13-06-2011, 12:18 PM
Helăău, people. Ce mai faceţi - alea - alea ? Well, după cum vedeţi, vin într-un sfârşit cu next-ul, ce-l aveam scris de ceva timp, dar necorectat. Eniuei.
Vă mulţumesc mult Beki şi Me†al.; pentru comentarii. Să nu uitaţi să treceţi şi de data asta, ok? :]
Aşa. Uhm, să nu mai lungesc vorba degeaba~
Lectură plăcută!
Ah, vă aduceţi aminte clipele petrecute cu partenerii după o ieşire perfectă? Eu da, sau aşa cred. De fiecare dată era parcă necesar să ne oprim într-un loc retras, întunecat şi departe de ochii lumii unde să râdem, să glumim sau să facem chestii ce sigur nu merită menţionate. Îmi aduc aminte cum tipul ma conducea acasă pe la doisprezece noaptea şi mama mă certa fiindcă întârziam mereu. Dar îmi plăcea să fac rebela, când de fapt nu ştiam sensul adevărat al cuvântului.
Nu ştiu cum şi în ce fel, dar eu şi Jaden reuşisem să facem ceea ce îmi plăcea mie să fac în liceu. Cu o sticlă de vin franţuzesc scump şi desculţă - picioarele mele deja urau tocurile, iar eu uram să-i dau dreptate brunetului - am urcat pe acoperişul unui bloc turn şi luând loc pe marginea acestuia, am început să povestim unul despre celălalt.
Totul, într-o singură zi. Şi nici nu aveam idee ce avea să se întâmple peste trei zile.
Franţa, Paris.
Duminică, luna octombrie, ziua zece - ora douăzeci şi jumătate, seara.
- Şi, Doamne, ţin minte că la cinci ani m-am urcat în podul casei şi-am probat toate rochiile vechi ale mamei. I le-am stricat, le-am rupt, dar m-am simţit bine să mă simt ca o mică divă, am afişat eu un zâmbet catifelat şi mi-am ridicat privirea spre cer.
Astrele străluceau în seara asta, şi-n ciuda lunii în care ne aflam, se părea că nu avea să plouă, doar bătea puţin vântul.
Îmi tot legănam picioarele desculţe, mici şi gingaşe, luând uneori o înghiţitură din vinul demi-sec, roşu, ales de Jaden care surâdea când mă vedea ce fac.
- La cinci ani eu...hm, la cinci ani mi-am pierdut ambii părinţii. Într-un accident de maşină, am rămas cu sora mai mare, de zece ani, mi-a spus el pe-un ton totuşi senin şi a afişat un zâmbet finuţ, întorcându-şi privirea albăstruie spre mine. Arcuindu-mi o sprânceană, uimită de tonul pe care-l folosise şi vorbele lui, am înghiţit în sec. El la cinci ani îşi pierduse părinţii, iar eu la vârsta aceea mă comportam ca o răsfăţată şi alintată ce eram.
- Să nu spui că-ţi pare rău, m-a oprit el brusc când am deschis gura, iar eu i-am aruncat o privire ciudată. Nu am nevoie de milă sau compasiune, au trecut mulţi ani de-atunci, a adăugat după şi a băut puţin din lichidul roşiatic.
Cred că putea să-mi citească gândurile. De fapt, începeam să fiu sigură de asta, fiindcă îşi dăduse seama imediat că aveam să spun replica aceea clişeică gen ' îmi pare rău' , când în realitate nu e aşa.
Lăsându-mi privirea în jos şi înghiţindu-mi cuvintele, mi-am strâmbat slab buzele. Încă nu doream să merg acasă, dar întâmplarea asta îmi stricase buna dispoziţie.
- Ai spus că ai o soră. Cum o cheamă ? l-am întrebat pe brunet, privindu-l cu coada ochiului şi-am tras aer adânc în piept.
- Michelle. E roşcată, cu ochii verzi-albăstrui. O combinaţie, de fapt, surâse acesta şi-şi ciufuli părul, dregându-şi glasul.
Am îngânat un scurt ' drăguţ ' şi-am încetat din a-mi mai legăna picioarele, privind undeva în gol, deşi nu mă gândeam la ceva anume.
