, ca să spunem adevărul suprem, Richie o făcuse împins de o ciudată curiozitate copilărească, care, mai târziu avea să îi atragă mari pericole pe cap, din care tot Alex îl va salva.

Întorcându-se spre ei, cu spatele la pădurea ameninţătoare ce se deschidea spre fundul curţii ei ca un evantai de un verde negricios, bruneta, cea mai tânără membră a alianţei acesteia pestriţe, întinse amândouă mâinile înainte, cu palmele în sus, zâmbind tot timpul. Îi îndemnă parcă să accepte această uniune dintre trupurile lor, căci cea sufletească fusese deja acceptată unanim atunci când ea îi salvase din ghearele nesiguranţei şi izolării în care trăiseră până atunci.

-Talentele voastre vă vor ajuta de acum înainte, aşa că veţi fi tot timpul puternici! Dar nu vreau să uitaţi că sunteţi totuşi prieteni! Cei.. şase muşchetari dacă vreţi! şi râsul ei cristalin vibră până în pădurea ce părea să se întunece, în timp ce ei încercau să formeze un cerc.

Mâinile se întinseră înainte, apucându-se în timp ce vântul se înteţi în jurul lor. Când cercul fu complet, cu toţii simţiră în palme fulgerări scurte de durere, în timp ce corpurile lor începură să vibreze. Picături mari de sânge, li se scurgeau printre degete crispate, ce se albeau, îngrozindu-i pe toţi, deşi se aşteptaseră la aşa ceva. În încercarea lor de a-şi trage mâinile înapoi, nu observară creaturile ce se apropiau din întuneric spre grupul nepăzit din centrul curţii. Nu văzură sau auziră nimic decât atunci când, sărind ca să îi omoare, una din dihănii fu aruncată înapoi în pădure cu trupul străpuns în mai multe locuri. Ţipătul sfâşietor de durere le atrase atenţia la timp să vadă o altă creatură repezindu-se spre ei, fără însă să ajungă cu adevărat. O mini tornadă, încarcată electric îi înconjurase, protejându-i.

În timp ce creatura, plină toată de răni şi cicatrici hidoase, încerca disperată să înşface măcar un singur copil, o coadă lungă, plină de ace enorme, înspăimântâtor de ascuţite de pe care picura sânge, cu solzi de un mov albăstrui, şfichiui în aer, secerând monstrul care voia să le facă rău. Guiţând înspăimântat, încă respirând, deşi se vedea clar că nu va mai putea supravieţui după lovitura aceea, monstrul se repezi înapoi în pădure, cât mai departe de locul de unde apăruse coada aceea.

-A..A-a-ţi vă-văzut asta? blondinul grupului chiţăi pe de o parte înspăimântat pe de alta fascinat, în timp ce vântul acela puternic se potolea, iar ei puteau să îşi elibereze mâinile.
Dând din cap, prea absorbiţi de tatuajul ciudat din palmă, ceilalţi doar se mulţumiră să meargă, din instinct, către casa cea mare în care locuia Alex.

Bruneta fu singura care rămase uitându-se la pădure, strângând pumnii care continuau să sângereze. Din adâncurile întunecate, doi ochi enormi, de un galben ca mierea, o priveau în linişte. Nu vedea în ei decât durere, milă, spaimă şi un soi de dragoste care pur şi simplu o stingherea. Ar fi vrut să intre în pădure şi să se apropie de salvatorul acesta tăcut, dar nu îndrăznea.

Glasurile prietenilor ei o treziră pentru un moment, timp în care gardianul ei dispăru fără urmă.

În săptămânile care urmară, cei şase se antrenară cu simţ de răspundere, trecând peste zeci de teste şi capcane în drumul lor spre a fi cei mai puternici Vânători care vor exista vreodată. Însă prietenia lor fu cea care avu de suferit cel mai mult. Totuşi, ei rămaseră împreună.#


-Şi vom rămâne împreună, Alex! Tu ne-ai oferit din puterea ta atunci, neştiind ce ne rezervă viitorul! Noi te vom apăra cu preţul vieţii, căci numai tu poţi ucide acele creaturi mîrşave care vor să ne despartă! bodogăniră cu toţii sub barbă.

Se simţeau mai puternici ca oricând. Dar oare nu era doar imaginaţia lor? Nu era doar iluzia grandorii care le juca feste?

[dark.blue]

Hello!
Stiam ficul tau de mult, insa pe atunci nu aveam cont ca sa iti pot lasa comm. Mi-am scris titlut intr-un carnetel pe care mai apoi l-am pierdut, iar dupa ce mi-am facut cont nu am mai apucat sa-l caut. Mda...stiu ca sunt uituca;)) , dar te roog nu inchide ficul [-o< .
Am avut o mica problema cu pozele, in special cu cea a lui Richie. Ai nimerit combinatia-problema, parul negru, si ochii albastrii (si inca ce albastru 8-> ). Nu prea des gasesc ochi atat de albastri, si nu stiu unde ai gasit poza, dar eu caut de secole asa ceva, insa pana acum am gasit doar doua imagini (cea de la avatar si una pe care am folosit-o intr-un fic ). Sper doar ca Richie sa nu faca ceva prostesc in continuare, e pacat de ochisorii si de moaca lui :)) .
Cat despre fic... nu stiu ce as mai putea sa iti spun. Ai avut cateva greseli de tastare ( puncetele, uÅŸireze ;;) ), dar este printre cele mai originale ficuri, imi place faptul ca inca nu ai pomenit nimic de dragoste ( :victorie: ), si ca inca nu stim care va fi marea dragoste a lui Alex ( eu sper ca Mike, inafara de ochisorii aia nu ma atrage nimic la Richie /:) , iar Llyr... despre el nu mai stiu ce sa spun ) .
As mai avea un infinit de intrebari sa iti spun, insa o sa astept capitolele urmatoare ca sa le aflu raspunsurile.
Cam atat, deocamdata, si te rog din nou, nu renunta la fic, ar fi o greseala uriasa, nu foarte des apar ficuri atat de bune.
Buh bye si spor la scris!

[candy_cane]

Autor Note: Draga mea, sincer, ma simt flatata pentru ca nu vrei sa vezi acest fic inchis. Cat despre dragoste, ma gandeam sa nu pomenesc mare lucru despre ea. Dar parca am spus undeva, mai voalat ce-i drept, care era marea dragoste a lui Alex. Stiu sigur ca am facut asta :D Dar am sa fac un mic SPOILER pentru ca vad ca nu s-a inteles : Dragostea lui Alex e Richie ^^ ( nu stiu cate sau cati dintre voi au observat, dar voiam sa confirm chestia asta.. ) Sper sa iti placa si noul capitol ^^ (asta daca ai sa il citesti vreodata ^^")

CAP 11

„I could really use a wish right now”

Îi era frică, dar nu teroarea care îi rodea sufletul o împingea afară din bârlogul unde se ascunsese; nu dorinţa de a scăpa de fiinţele care o terorizau neîncetat decând aflaseră că era singură şi neajutorată în faţa lor, o mobilizase să îşi ia puşca de vânătoare de lângă pat şi să le aştepte în uşa de la intrare pentru a le spulbera către zări necunoscute; nimic din astea nu o făcuseră să sfideze moartea într-o încercare eroică de a scăpa de acea ameninţare. Dacă stătea bine şi se gândea, nu găsea nimic eroic în ceea ce făcea. Absolut nimic.

Ceea ce o mânase să întreprindă această vânătoare din pragul uşii nu se asemăna cu nici un sentiment înălţător; tot ceea ce făcea ea acum era din cauza durerii care îi mistuia trupul. Ghearele ascuţite, nemiloase şi drugii de fier înroşiţi în cele mai fierbinţi haznale ale Iadului care i se înfinseseră în carne şi continuau să se mişte neîncetat în găurile lăsate de acea jivină înspăimântătoare, o făceau să îşi piardă încet, dar sigur, minţile. Durerea ce creştea zi după zi o alungase din pat spre a se arunca cu bună-ştiinţă în faţa creaturilor acelea de temut, în speranţa deşartă că avea să îşi găsească moartea. Ştia că numai viaţa de apoi, dacă exista aşa ceva, o va salva din gheena asta în care căzuse împinsă de tatăl ei cu mult înainte să poată alege pentru sine.

Nu regreta, deşi ar fi trebuit. Nu regreta că îi întâlnise pe cei cinci băieţi, deveniţi bărbaţi acum; nu regreta că se reîntâlnise cu o creatură mitică care îi oferise o a doua şansă la viaţă; nu regreta faptul că toate drumurile, toate alegerile pe care le făcuse, toate o aduseseră înapoi aici, unde probabil avea să şi moară. Nu se temea de moarte, ba chiar o aştepta cu braţele deschise – sau atât cât îi permiteau rănile supurânde.

Totuşi, dacă era totuşi un sentiment în inima ei care nu îi dădea pace, era acela de milă faţă de cei cinci. Nu apucase să le spună cât de mult contase pentru ea prietenia lor, cât de mult se bucurase când ei tot înspre ea se întorseseră deşi nu era decât veriga slabă a grupului. Nu le amintise de dragostea ce le-o purta în suflet, nu din mândrie copilărească, puerilă, aşa cum probabil se gândiseră ei, ci din dorinţa de a-i salva de la o soartă la care ea nu mai avea nici un cuvânt de spus.

Alex nu mai putea face cale întoarsă, acum că se angajase să stârpească o naţie care nu ar fi trebuit să existe decât în poveşti. Nu voise la început, dar ce mai conta acum când tot ce o aştepta era numai suferinţa şi,sau moartea? Nu se aştepta la vreo minune pentru spiritul ei extrem de sacrificiu, căci o făcea numai pentru a termina o dată cu tot. Nu făcuse niciodată nimic pentru ei sau pentru ceilalţi oameni care să merite apreciat. Era egoistă şi ţinea numai la propriai piele!

Iar acum nu voia altceva decât să ia cu ea câţiva din aceşti monstruleţi înainte de a muri şi ea. Nu avea să plece singură din lumea asta.

Înghiţind în sec, cu ochii holbaţi, măturând toată întinderea pădurii care i se deschidea în faţă, bruneta îşi încărcă puşca şi pistoalele cu multă greutate, pregătită să le folosească. Era abia a două zi de la cearta cu cei cinci vechi prieteni, şi ea se chinuia să se apere împotriva dihăniilor care o pândeau neîncetat, căutând, viclene, un moment de neatenţie din partea ei. Dar ori de câte ori ei găseau o breşă în atenţia ei şi o atacau, atunci se trezeau ciuruiţi de o ploaie de gloanţe. Aşa procedase de mai bine de treizeci şi două de ore: îi făcea să îşi piardă calmul, apoi se prefăcea că nu mai poate, că leşină sau că îşi părăseşte postul pentru a se bălăbăni pe nişte picioare nesigure către bucătărie sau toaletă; numai că nu era aşa. Ei se ambalau, crezând că acum vor putea să o nimicească pe cea care le dăduseră atâtea bătăi de cap, şi atacau casa din lemn, fioroşi şi de neoprit. Numai că atunci când puneau piciorul în apropierea incintei, o ploaie de cartuşe şi de explozibili micuţi îi lua prin surprindere şi îi măcelărea pe capete.

Încercaseră să vină pe deasupra, dar ea îi surprinsese miraculos de mai multe ori şi le sfârtecase corpurile la numai şase metri deasupra casei, fără să le dea timp să se ascundă.

Ba avuseseră îndrăzneala de a săpa şanţuri pe sub casă pentru a o lua prin surprindere când apăreau în mijlocul camerei târându-se din găurile pline cu pământ negru. Şi aproape că reuşiseră să o omoare. Trecuse la numai trei paşi de moarte, la propriu!

Se strecurase cu mare greutate spre camera ei, pentru a-şi lua un întăritor. Tremura din toate încheieturile, sudori reci curgându-i pe piele, îngheţând-o, dar ea tot nu se lăsa. Găurile din umeri se umflaseră, pulsând dureros de parcă ceva din ea ar fi vrut să iasă din corp, să fugă de durere, aşa cum şi ea voia, de altfel, să facă, dar nu putea. Căutase sticluţa cu acel medicament pe care şi-l preparase singură cu numai câteva ceasuri în urmă, dar nu îl găsi. Şi asta a fost salvarea ei. În momentul când ea se îndepărtă de pat ca să iasă din cameră, găfâind din cauza pulsaţiei ce creştea în intensitate, în mijlocul camerei se căscă o gaură imensă ca o gură flămândă spre centrul Iadului, şi o labă lungă cu degete soioase, pline de pământ, cu gheare care încă străluceau morbid, se ridică din acel loc, căutând corpul cald care fusese acolo cu numai câteva clipe înainte. Până când reuşi Alex să îşi scoată pistolul de la cingătoare, creatura deja se săltase din acea văgăună, şi se uita la ea cu nişte ochi orbi, lăptoşi. Nu o vedea, dar o putea simţii cum se chinuie să ţină arma în epavele ei de mâini. Se aruncase asupra ei, rânjind, şi o rată la numai câţiva centimetri, când o providenţă divină o făcu pe fată să se împiedice de prag şi să cadă pe lângă perete. Degetele ei, crispate şi albe din cauza efortului, apăsară pe trăgaci chiar la timp, pentru că acea monstruozitate cu ochi albi pe un corp negru ca tăciunele fără semne distincte, se aruncase din nou asupra ei, cu degetele răşchirate în speranţa că acum o va prinde şi o va ucide pe loc. Dar nu avu succes. Arma i se descărcă în piept, iar el sau ea muri pe loc.

Gâfâind şi vorbind singură pe sub barbă, drăcuind clipa în care se lăsase dusă de nas de o astfel de hidoşenie, Alex îşi găsi sticluţele, cu mare greutate, şi apoi îşi instalase sediul în uşa de la intrare, dar nu înainte de a arunca două grenade în groapa aceea sinuoasă de sub casă. În scurt timp galeria se surpă, nu fără mici zguduiri periculoase la suprafaţă.

Acum, tot ceea ce putea ea face era să îşi încarce arma constant, şi să îi aştepte. Dar ce o neliniştea nu era muniţia ce se tot împuţina văzând cu ochii ci conştiinţa că o parte din acele dihănii aveau să abandoneze vânătoarea ei pentru a se hrăni. Iar ea nu va punea să îi salveze pe cei aflaţi în oraş atunci când se va întâmpla asta.

Gândul ei zbură spre cei cinci, şi deşi nu voia să îi ştie morţi, în adâncul ei se rugă celor mai sfinte lucruri, se rugă cu patimă ca ei să se întoarcă şi să o ajute. Nu ştia cât mai avea de trăit, mai ales că otrava din corp începea să îşi spună cuvântul. Extremităţile corpului ei începeau să armoţească, deşi ea putea să se folosească încă de ele.

‚Ce n-aş da să am ceva cu care să mă pot afuma un pic... Nu îmi trebuie mult.. doar un pic.. Mi-e imposibil să lupt aşa.. Nu mai îndur mult...’ gândurile ei derivară un pic, căutând o soluţie la durerea ce o mistuia încet.

Dar nu îi răspunse nimeni la rugăminte. Nimeni şi nimic nu se arătă. Suferinţa ei martirică continuă.

-Ce mai martir m-am făcut şi eu! Mă plâng tot timpul şi pierd din vedere lucrurile importante! Halal apărător al omenirii... vocea ei domoală, răguşită, susură abia ajungând la propriile urechi.

Oftă, săltă puşca pe genunchi, cu ochii mereu pironiţi pe pădure. Ei se uitau la ea, iar ea la ei. Nimic nu părea să mişte, şi pentru câteva momente, ea mulţumi cerurilor că se întâmpla asta.

Mormăind din nou pe sub barbă, se întrebă în treacăt dacă prietenii ei se vor mai întoarce vreodată, sau dacă acel mitic dragon serafic se va arăta când va fi prea târziu.

-Totuşi.. Moartea nu e aşa de rea precum o descriu toţi... Eu de abia aştept să scăp de toate, deşi ştiu că numai eu îi pot opri să ne distrugă... apoi râse aşa cum numai ea putea: un râs plin de durere, de o agonie surdă, la numai un pas de nebunie curată.

Ce se va alege de ea acum când nu mai distingea lumea fantastică de cea a realităţii? Dar ce mai conta?

<Contează, micuţa mea! Contează... nu dispera! Nu încă! Continuă să lupţi! Voi fi acolo... nu uita să te uiţi la cer din când în când.. Nu uita să mă strigi din inimă! Nu dispera! Luptă, micuţa mea! > o voce atât de deosebită faţă de ceea ce întâlnise până atunci încât părea desprinsă dintr-un vis, se auzi din adâncul fiinţei ei, din acele părţi care erau mereu legate la un univers străin de percepţia umană.

Ştia vocea aceea. Inima ei o ştia, dar îi era teamă să pronunţe numele acela de teamă ca salvatorul ei să nu dispară pentru totdeauna. Îi promisese şi se pare că nu uitase.

-Voi rămâne pe poziţie atunci! suspină ea, uitându-se fugitiv la cer.

[candy_cane]

Autor Note: cum nu am primit nici un fel de comentariu la ultimul capitol (nu ca as si cere asa ceva... e totusi lasata chestia la latitudinea cititorilor) voi lansa o intrebare pentru cei care inca mai trec pe aici (asta pana fac urmatorul capitol ^^" intarzii cu prelucrarea lui din diverse motive):

Deci, pentru a nu lungi foarte mult suspansul, vreau sa aflu parerea voastra in legatura cu aceasta poveste sub urmatorul aspect: daca as mai introduce inca un personaj care sa se indragosteasca de Alex, fara totusi sa-si marturiseasca pasiunea, v-ar incomoda? Sau daca nu as mai mari numarul unor astfel de personaje, ati dori, voi ca si cititori (daca mai existati inca) sa il fac pe cel ales/sau pe cei alesi de mine sa isi spuna fatis sentimentele?
Cu alte cuvinte, v-ar interesa o intriga compusa din sentimentele inaltatoare ale dragostei, sau mai bine sa las totul asa cum este?

Va marturisesc sincer ca eu le-as face pe amandoua.. Si cum nu ma pot decide as vrea sa vad cam ce prinde la public. Va rog, deci, cei care cititi acest scurt mesaj (care nu e off-topic, thank you very much) sa va spuneti parerea. Puteti chiar sa imi dati vreo doua sugestii :D
Tot ce va rog este sa nu ocoliti acest mesaj, daca apucati sa il cititi :D

O zi buna tuturor ^^

[candy_cane]

Autor Note um.. as vrea sa raspundeti totusi la intrebarile de mai sus! va rog :D

CAP 12

Realitatea care îl copleşise cu doar câteva clipe în urmă parcă îşi bătea joc de el acum. Orice încerca să facă, de la a forja maşina până la a trece de toate gropile din pământ fără să se răstoarne, toate acestea se întorceau împotriva lui, ridiculizându-l în ultimul hal.

Automobilul derapa pe pământul mocirlos, roţile sâsâind în gol ca nişte cuiburi de vipere trezite din toropeală, dar nu dădea semne de înaintare. Peisajul rămânea acelaşi, numai stropii de noroi de pe parbriz se înmulţeau din ce în ce mai tare, iar ştergătorul nu mai părea să facă faţă.

Înjurând aprig, Mike lovi cu pumnii în volan voind parcă să convingă maşina să springteze odată din groapa aceea de noroi. Numai că nu se întâmplă nimic. Cu cât apăsa mai vânjos pe acceleraţie, învârtind din schimbătorul de viteze ca şi cum tot ce ar fi vrut ar fi fost să împungă cu el în mâl şi să plece o dată de acolo, cu atât maşina se înfunda mai tare, iar gropile scârboase de lângă ea se adânceau din ce în ce mai tare. Stropii micuţi de ploaie care îi surprinseseră pe acest drum de ţară se transformaseră deja în picături aproape gigantice care i-ar fi putut îneca dacă ieseau afară. Numai că nu se încumetase nimeni să părăsească carcasa aceea imensă din metal care îi apăra de frig şi monştrii chiar dacă situaţia părea deja dezastruoasă.

Înghiţind în sec, Mike îşi schimbă tactica. Nu mai încercă să înainteze ci să dea înapoi, convins că poate astfel va reuşi să ajungă la timp lângă Alex. În sinea lui se temea de ce era mai rău pentru ea. Şi-o imagina sfâşiată de acele bestii cu chipuri aproape umane, sau plângând în timp ce era târâtă spre bârlogul vreuneia din ele pentru a fi devorată. Parcă o şi auzea urlând de durere, deşi zgomotul făcut de ploaie şi scâncetul roţilor în spaţiul acela liniştit acoperea toate celelalte sunete, făcându-le urechile să bubuie, înfundate de presiune.

Ar fi vrut să aibă tăria de caracter necesară pentru a urla la prietenii lui, dar nu reuşi decât să bolborosească blesteme, mai mult la adresa lui. Îi era silă de neputinţa de care dădea dovadă. Îi era silă cu el. Dar nu putea face altceva decât să spere că o va găsi în viaţă.

-Mike, încetează! Nu o mai afunda în mâl mai mult decât e deja. Nu ne ajută cu nimic dacă o facă, să ştii! vocea supărată a unuia dintre tinerii care erau cu el în maşină îl făcu să înmărmurească în scaun.

Cum de nu putuse să îşi spună chiar el cuvinetele acelea? Dar nu mai conta. Mâna, care se albise de la atâta presiune, se relaxă pe mânerul schimbătorului de viteze. Încercă să îşi relaxeze tot corpul dar nu reuşi. Se simţea ca şi cum un sloi imens de gheaţa fusese aşezat pe corpul lui în pofida căldurii din maşină. Se simţea părăsit de orice fel de dorinţă de a continua acea cursă nebunească. Cu toate că voia să clarifice lucrurile cu Alex voinţa îl părăsise în momentul în care 4x4-ul se împotmolise neputincios în acea zonă. Nu puteau ajunge la ea, chiar dacă s-ar fi străduit.

Un pumn zdravăn în ceafă îl făcu să se deştepte.

-Ai terminat cu gândurile negre, căpitane? Sau trebuie să te cotonogim bine până îţi revii complet? Fata aceea are nevoie de noi, iar tu renunţi la tot deşi tu ai ne-ai întors din drum! Nu îndrăzni să îţi pierzi speranţa în ea... vocea bubuitoare a lui Tom îl făcu pe doctor să se uite cruciş în jurul lui.

Toţi cei patru prieteni ai lui, cei cărora de încredinţase viaţa lui în trecut, se aflau acum afară, în ploaie, uitându-se la el cu nişte ochi serioşi, în care dorinţa vie de a o vedea pe Alex sănătoasă şi în mijlocul lor după atât de mulţi ani se citea atât de clar. În ciuda vântului rece şi biciuitor, în ciuda ploi care nu mai contenea, ei voiau să înainteze.

O întrebare îi tremura pe buzele vinete din cauza frigului atât exterior cât şi interior, dar nu fu atât de ipocrit încât să o şi pună. Ştia de ce făceau toate acestea! Aceeaşi revelaţie o avusese şi el, deşi înaintea lor. Nu putea să nege faptul că se simţea mândru de ei, dar asta era altă poveste.

Zâmbind sardonic, mai mult pentru sine, fiind sigur acum de reuşita lor, vrând parcă să facă în ciudă sorţii, se întoarse spre volan, băgând maşina mătăhăloasă în viteză. Îşi lăsă portiera deschisă, uitându-se mereu prin perdeaua densă de ploaie spre prietenii lui care se chinuiau să împingă maşina. Noroiul se lipea de tot ce apuca, scurgându-se apoi de pe ei cu o încetineală scârboasă, însă nici unul din ei nu îşi abandonă postul, forţându-se mereu să nu bage deseamă frigul care le intrase deja în oase.

Urlând, exasperat de imobilitatea maşinii în acele zone, Tom îşi depărtă picioare, proptindu-se în pământ, şi împinse cu toată forţa. Chiar în momentul în care crezu că ea va aluneca înapoi spre el, astfel strivindu-l, Mike reuşi să rotească definitiv de volan, astfel că automobilul o luă înainte, zburând peste gropile din faţă, şi nu se opri decât pe o porţiune cu pietre.

În momentul în care maşina o zbughise din loc Tom îşi pierdu echilibrul şi, împreună cu ceilalţi trei prieteni ai săi, căzu cât era de lat în noroi, practic înotând în mâlul vâscos şi elastic. Când în sfârşit se ridicară, cu măşti caragioase pe feţe, scuipând noroi, Mike deja se afla lângă locul săpat de maşina lui, încercând să îi ajute.

Alunecă în fund, chinuindu-se să susţină toată greutatea formidabilă a lui Tom, în timp ce acesta tuşea şă scuipa pământ ud. Tremurând tot, brunetul reuşi până la urmă să îl susţină pe uriaş, dar nu făcu mai mult de trei paşi până ce pământul nu îi fugi, trădător, de sub picioare şi se trezi, pe burtă, în apropierea unei zone în care pământul era mai tare, cu Tom, încă horcăind pe el.

-Haide uriaşule! Mişcă-te că mă sufoci! gemu, zbătându-se neputincios sub fostul roşcat, acum chel şi plin de mâl, căutând să se ridice şi să îl tragă şi pe Tom cu el.

-Nu.. te mai...plânge atât! reuşi să îngaime printre tuse, cu vocea incredibil de răguşită uriaşul de douăzeci şi şapte de ani.

-De parcă chiar aş putea face asta! răsuflă sacadat Mike, reuşind să se ridice.

Îl apucă pe Tom de braţe, îl ridică în picioare, cu greu, şi nu se putu abţine să nu remarce culoarea nesănătoasă a pielii acestuia. Îi era rău, iar asta se vedea clar. Trebuia să îi dea vreo două pastile dar ca să facă asta trebuia să străbată, cu el în cârcă, vreo zece metri. Iar asta, pe ploaia torenţială care îi sufoca, părea la limita imposibilului. Nu că nu s-ar fi descurcat, dar dârdâitul care îi cuprinsese, nu numai corpul lui ci şi a lui Tom care încă nu se putea ţine pe picioare după toate aparenţele, îi dădea mult de furcă. Se uită înapoi la groapa imensă cu noroi ca să vadă dacă restul găştii era întreagă şi se părea că reuşiseră cu toţii să se ridice. Acum umblau, târşâindu-şi hainele ude şi pline de mâl, către el.

Nu putea pricepe de ce ei erau bine iar Tom arăta aşa de rău. Că doar acelaşi mâl îl înghiţiseră cu toţii! Aşa că ce se întâmpla?

-Crampe... Tendoanele mele.... gemu bărbatul susţinut cu greu de brunet, cuvintele puţin mai puternice ca o şoaptă.

-Cum naiba ai reuşit? se enervă Mike, încercând să meargă către maşină, târâind corpul îngreunat de ploaie şi aproape imobil al lui Tom după el.

-Să mi-o sugi Holt! Cum... cum crezi că ai reuşit să scoţi maşina de acolo? hârâi Tom chinuindu-se să îşi susţină toată greutatea pe propriile picioare.

Dar crampele muşcară din nou din muşchii lui, iar acţiunea aceasta fu dată uitării aproape imediat. Se forţase prea mult, chiar şi la dimensiunile lui. Totuşi, avea şi el o limită, dar le dăduse pe toate la naiba numai pentru a se întoarce la Alex. Voia să o ţină în braţe. Trebuia să o ţină în braţe!

-Ba pe a mătii, Lyons! chicoti înfundat Mike. Uite cum îmi vorbeşte el mie, după ce că încerc să îl ajut... bodogăni sub barbă, deşi ştia precis că Tom îl auzea.

-Să te fut...Doctoraş de bani gata! Să îţi bagi ajutorul ăsta în fund şi să îl întorci... rânji un pic mai relaxat uriaşul, în timp ce distanţa dintre ei şi maşină se micşora.

-Îmi eşti dator vândut! pufăi brunetul.

-Pe-a lu’ tactu’ Holt... mormăi roşcatul, străbătut din nou de un val de durere.

Târâindu-se acum cu dificultate până la maşină, aproape că îl scăpă pe uriaş în noroi, provocându-i cu ocazia asta şi o contuzie, căci exact lângă ea se aflau mai multe pietre colţuroase şi alunecoase. Şi l-ar fi scăpat cu siguranţă dacă două perechi de mâini nu s-ar fi întins în acelaşi moment să îl ajute. Când se uită peste umăr să le mulţumească celor doi, observă aceleaşă priviri bolnăvicioase la Richie şi Ben. Nu mai apucă să deschidă gură, căci toată atenţia lui se îndreptă spre Tom. Îl culcă cu greu pe bancheta din spate, apoi se chinui să îl ridice în fund şi să îi facă o frecţie uşoară, dar nu reuşi decât să îl ridice în fund şi atât. Atenţia lui se întoarse din nou spre cei doi, căutând din priviri pe cel mai tânăr dintre ei. Unde era Josh?

-Richie... Unde e Josh? vocea lui, deşi i se simţea oboseala, se ridică un ton a îngrijorare.

Ochii lui Richie se mariră increduli şi în clipa următoare deja îşi căuta fratele cu înfrigurare. Unde putea dispare un bărbat de douăzeci şi şase de ani? Brunetul ştia că fratele lui era mai nebunatic dar nici chiar aşa! Asta chiar nu era amuzant!

-Josh! Josh pentru numele lui Dumnezeu, unde naiba te-ai ascuns? urlă Richie încercând să acopere vuietul furtunii de deasupra lor.

-Aici aici! croncăni o voce, atrăgându-i imediat atenţia fratelui cel mare.

Urmărind din instinct locul de unde se auzise, brunetul observă o formă chircită la poalele unui copac gigantic şi verde din cauza muşchiului, respirând sacadat.

Nu îţi dădea seama ce are din cauza noroiului de faţa lui şi a distanţei care îi despărţea, dar intuiţia îi spunea că nu era de bine. Ceva se întâmplase cu fratele lui! Se repezi întracolo pentru a-l ajuta, aşa cum ştia şi se pricepea, pe blondin. Când totuţi ajunse lângă fratele său, Richie realiză că Josh îşi ţinea mâna stângă înfăşurată în cămaşă şi că pe lângă petele de noroi altele, acum spălate de ploaie, se arătau sângerii privirii lui. Ochii i se căscară, şi chiar înainte de a pune întrebarea care îi îngheţase creierul, Josh i-o luă înainte.

-Am o bucată destul de mare de lem înfiptă în braţ, plus că... am impresia că am o entorsă destul de urâtă la mâna asta! iar ochii plini de durere şi oboseală îi susţinură afirmaţia.

-Prostule! De ce nu ai strigat după mine? mârâi Richie lându-şi fratele de pe jos şi purtându-l în braţe aşa cum porţi numai o femeie până la maşină.

Se vedea că Josh pierduse destul de mult sânge, iar el nu voia ca fratele lui să pătimească mai mult decât o făcuse până atunci. Când dădu Mike cu ochii de el, aproape că îl pocni pe rănit, deşi nu era vina lui pe de-a-ntregul.

Scoţându-şi trusa cu medicamente şi feşe din portbagaj, brunetul, întrecându-i pe toţi ca vârstă şi pricepere în viaţă, la numai treizeci şi unu de ani, scoase bucata infectă de lemn putred din braţul lui Josh, îi făcu vreo două injecţii ca să îl scape de la moarte, îi dădu vreo două calmante şi îi obloji rănile cu spirt şi soluţie de dezinfectare. Ignoră toate înjurăturile anemice ale tânărului, deşi ar fi vrut să îi spună vreo două. Până la urmă, deşi miroseau îngrozitor a pământ reavăn, ud, a mâl şi mucegai, intrară cu toţii în maşină, iar Mike o forjă până dincolo de limita posibilă.

-Numai asta îmi mai lipsea... Imbecili... Alex.. Când o să pun mâna pe tine te ... continuă el să mormăie, din ce în ce mai întărâtat.

Dar totuşi, cu toate aceste sentimente confuze, tot se temea că nu va ajunge la timp. Oare ce va găsi acolo? O va mai găsi? Nu era sigur de nimic.

[candy_cane]

Chiar nimeni nu se chinuie să lase un comentariu ceva? Nu mă deranjează, deşi aş vrea să fie cât mai detaliat, cât mai obiectiv şi mai dur posibil, dar şi unul de genul:
"Ce mult îmi place! zeceeeeeee!.. " plus multe multe emoticoane ar fi de ajuns

Nu vă ia decât cinci secunde din timpul pe care îl irosiţi în mod normal pentru a lăsa două rânduri acolo... amărâte. Parcă vă plăcea povestea...

Mai mai că îmi vine să o las. Eu pot lăsa la alţii dar nimeni nu vine să îmi spună şi mie ce treabă de doi lei fac. Mă mulţumesc şi cu un pui de leu, sau un bănuţ acolo amărât, dar meh
Sunteţi prea ocupaţi ca să tastaţi două rânduri acolo...

(Ştiu că sunt rea şi poate că cer prea multe, dar nu văd vreun suflet căruia să îi pese.. )

[candy_cane]

Autor Note: why do I have the impression that those of you who read my story don't even bother to tell me something? Come on people! I'm posting this thing here just to know your opinion... heh...

CAP 13

Frig! Asta simţea până în măduva oaselor. Un frig leneş, jucăuş, sadic, ce muşca cu poftă din trupul ei cuprins de frisoane. Încercase să scape de el, dar nu putea să îşi abandoneze postul.

Gâfâind, refuzând să se dea bătută, sperând că cei cărora le încredinţase viaţa ei de atât de multe ori în trecut vor apărea o dată şi o dată, salvând-o din iadul umed în care căzuse. Cu ochii împăienjeniţi de oboseală, simţindu-şi corpul ca o bucată mare de carne, toată numai fâşii, Alex se chinui să se ridice. Îi era rău, dar nu putea rămâne o veşnicie pe verandă, udată de ploaie şi lovită în repetate rânduri de vântul vitreg şi turbat care îşi făcea de cap în foişor. Un val de greaţă, venit de nicăieri, îi provocă stomacul gol, dar ea nu cedă. Avea lucruri mai importante decât să îşi verse intestinele pe gură.

Tremurând din toate încheieturile, bruneta şchiopătă până în casă, târâind după ea puşca şi sacul imens ce aparţinuse tatălui ei, conţinând numai cartuşe, bombe şi alte chestioare ce ar fi trebuit să o salveze din ghearele încovoiate ale creaturilor ce pândeau din întuneric, grohăind flămânde, fără să se sinchisească de ploaia torenţială.

Umerii nu şi-i mai simţea, iar mâinile de abia dacă îi mai răspundeau la comenzi. De două ori aţipise, căzând în braţele inconştienţei şi aproape că murise în acele clipe dacă nu ar fi fost minele din pământ care se declanşaseră la apropierea monştrilor.

(Lasă-ne să trecem, duduie! Lasă-ne să te scăpăm de povara pe care o porţi atât de eroic! Lasă-ne să te OMORÂM!)

Se trezise în urma şocurilor propagate prin pământ până la acasă, gâfâind din cauza durerilor care îi cuprinseseră rănile. Ar fi dorit să se lase pradă fie somnului fie morţii, dar le ocolea pe amândouă. În ultimele ore chiar nu îşi mai simţise corpul, iar sufletul ei plutise în derivă, ridicându-se încet, dar sigur, spre cer.

Dar rezistase. Ei o menţinuseră suficient de trează cât să nu se lase în braţele morţii. Ar fi trebuit să le râdă în nas, dar nu putea să le dezvăluie ceea ce aştepta atât de înfrigurată: dacă moartea ar fi prins-o înainte ca dragonul ei să ajungă aici, atunci totul ar fi fost pierdut.


„Ce motivaţie mai ai şi tu...” vocea micuţei, ce nu îi mai răsunase în urechi de atâta vreme, o înveseli în aceste clipe atât de sumbre.

Moartea o privea de peste tot, clănţănind, indispusă, pentru că ea avusese tupeul să fugă de atâtea ori de ea, dar Alex deja nu se mai temea de ea. Evadase de prea multe ori din situaţii critice ca să mai aibă vreun sentiment faţă de creatura sâloasă, geloasă şi atât de flămândă numită Moarte.

Chinuindu-se să ţină sacul şi puşca, căci pistoalele le pierduse, Alex tremură neputincioasă în faţa uşii duble de la intrare. Dacă lăsa unul din bagaje jos, era sigură mie în sută că nu se va mai putea apleca să le ia de pe jos. Tot ce îi mai rămânea era pistolul ei, singurul pe care nu îndrăznise să îl folosească. Picături soioase din ploaia ce nu mai contenea se prelingeau pe trupul ei ce se răcea din ce în ce mai tare, în ciuda febrei care îi bântuia fiinţa. Convinsă că altfel nu ar fi putut supravieţui, Alex făcu doi paşi în spate, atât de aproape de prima treaptă a verandei încât ar fi putut să cadă dacă nu ar fi fost atentă, şi apoi se repezi în faţă, ignorând stoiceşte durerea din braţe şi corp care o rodea necontenit, numai ca să se izbească în uşă. Durerea explodă mânioasă în braţele ei în acelaşi timp în care şi uşa se dădu de perete. Rănile supurânde de la umeri începură să protesteze, iar un lichid gălbui şi cleios, cald la atingere, fierbinte pe pielea ei, se scurse domol până ce picură de pe degetele îngheţate. Greaţa o cuprinse din nou, şi mai că se lăsă pradă senzaţiei de vomă de nu ar fi auzit, deşi vag, răgetul de frustrare a tuturor creaturilor din pădure.

Ceva venea spre ea, şi cu viteză destul de mare. Scăpă sacul şi puşca din mâini, neputând să le mai ţină nici dacă ar fi vrut. Se temea de ceea ce ar fi putut să fie, iar spiritul ei se burzuli la gândul că cine ştie ce minune i se va întâmpla în ultimele clipe ale unei vieţi ratate. Minunile nu mai funcţionau în era asta.



Răgetul maşinii îi răsuna în urechi ca un ţâuit prelung, şi dacă nu ar fi fost gemetele furibunde ale celor doi prieteni ai săi de pe bancheta din spate, mai mai că ar fi intrat cu maşina în fiecare groapă pe care ar fi văzut-o. Se grăbea, convingerea că nu o va mai găsi pe Alex fiind atât de adânc înrădăcinată în el, încât ar fi vrut să urle de frustrare. Pământul i se uscase pe haine, încreţindu-le, dar el deja nu mai simţea ţesătura aspră. Trebuia să se îngrijească de doi bolnavi şi nu avea timp să se mai gândească şi la aspectele neplăcute ale situaţiei lui. Pe Alex deja nu o mai punea la socoteală, de teamă că toate temerile lui se vor materializa.

-Fiu de curvă.... gemu uriaşul, făcându-se din pământiu verde, gata să dea afară ceea ce mâncase şi acum două zile.

Mike îl ignoră, înjurând printre dinţi tot ceea ce îi stătea în cale. Cu coada ochiului vedea monştrii pândidu-i printre trunchiurile groase ale copacilor, fără să se apropie însă. Apăsă şi mai vânjos pe acceleraţie, fiind atât de aproape de a omorî motorul, încât se văzu nevoit să încetinească înainte ca 4x4-ul să sară de pe drum iar ei să moară într-un accident stupid.

Rotind de volan, vrând parcă să îl smulgă din locaşul lui, Mike luă curba cu mai mult de 110 km/h pe un drum de munte. Portiera din dreapta se frecă de scoarţa unui arbore, crengile ce se apropiau mai mult de sol bătând în geamuri, dar nici unul dintre tineri nu băgă de seamă. Parcă uitaseră cu totul că acum câteva minute nu se gândiseră decât la supravieţuirea proprie.

-Alex.... bălmaji brunetul cu ochii aţintiţi asupra foişorului din faţă.

Pământul era crăpat în unele locuri, apa strângându-se în craterele formate de minele care explodaseră atunci când monştrii se repeziseră spre cabană. Corpurile sfârtecate ale victimelor erau împrăştiate peste tot, şi de abia dacă aveai unde să pui piciorul, atât era de plin de cadavre câmpul de luptă propriu al brunetei.

Un gol imens li se puse celor cinci în stomac, ameninţându-i cu sufocarea, când ochii lor se opriră pe casă. Multe din geamuri erau sparte, şi arăta atât de diferită de ultimele vile abandonate care le văzuseră până aici, că mai că întoarseră maşina pentru a o lua înapoi, convinşi că nu ajunseseră acolo unde trebuie.

Forma distorsionată de ploaie a unei fiinţe ce îi aştepta în pragul casei, îi opri din a scoate vreun sunet cu privire la o viitoare schimbare de curs. Arăta atât de rău încât un fior rece li se prelinse pe şira spinării, mai ceva decât atunci când erau mici. Le era scârbă, sau erau pur şi simplu înspăimântaţi de apariţia aceea încovoiată de durere de pe scări?

-Alex..... vocea incredulă a blondinului de abia dacă răzbătu în spaţiul închis.

Convins acum că nu va mai putea să se întoarcă, Mike se apropie destul de rapid de casă, călcând cadavrele celor răpuşi de prima lui iubire cu atâta sânge rece încât se întrebă cum de nu săriseră prietenii lor până acum. Maşina derapă uşor atunci când tânărul puse frână, dar nici unul dintre ei nu se sinchisi de asta.

Richie, Mike şi Ben săriră fără alte menajamente din maşină, luându-i şi pe ceilalţi doi din spate, chinuindu-se să îi ducă la adăpostul casei în paragină.

Figura din uşă dispăruse, dar ei ştiau precis că prietena lor se afla acum undeva prin casă.

-Haide... Trebuie să ne grăbim... Nu avem cum să ştim dacă ei vor sări pe noi sau nu... gâfâi doctorul, scuipând în repetate rânduri apa care îi intra în gură, chinuindu-se în acelaşi timp să îl susţină şi pe Tom care deja părea că vrea să îşi verse toate maţele.

Aprobând prin mici gâfâituri, ceilalţi doi se chinuiră să ţină pasul cu liderul lor. Alunecând, înjurând atunci când povara lor părea să se îngreuneze, cei trei membri teferi a grupul, se îndreptară cât putură de rapid către casă.

Când în sfârşit reuşiră să treacă de uşa de la intrare, care şi aşa de abia se m-ai ţinea într-o balama, priveliştea întunecată din casă în făcu să înghită în sec. Pământ şi aşchii de lemn, plus cioturi din ceea ce păreau a fi membrele unor creaturi necunoscute până atunci erau împrăştiate peste tot. Un sac gros şi verde stătea pe podea chiar la intrare, alături de o puşcă de vânătoare uzată şi plină de apă. Privirea lor se îndreptă încet, dar sigur, spre capătul mai întunecat al holului, acolo unde un corp stătea chircit, tremurând din toate încheieturile, la adăpostul întunericului. Frigul şi mirosul morţii ce bântuia prin toate camerele mai mai că îi determină să fugă înapoi afară. Însă grija pentru prietena lor îi făcu să se răzgândească pentru a nu ştiu câta oară.

-Alex.... Alex spune-mi că eşti bine! Alex! Răspunde.... vocea încărcată de griji şi groază a lui Richie abia dacă ajunse până la corpul ce tremura, însingurat în acea parte a casei unde privirea lor nu putea răzbate.

Pentru Mike însă, vocea prietenului său ajunse la el de atât de departe încât abia dacă îşi dădu seama că vorbise cineva. Convingerea lui cea care stătea acolo se adeveri abia atunci când lumina pâlpâitoare şi rece a unui fulger îi străbătu chipul bolnav. Aproape că îl scăpă pe Tom vrând să se repeadă spre ea şi să vadă în ce stare este, dar corpul lui refuză ceea ce creierul şi inima îi dictau să facă.

-Sunt... bine... o şoaptă atât de înceată încât de abia dacă o auziră se ridică dintre acel colţ, îi făcu pe cei cinci să se dea înapoi un pas.

Alex nu părea deloc să fie bine. Mârâind scurt, Tom se desprinse din braţele celor doi care îl ţineau, şi se îndreptă spre cea care îl salvase cu atât de mulţi ani în urmă din anonimatul în care ar fi căzut orice băiat gras şi scund într-un oraş mic. Nu era deloc stăpân pe picioarele lui, dar tot era mai bine decât rigiditatea celor doi prieteni ai săi. Le era teamă de ceea ce ar fi putut să descopere în prietena lor, sau ceea ce mai rămăsese din prietena lor. Dar el rămăsese cu speranţa că oricât de rău ar fi fost ea tot Alex ar fi rămas în ochii lui.

Mirosul greu al bolii şi cangrenei îi invadă nările, iar stomacul lui protestă vehement. Inima lui, însă, nu tremură niciodată în decizia de a o salva. Când ochii lui se obişnuiră cu întunericul adânc în care se retrăsese bruneta, fostul roşcat se aplecă înspre ea.

-Alex.... Spune-mi în faţă că ţie bine! Spune-mi acum că totul e în ordine... Dar nu te aştepta să te cred... vocea lui, nu mai tare decât o şoaptă la căpătâiul unui bolnav, o făcu să tresară.

Chipul ei se ridică, incredul, albit de durerea profundă care îi mistuia corpul de la interior spre exterior, iar ochii ei, măriţi de surpriză, îi căutară pe ai lui. Nu minţea.

-Nu... Nu e bine... Dar nu vă pot lăsa să mă vedeţi...

-Prostii! Tu tot Alex a noastră vei rămâne! îşi mărturisi uriaşul gândurile, întinzându-se după forma micuţă de pe podea.

¤Orice ar fi.... Tu tot iubirea mea vei rămâne! Nu aş vrea să te pierd fără ca măcar să fi încercat să te fi salvat mai întâi!¤ gândurile lui căpătară forţă şi convingere, în timp ce boala din el se risipi.

Un răget, mai înfricoşător decât tot ceea ce auziseră din copilărie şi până în acel moment, rupse barierele cerului, luându-se la întrecere cu tunetele furtunii. Liniştea se aşternu imediat asupra pădurii, doar duduitul continuu al picăturilor făcând zgomot. Un alt răget, mai înfricoşător şi mai puternic decât primul îi făcu pe cei şase ocupanţi ai micuţei cabane din foişor să se strângă unii în alţii.

Corpul lipsit de forţă a lui Alex Weston se făcu şi mai mic în braţele puternice a roşcatului. Medalionul de la gât începu să se încălzească, şi ajunse aproape insuportabil de fierbinte atunci când pământul dudui sub forţa celui de-al treilea strigăt aproape triumfător al creaturii ce pogorâse dintre nori.

-Ce naiba..... vocea gâtuită de emoţie a lui Josh, susţinut de fratele său, dădu glas întrebării care îi mistuia pe toţi.

-Ajutoare... reuşi să îngaime bolnava, de abia reuşind să îşi mai ţină ochii deschişi.

Casa începu să geamă, dintr-o dată, din toate încheieturile, acoperişul scârţâind agonic sub presiunea unei fiinţe prea mari şi prea grea pentru construcţia fragilă din lemn. Cu răsuflarea tăiată, cei cinci bărbaţi se holbară către tavan, aşteptându-se ca din clipă în clipă o hoardă de creaturi hidoase să se repeadă înspre ei, astfel scăpându-i de lupta aceasta fără sorţi de izbândă. Un şuierat tăie liniştea dintr-o dată şi tot catul superior al casei fu smuls de puterea imensă a unei creaturi gigantice. Când picăturile îngheţate ale furtunii le atinseră trupurile ce se încălziseră cât de cât, tresăriră cu toţii, ieşind din starea aceea de amorţeală psihică. Alergând către uşa de la intrare, fără se gândească prea mult, decişi să lupte orice ar fi fost creatura aceea, oamenii dădură nas în nas cu nişte creaturi mitice, pure, ce îi priveau cercetător, fără însă să sară la atac.

Înmărmurind în mijlocul holului, cu ochii căscaţi de uimire, aşteptându-se la orice altceva decât la asta. Cine erau aceste creaturi?

-Prieteni... Nu vă temeţi bine? de abia dacă auziră vocea încărcată de lacrimi şi suspine a fetei.

Uitându-se înspăimântaţi unii la alţii apoi la cei ce se uitau la ei fără să se mişte, ignorând cu totul ploaia şi monştrii din spate, cei cinci băieţi aproape că o luară la fugă în direcţia opusă.

-Nu vă înţeleg pe voi oamenii.... Nu vă mai temeţi de acele corcituri jegoase, dar de noi da? Şi când te gândeşti că eu mă credeam o creatură arătoasă... oftă una din arătări cu trup de tigru, cu blana roşie.

-Nici nu trebuie... vocea puternică, bubuitoare a creaturii imense care practic smulsese casa din pământ îi făcu pe cei cinci să mai facă un pas înapoi.

-Mai încet, majestate! Îi sperii.... amuzamentul clar din vocea, acum numai o şoaptă seacă, îi puse în sfârşit pe gânduri pe cei cinci, şocaţi de atât de multe descoperiri.

Totul se mişca mult prea repede pentru ei. De unde pornise totul? Cine erau aceste creaturi? Cum se făcea că ei vedeau picioarele unui dragon chiar dinaintea casei, dar nu aveau curajul să se uite în sus? Şi cum se făcea că o manticoră, cinci himere, un grifon şi trei wyvernuli se holbau, intrigaţi la ei?

-Veniţi cu mine, muritorilor! acelaşi răcnet mai puternic decât tunetul îi făcu să tresară, şi să se uite în sus.

Capul ca de şarpe a unui dragon mai mare decât orice văzuseră ei până atunci le luă şi puţina lumină ce venea de la fulgere. Solzii lui albaştrii străluciră singuri,

*Exact ca şi beculeţele dintr-un pom....* continuă, amuzat, dar şi înspăimântat până în măduva oaselor, Mike, analizând şopârla gigantică ce se ridica cu mult deasupra copacilor cei mai înalţi.

Convins de gemetele celor doi „pacienţi” ai săi, liderul indisputabil al găştii Vânătorilor, le făcu semn prietenilor săi să îl urmeze. Numai aceste creaturi ştiau unde urmau să meargă. Nu că nu ar fi avut încredere, dar se temea pentru vieţile lor.

Dar ceea ce îl convinsese nu fuseseră cuvintele de asigurare ale manticorei, ci privirea iubitoare şi plină de mulţumiri fierbinţi a lui Alex îndreptată spre dragon. Se părea că fata nu îi aşteptase numai pe ei, ci şi pe acest salvator înaripat. Un jungi dureros îi strânse inima, dar nu se lăsă pradă sentimentelor, ci îşi urmă conştiinţa.

Dacă Alex credea că acesta era salvatorul ei, atunci ei nu aveau nici un motiv să nu se încreadă în ea. Ultima dată când o făcuseră o aduseserp în această stare jalnică. Nu îşi putea permite să o piardă.

-Trebuie să salvăm ceea ce e important.... şoptiră toţi cei cinci, în acelaşi timp, fără să se audă între ei.

(NUUUuuuuuu!)

[candy_cane]

Autor Note: no one? come on! How come, up until now, there where still ppl that came to read my story and now no one gives shit about this story? How come? It's not that hard to leave a 2 sentence long comment, just so you know...
heh... enjoy reading [-(

CAP 14

Frig! Atât mai reuşea să conştientizeze, prea ruptă de lume din cauza durerii insuportabile din trup. Oare unde se afla? Cum de tot ce vedea era numai masa fără formă a unui nor singuratic, negru ca smoala ce pâlpâia mânios înspre ea? Nu înţelegea. Somnul o cuprinse în braţele lui, legănând-o şi fredonându-i psalmodieri hipnotice.

Frig! Singurătate! Unde erau restul prietenilor ei? Cum de nu îi mai simţea în ciuda tuturor strădaniilor ei?

Frig! Umezeală! Durere! O poditi plânsul, prea slăbită să mai raţionalizeze. Ei nu se aflau acolo. O lăsaseră să se descurce singură, prea preocupaţi de vieţile lor mizerabile ca să se mai gândească şi la ea.

„Ţuca... Ţuca! Unde îţi sunt sentimentele de compasiune pentru ei? Parcă îţi erau dragi! Nu tu susţineai că nu le vei purta pică dacă se vor salva? Unde sunt simţămintele alea? Ţuca!!! Trezeşte-te şi înfruntă realitatea. Simţurile nu te vor ajuta acum.... Încredete în prietenia dintre voi altfel vei pierde tot chiar înainte de a câştiga cel mai de preţ lucru pe lumea asta: o şansă la iubirea adevărată! Tu le eşti regină, nu renunţa încă la devotamentul lor pentru tine. Ţuca.... ţuca...” vocea, numai o şoaptă, zumzăi nemulţumită, anemică, înfruntând valul întunecat al disperării ce pusese stăpânire pe Alex.

Fata auzi, doar vag, comentariile îndurerate ale copilei ce fusese odată. Încercă să alunge întunericul din inima ei, dar el fu mai puternic. Veninul creaturii care îi omorâse tatăl o ucidea şi pe ea, fără greş, fără întârziere. Se luptă disperată să scape de moarte, strigându-şi prietenii pe nume, căutând să le simtă sufletele, dar ei nu apărură. Glasul ei rămase mut, în timp ce corpul ei începea să se chircească de durere.

Vidul negru al nefiinţei îi apăru în faţă, iar mâinile albe ale făpturilor edenice se întinseră din acel spaţiu al nimicului absolut ca să o prindă şi să o protejeze. Luptase destul. Merita să se odihnească.

Şi atunci, chiar în momentul în care chiar se gândi să renunţe la tot, sufletul ei mai făcu o ultimă forţare: strigă numele celui care reuşise să şi-l graveze adânc în fiinţa ei. Iar el răspunse, trăgând-o la suprafaţă. Salvând-o de la o moarte pe care nu o merita.

Gurile ştirbe ale fiinţelor infinitului prăfos în care urma să cadă, se închiseră cu un şuierat. Va m-ai exista o şansă! Ştiau sigur asta.

§

Furtuna îi biciuia puternic, dar nici unul din ei nu renunţă la luptă. Fluturau din aripi, mârâind, luându-se la întrecere cu tunetele. Cu toate acestea, ei câştigau teren, furtuna ţipând înfundat, lăsată în urmă de acele creaturi mai puternice decât ea.

Singurul care nu părea afectat de intemperiile vremi era marele dragon imperial, ce zbura fără să fie zdruncinat de vreo rafală bruscă de vânt. El era preocupat de altceva.

<Oare cum voi putea eu să îi educ pe aceşti bieţi muritori dacă tocmai liderul lor nedeclarat stă să moară? Vor refuza categoric să lupte împotriva creaturilor acelora dacă Alex nu se însănătoşeşte sau nu moare. Iar dacă va muri... nu numai ei vor avea de pierdut... > se gândi Llyr, fluturând absent din aripi.

Nu putea să o piardă. Oftă, simţind cum viaţa ei se scurge încet din trupul acela făcut numai din carne şi oase. Nu era sigur că ea va m-ai rezista pâna la baza militară din Ardet. Mirosul greu al morţii plana asupra ei de când ajunsese pe Pământ, iar asta îl scosese din sărite. Ce fel de vraci aveau şi oamenii dacă nu reuşiseră să extragă la timp otrava aceea scârboasă din trupul ei? Din păcate nu avea unde să se oprească ca să o vindece, iar în cazul ei, avansat, nu exista decât un leac: să fie transformată într-o creatură mitică, chiar dacă numai pe jumătate. Şi numai membrii celor mai puternice familii puteau efectua operaţia asta.

Un junghi de gelozie îi strânse stomacul, dar nu îi dădu prea mare importanţă. Din câte ştia el, probabil că fata îl vedea fie ca pe un frate mai mare, fie ca pe un erou pe care nu aveai voie să îl atingi. Oftă, lăsându-se pe o parte, mârâind scurt către însoţitorii săi ca să îl urmeze. Cei cinci masculi ai speciei fetei se ţineau chiar bine deşi se vedea clar că boala îi învăluise şi pe ei în mantia ei zdrenţăroasă. Dar ei aveau să supravieţuiască spre deosebire de cea căreia i se jurase.

-Sire! mugetul disperat al manticorei îl scoase din reveria depresivă în care căzuse.

Întoarse imediat capul în spate ca să se uite la cei care zburau pe el. Corpul brunetei părea să se fi micit, iar senzaţia că ea avea să moară îl copleşi imediat, strângându-i inima.

< Te rog nu muri... te rog.. nu vreau să te pierd şi pe tine. Mi-au ajus morţile mamei, partenerei şi fiului meu.. > gândurile lui părură pentru o clipă să o atingă, înainte ca Alex să se strângă şi mai tare, răsuflarea ei ieşind în icnete şi gemete.

Un ţipăt de deznădejde pură îi scăpă din gâtlej, cutremurând văzduhul.

Un val de aer cald îi mângâie aproape instantaneu corpul, făcându-se să se cutremure violent, în timp ce o forţă invizibilă îl scutura din corpul său către o lume necunoscută lui. Nu reuşi să se împotrivească, şi imediat îi auzi vocea lui Alex strigându-l. Se întinse inconştient înspre ea, dorind să o cuprindă cu braţele şi să nu îi mai dea drumul.

Dacă ar fi putut să se smulgă o secundă din acea lume, probabil că ar fi observat cu trupul lui imens se desprindea din văzduh, alunecând spre pământ. Şi nu numai el era scuturat de acea senzaţie nici plăcută nici respingătoare. Toţi cei cinci prieteni ai fetei păţiseră la fel. Numai că ei încă m-ai erau conştienţi, spiritele lor asistând numai pe jumătate atât la lumea aceea decorată numai în culori cenuşii, cât şi la realitate.

Totul se sfârşi aproape imediat, spiritul falnicului dragon fiind înapoiat trupului, chiar înainte ca acesta să dispară în masa apoasă şi rece a norilor care formau o pătură sub ei.

-Ce aţi păţit sire? Mai aveaţi un pic şi ajungeaţi să vă izbiţi de pământ?! glasul înfundat al manticorei îl făcu pe Llyr să zdruncine din cap, ameţit.

Pentru câteva momente agonizante aproape că nu realiză unde se află şi cu cine stă de vorbă, dar apoi toate îi reveniră în minte.

-Nimic.. Nu îmi mai aduc minte, Fenus! Ştiu că mă gândeam la femela de care ai tu grijă şi dintr-o dată m-am simţit tras către o lume pe care nu am mai văzut-o până acum. Numai că nu mai ştiu ce s-a întâmplat acolo... murmură obosit dragonul, confesându-se ajutorului său de încredere, generalul Fenur, manticora.

Fenur continuă să mai spună ceva, dar Llyr deja se deconectase de lumea înconjurătoare, păşind grijuliu spre o portiţă din inima lui care se deschisese acum câteva minute, deşi el o ferecase acum mulţi ani. O împinse iar ceea ce găsi înăuntru avu darul de a-l face să zâmbească mulţumit, lacrimi amare strălucindu-i în ochii de culoarea mierii topite.

Corpul lui continuă să plutească deasupra norilor, fiind atent supravegheat de „oamenii” lui de încredere, dar sufletul lui era pierdut în universul lui personal, încălzindu-se cu sentimentele cele mai diverse, simţăminte pe care crezuse că le pierduse acum mulţi ani.

Dintr-o dată, drumul către Ardet nu m-ai păru chiar aşa de lung. Dintr-o dată, toate căpătară sens, iar el era singurul care se putea bucura de starea aceasta de calm absolut. Ştia precis că totul avea să se rezolve.

Totuşi, o urmă de tristeţe şi îngrijorare îi umbri fericirea: nimic nu avea să capete contur până ce Alex nu va fi din nou sănătoasă, luptând cot la cot cu el. Plus că nu era chiar atât de sigur că fata va accepta toate propunerile pe care i le va face. Iar dacă acest lucru atât de temut pentru el se va întâmpla, el va găsi o cale ca să o convingă. Să ştie că va muri şi tot o va face!

Alex nu va mai fi singură atâta timp cât el încă mai putea face o diferenţă în lumea asta.

[candy_cane]

Autor Note: Din nou nimeni... bate vantul pe aici, cum il batea si frunza-n dunga :)) meh... Fie ce o fi, mai pun un capitol :P enjoy!

Cap 15

„Timpul le vindecă pe toate, fie că vrem sau nu. Timpul le vindecă pe toate, face ca totul să treacă, şi la sfârşit e numai întunericul. Câteodată întâlnim alţii oameni în întuneric, câteodată îi pierdem din nou.” – Stephen King – ‚The Green Mile’

Un zumzet îndepărtat vibră, stingher, prin toată camera, înainte să se stingă atingând fereastra mare, ogivală, prin a cărei perdele purpurii, lumina albă a unui soare de decembrie se filtra cu uşurinţă. Tăcerea care precedă acel zumzet se aşternu imediat, mai grea ca o plapumă groasă, ca cele pe care le pune o mamă grijulie pe un copil adormit în mijlocul iernii când vântul şuieră pe la colţuri, muşcând din carnea neprotejată. Dar nu tăcerea îl înspăimântă, ci ţiuitul care îi urmă, făcându-i durerea de cap, care de abia se domolise, să urle din nou, cerându-şi afurisitele de drepturi. De unde provenise acel zumzet? Şi ce se întâmplase imediat după ce încetase atât de brusc?

Săltându-se din pat, anevoie, simţind fiecare muşchi din corp ţipând agonic, reuşi, cu chiu-cu-vai să stea în fund, înfruntând primejdioasa ameţială care îl învăluise, încercând să îl determine să se aşeze înapoi pe pernele moi. Mii de puncte negre îi dansau în faţa ochilor, formând fulgere de lumină şi întuneric. Şi ca să termine acest minunat spectacol dat în cinstea trezirii sale, în stomacul lui se producea o revoluţie, ultima sa masă urcând spre suprafaţă. Valul de greaţă fu atât de puternic că bietul tânăr fu nevoit să se aplece în faţă şi să îşi ţină respiraţia, toate din reflex, numai ca să nu verse; şi nici atunci senzaţia nu se diminuă.

Gâfâind, ca după o cursă infernală, bărbatul îşi închise ochii şi continuă să respire pe gură, golindu-şi între timp mintea de orice fel de amintiri sau gânduri. Un gust amar îi stătea pe limbă şi, dacă nu s-ar fi temut că următorul pas ar fi fost să dea la boboci totul, ar fi scuipat chiar pe pardoseala aceea intens lustruită. Înghiţind în sec excesul de bilă care îşi găsise sălaş în gura lui, ridică încet, grijuliu chiar, capul şi se uită în jur. Nimic, doar o linişte mormântală şi câteva particule de praf care dansau în lumina aceea diafană, roşiatică.

Tremurând, atât din cauza frisoanelor care puseseră stăpânire pe corpul lui, scuturându-i măruntaiele, răscolindu-le, cât şi din cauza frigului care învăluia camera, tânărul se apropie de marginea patului, numărând în gând un şir de lebede – propriul lui remediu împotriva greţii. Ochii lui se întoarseră în toate părţile, căutând uşa, dar, negăsind niciuna, se decise că fereastra imensă care lăsa acea lumină orbitoare să intre în cantitate redusă ar trebui să îi ofere nişte răspunsuri. Nu de alta, dar nu îi plăcea să se ştie răpit de nişte creaturi gigantice – şi mai presus de toate mitice – fără nicio şansă de scăpare. Măcar locaţia să şti-o ştie, dacă la restul nu avea acces.

Bălăngănindu-şi picioarele la marginea patului, tânărul sări în picioare, numai pentru a se lăsa aproape imediat la podea, fulgerat fiind de o durere cruntă la unul din braţe. O ceaţă ciudată îi luă vederea, iar simţurile lui, de la senzaţii şi percepţii, până la gândire şi înţelegere, fură suflate într-un strat destul de gros de durere ameţitoare care îl reduse, în acele câteva secunde, la stadiul de legumă bocitoare. Când simţurile îşi intrară din nou în drepturi, iar pulsaţia aceea agonică din mâna stângă se domoli cât de cât, băiatul observă faşele verzi prinse de-a lungul întregului său braţ.

~Miiiinunat! Chiar numai asta îmi mai lipsea! Am mâna cât o zi de post şi nu mă pot folosi deloc de ea, durerea mă scurtcircuitează dacă mă mişc prea mult, iar ca un colac mare peste pupăza asta de problemă: sunt răpit şi sechestrat într-o cameră de nişte fiinţe de care am auzit numai în poveştile citite de tata.

Ah! Şi aproape că am uitat: lupt împotriva unor creaturi turbate care nu vor altceva decât să mă vadă pe o tavă, cu un măr în gură şi uns tot cu sos de merişoare. Chiar că trebuie să mă bucur... În plus, se pare că i-am luat locul lui Ben. Numai el vede jumătatea asta a paharului...~ sarcasmul din propriile gânduri îl înspăimântă la maxim, deşi ştia cu cea mai mare precizie şi siguranţă că toate erau adevărate.

Ridicându-se în picioare, scuturat din când în când de câte un junghi de durere care trecea rapid prin corpul lui, fără să se sinchisească de nimic, bărbatul se apropie de fereastră numai ca să rămână proţăpit în faţa draperiilor, incapabil să se mişte.

Nu era numai frica de necunoscut care îl oprea, deşi, dacă stătea să se gândească la trecutul lui „minunat”, el fusese cel care se băgase mereu în locurile cele mai întunecoase, frica şi teroarea fiind foarte departe de creierul lui. Acum, matur, dar încă tânăr la numai douăzeci şi şase de ani, îi era teamă de necunoscut. Şi totuşi, crescând în intensitate, direct proporţională cu durerea din braţ atunci când întinse o mână tremurătoare spre draperiile grele de culoarea sângelui, o nouă frică se ridica: cea de a fi complet singur, sau poate chiar mort.

~Asta chiar e culmea. Nu m-am mai gândit la asta de când eram un copil, iar singura faţă pe care o vedeam era a fratelui meu, pentru că părinţii mei dispăreau care încotro, prea preocupaţi de nişte vise deşarte ca să le mai pese de odraslele speriate pe care le lăsau în urmă.

Nu vreau să mă simt aşa! Am renunţat demult la acea parte copilărească din mine! Am început să bat eu bătăuşii, şi nimic nu m-a mai oprit! Nu vreau să rămân singur, dar probabilitatea ca asta să se întâmple e cam nulă. Nici dacă aş vrea nu aş putea să fiu singur... nu-i aşa?~ nesiguranţa îl mână să strângă puternic materialul fin în pumn, ignorând pulsaţiile demente care veneau de peste tot din corpul lui.

Răsuflând sacadat, cu esofagul contractat la dimensiunile unui ou de potârniche, Josh trase dintr-o dată de perdele, pregătit să întâlnească orice, şi totuşi temându-se de acel orice.

Lumina puternică, dar rece, a soarelui îl orbi pe moment, luminiţe de diferite culori jucându-i drăceşte prin faţa ochilor, împiedicându-l să vadă ce se afla dincolo de camera în care fusese adus împotriva voinţei lui.

~Sau a inconştienei mele...~ se hilizi el, incapabil să se gândească la altceva.

Când, în sfârşit, ochii i se obişnuiră cu luminozitatea intensă a locului unde fusese adus, gura i se deschise într-o exclamaţie mută, un şuierat nespecific speciei din care făcea parte trecându-i printre buze, şi ajungând cu greu la creierul lui în care noţiunile căpătate de-a lungul anilor se băteau cap în cap. Închizându-şi gura cu un clămpănit dureros atunci când dinţii i se izbiră unii de alţii, blondinul se dădu câţiva paşi înapoi, cu ochii pironiţi încă asupra imaginii terifiante care îl întâmpinase pe fereastră, şi aproape că se împiedică de pat.

-Incredibil... murmură, vocea doar o şoaptă.

Ştergându-se la ambii ochi cu mâna teafără, gemând, încercă să se îndepărteze şi mai mult de fereastra aceea mare, aşteptându-se ca, în orice clipă, creatura a cărei ochi ocupa trei sferturi de fereastră să se decidă că joaca aceea se terminase şi că minunatul canar auriu, rănit la o aripă, e numai bun de mâncat.

De cealaltă parte a ferestrei, un dragon gigantic, a cărui solzi străluceau jucăuş în lumină, formând scântei de un verde ţipător, se uita curios la fiinţa aceea micuţă de care trebuia să aibă grijă. Coada, prevăzută cu nişte ţepi de dimensiuni diferite, toţi la fel de ascuţiţi precum erau şi dinţii pe care îi dezgolise într-un rânjet atunci când creatura aceea bipedă se dăduse înspăimântată înapoi, flutura în toate părţile. Chiar îi plăcea să se uite la acel om, mirosul lui plăcându-i la nebunie, deşi nu ar fi putut spune de ce.

Clipind o singură dată, dragonul se trase mai în spate, îndreptându-şi capul în formă de diamant direct spre fereastră, fornăind o singură dată. Dând să deschidă gura, un sunet ascuţit, opri fiinţa magică din orice acţiune ar fi vrut să întreprindă.

Fornăind din nou, aburind astfel fereastra, dragonul cel verde se dădu şi mai în spate, lăsându-şi capul imens la nivelul omului, pentru a-l vedea şi mai bine. Clipind, curios, îşi apropie botul solzos de fereastră,şi împinse încet, făcând ca magnifica fereastră ogivală să se deschidă câţiva centimetri cu un scârţâit înfiorător, exact aşa cum auzise de atâtea ori în timpul şcolii când vreo colegă, din neatenţie zgâria tabla cu unghiile.

Acelaşi sunet ciudat îl opri din nou, dar de data asta văzu şi sursa lui: omul acela ţipase! Frica lui îi ajunse la nări, gâdilindu-l plăcut, şi un soi de chicotit discret îi zgudui pieptul. Ochii lui roşii ca rubinul se închiseră pe jumătate, în timp ce încerca să îşi oprească hohotele ca să nu îl sperie şi mai tare pe acest omuleţ micuţ.

Dar lui Josh, nimic din toate astea nu i se părea hilar, sau măcar normal. Nu mai văzuse în viaţa lui un dragon, iar şopârlele acelea infecte pe care le vânase nu îl înspăimântaseră atât de tare pe cât o făcuse această fiinţă. Măcar acele hidoşenii aveau aceeaşi înălţime cu el. Ăsta era imens, iar colţii aceeia strălucitori şi ascuţiţi nu îl ajutau să se calmeze prea mult.

-Nu e nimic de râs! Dacă tot ai de gând să mă haleşti ca pe un pui fără apărare, să ştii că, deşi sunt rănit, îţi voi provoca o indigestie pe cinste! urlă el indignat, în timp ce trecea de partea cealaltă a patului imens din lemn, folosindu-l pe post de scut.

Însă, imensa creatură nu numai că nu se repezi înspre el, dar huruitul vag pe care îl scosese până atunci pe post de chicoteli, se transformă imediat în nişte rafale de râs continue. Dragonul rândea de el atât de tare încât de abia stătea pe picioare!

-Eşti un omuleţ pe cinste! bubui vocea şopârlei, în timp ce scutura din cap, înlăturând lacrimile care îi apăruseră în ochi din cauza râsului.

-Hardi,har,har! gemu Josh, văzând că dragonul se apucase de deschis fereastra aceea imensă, tot curajul de moment şi indignarea evaporându-se ca prin farmec.

-Stai calm! Nu sunt aici ca să te mănânc! Cei de aici nu se hrănesc cu oameni sub nici o formă! încercă să îl calmeze dragonul, apropiindu-şi capul de patul lui Josh, fornăind încep prin nări, învăluind băiatul cu un miros de carne acră şi un soi de iz de pădure cuprinsă de flăcări.

-Da! De parcă eu aş putea să te cred! se răsti tânărul, apucând primul lucru care îl atinseră degetele răşchirate ale mâinii drepte, acesta fiind un suport din aur pentru lumânări.

Mârâind expectativ, uitându-se cu amuzament la micuţul războinic, falnicul dragon îşi trecu corpul verzuliu prin fereastra deschisă la maxim şi se apropie şi mai tare de responsabilitatea lui pe două picioare. Chiar voia să pornească o mică cursă? Numai că, deşi era rănit, omul chiar avea o şansă să câştige căci corpul imens al misticei fiinţe de abia avea loc să se întoarcă în cameră.

Închizându-şi ochii pe jumătate, oglinda în care se uitase până acum Josh dispărând aproape de tot, dragonul se ghemui, odihnindu-şi capul pe pat, ignorând scârţăitul pe care îl scoaseră arcurile. Îl urmări pe om cu un singur ochi, blocând singura ieşire cu coada sa ţepoasă. Acum chiar nu avea unde să se ducă, iar la cât de tare tremura chiar nu mai conta.

Holbându-se înspăimântat la dragonul pe a cărui frunte se vedea o încrucişare spectaculoasă de viţe, formând un fel de coroană galbenă, înconjurând coarnele albe, osoase care i se reliefau pe cap, blondinul se îndepărtă, şontâcăind, până ce atinse cu călcâiele peretele. Valul de aer cald ce venea dinspre gigantica fiinţă care continuă să se uite la el, fără să clipească sau să se mute, îi încălzi trupul, iar tremurul care continua să îl zguduie era numai de durere. Pulsaţia din braţ prinsese un nou ritm, cântând un sonet infernal, la ea adăugându-se şi scrâşnetul dinţilor.

~ Incredibil! Numai asta îmi mai lipsea: să fiu mâncat de o reptilă! Ziua asta chiar nu poate să devină mai nebună!~ se gândi într-o doară tânărul, oftând din răsputeri, scăpând suportul pentru lumânări din mâna teafără, prea obosit dintr-o dată ca să se mai bată cu o creatura ce respira foc.

Numai că gândurile lui fură, din nou, dezminţite de un urlet prelung. Un ţipăt de groază, însoţit de o serie de tunete, ca un soi de râs malefic a unui uriaş cuprins de un acces de tuse. Energia îi reveni pe dată, fără să ştie de ce, uitând aproape în totalitate de condiţia în care se afla. Se repezi, buimac, înspre fereastră, voind, cine ştie cum, să îndepărteze dosul ca de piatră a dragonului şi să se avânte afară în ajutorul celui care scosese acel zbieret ce îţi îngheţa sângele în vine.

Numai că, chiar înainte să se arunce în ţepii din coada dragonului, fu ridicat în sus de spatele robei cu care era îmbrăcat şi lăsat să se bălăngăne în aer, la numai trei metri de pământ.

-Nu ştiu unde vrei să te duci, dar pot spune un singur lucru: eşti nebun dacă tu chiar crezi că vei părăsi încăperea asta singur. Cel care a urlat e unul dintre prietenii tăi, dar nu îţi fă griji! Aceleaşi sunete le-ai scos şi tu cu numai câteva clipe înainte... mormăitul gâjâit al dragonului îl făcu să se înfioare.

Întorcând capul atât cât îi permitea noua poziţie în care se afla, se holbă neajutorat la solţii verzulii de pe botul gardianului său. Se părea că dragonul era cel care îl apucase de cămaşă cu dinţii, ridicându-l de la podea şi lăsându-l să se zbată în aer. Însă, se părea că reptila înaripată nu voia să îi facă nici un rău.

Pufăind o singură dată, valul de aer fierbinte lovind violent pielea sensibilă a omului, dragonul cel verde îl lăsă jos pe Josh, întorcându-se uşor, mişcându-şi corpul imens afară din cameră, cu spatele, mutându-şi privirea când în spate când înspre blondin. Josh îşi târî picioarele către gardianul său, prea obosit să mai spună ceva. Ţepuşele de durere din braţ continuau să îşi facă de cap, dar parcă mai important era să afle cine era acest prieten de care vorbea dragonul şi de care el se simţea atât de legat. Nu îşi amintea de nici un prieten, dar poate că misterul avea să se elucideze dacă mergea cu şopârla asta direct la sursa lui. Uitându-se cu mirare la solzii reptilei, Josh de abia avu timp să se dea înapoi un pas, când aceştia începură să strălucească puternic, iar o explozie de pulbere verde, ca acel praf magic din Peter Pan, îl învălui, făcându-l să strănute violent.

În locul dragonului, apăru o fată cu doar câţiva centimetri mai micuţă ca el, uitându-se direct în sufletul lui cu aceeaşi ochi roşii în care se putea citi amuzamentul şi inteligenţa fără margini, dar şi o durere cruntă. Părul ei verde era o masă dezordonată, ascunzând destul de greu cele două corniţe albe, însă scoţând în evidenţă coroniţa din flori galbene. Aripi transparente, ca de liliac, i se strânseră pe spate, ca apoi să se deschidă dintr-o dată, fluturând frenetic.

-Dacă tot vrei să vezi ce e cu prietenul tău, trebuie să mă urmezi. Ah, şi nu care cumva să încerci să fugi. Nu cred că vrei să te întâlneşti cu vreun prieten de-al meu mai ranchiunos de felul lui... chicotitul acela badjocoritor se transformă în unul dulce şi susurător.

Josh rămase uitându-se la ea, ca prostit, incapabil să spună ceva, devorând-o din priviri. Pielea ei arămie strălucea în soare cu o anumită tentă verzuie, amintind vag de culoarea ei ca şi dragon. Formele ei rivalizau cu cele a unei fete de care îşi aducea doar vag aminte, oboseala şi durerea, care le simţea măcinându-i oasele, făcându-l să se concentreze din ce în ce mai puţin. Îi vedea buzele aproape negre, voluptoase, mişcându-se, dar de abia înţelese cuvintele.

-Care...prieteni? veni inevitabila întrebare, el fiind mult prea obosit ca să mai proceseze altceva.

Faţa fetei se întunecă pentru un moment, o umbră de durere şi milă fugindu-i rapid peste trăsături. Chiar în momentul în care se pregătea să îi răspundă, micuţul om leşină. Dacă nu ar fi fost acolo ca să îl prindă şi să îl sprijine de propriul ei corp, probabil că ar fi căzut la pământ ca un sac de cartofi şi s-ar fi trezit urlând de durere.

Oftând, ştiind că nu mai putea face nimic până ce el nu se trezea, fata îl luă în braţe şi îl duse înapoi în cameră, aşezându-l pe pat şi învelindu-l. Se pare că avea şi o uşoară amnezie din cauza durerii şi febrei.

-Prietenii tăi, micuţule. Cei patru masculi, printre care şi fratele tău, plus femela de care are grijă liderul nostru! Dar nu îţi fă griji, Seatrap e aici şi te va ajuta să îi vezi! îi şopti la ureche tânăra dragoniţă, mângâindu-i fruntea, uitându-se la el cu atâta milă şi dragoste de ai fi crezut că numai el există în Universul acesta pentru ea.

Oftând din nou, fata e întoarse din nou afară şi îşi întinse aripile, luându-şi zborul. Înainte de a veghea supra lui din nou, trebuia să raporteze incidentul acesta lui Llyr şi să îi spună să mai trimită un pic vraciul lor la tânărul acela blond. Micuţul avea din nou febră, iar ea se temea de o nouă boală urâtă ce avea să îl macine pe dinăuntru.

Fluturând din aripi cât putea de repede, prinzând viteză atunci când ocoli aripa de vest a impresionantului castel în care erau cazaţi cei patru tineri, Seatrap se avântă fără teamă spre aripa principală, căutându-l, după miros, pe liderul lor indisputabil. Trebuia să îi spună toate cele întâmplate şi să îl avertizeze că blondinul fusese cel de-al doilea care se trezise, iar la scurt timp îi urmase cel cu numele de Tom.

Trebuiau să se pregătească de ceremonia finală a femelei aceleia noi, iar pentru asta trebuia ca toţi prietenii ei să fie prezenţi. Ce treabă urâtă şi războiul acesta!