Jaden şi-a întors privirea spre mine, parcă gânditor. A tras aer adânc în piept şi mi-a atins bărbia cu vârful degetului, întorcându-mi astfel privirea spre el. N-am scos o vorbă şi nici n-am schiţat vreun gest, urmărindu-l atentă şi clipind des, căci nu înţelegeam ce dorea să facă. Brunetul a schiţat un zâmbet calm, lovindu-mă jucăuş peste nas.
- Nu te supăra pentru mine, nu merită! Ai prins vreodată o stea? m-a întrebat el, în timp ce eu îmi atingeam nasul cu vârfurile degetelor, încruntată.
- Nu poţi prinde stele! Ele sunt sus, pe cer, iar tu eşti aici, jos. am îngânat pe-un ton dezaprobator şi-am clătinat din cap, ridicându-mă, în timp ce-mi aranjam rochia.
- Asta înseamnă că nu visezi! Ba le poţi prinde, Charlize! Uite, îţi voi arăta, s-a ridicat acesta de jos, şi-a scuturat pantalonii şi m-a tras lângă el, punându-şi o mână pe talia mea, timp în care obrajii-mi prinseseră o culoare trandafirie din cauza gesturilor cam prea îndrăzneţe. L-am privit cu coada ochiului şi-am înghiţit în sec, ridicându-mi încet-încet privirea spre cer, iar el şi-a întins mâna, începând să 'deseneze' în aer cu degetul arătător, până la oprit pe-o steluţă ce strălucea puternic.
Ce copilăros mai putea fi! Oamenii obişnuiţi sau măcar normalii nu prindeau stelele, nu puteai să faci aşa ceva. Se părea că mă înşelasem în privinţa sa. Nu era genul realist, ci visător şi tare naiv.
- N-ai s-o prinzi, tontule, am şoptit de-a dreptul amuzată şi el a clătinat din cap, strângând brusc mână în pumn.
- Nu poţi să nu comentezi, aşa-i ? a surâs acesta şi s-a dezlipit de mine, dându-se un pas în spate. E strălucitoare? Pluteşte? Crezi că se va transforma în praf? m-a întrebat acesta, iar eu mi-am muşcat buza inferioară, încercând să mă abţin de la a pufni în râs, căci că amuza extrem de tare.
Am ridicat din umeri, neştiind ce să-i răspund la astfel de întrebări. El şi-a lăsat capul pe spate şi a închis o clipă ochii, deschizând după pumnul.
În palma sa, plutind şi strălucind încetişor, era o mică...mică stea. Sau ceva de genul. Mărind ochii, am dat să întind mana, dar acea chestioară din mâna sa, brusc, s-a transformat în praf auriu, ce a alunecat printre degetele sale.
- Cum ...cum ai făcut asta? mi-am ridicat privirea spre el, având ochii mari şi m-am aplecat uşor, atingând cu vârfurile degetelor acel praf auriu.
- E secret de familie. Iar tu nu faci parte din ea! Probabil vei afla cândva, mi-a spus acesta pe-un ton plăcut, râzând uşor după.
Mi-am strâmbat slab buzele, ridicându-mă. Am schiţat un zâmbet micuţ şi catifelat, pupându-l scurt pe obraz pe Jaden care a rămas uşor uimit de gestul meu.
- Mergem? l-am întrebat, luându-mi pantofii de pe jos, iar el a păşit spre scara pe care urcasem.
A aprobat, dând din cap şi m-a ajutat să cobor, luându-mi pantofii. M-am uitat tăcută în jurul meu, vrând parcă să-l i-au în braţe, dar m-am abţinut ca un copilaş când vedea un câine pe stradă şi voia să-l mângâie, dar n-avea voie. L-am luat uşor de braţ şi-am început să merg la pas cu el, uitându-mă înainte, spre maşina acestuia, fără a mai spune ceva.
Nici el n-a mai îngânat vreun cuvânt, probabil că amândoi doream puţină linişte sau poate nu mai aveam ce să ne spunem unul- altuia.
Amabil, mi-a deschis portiera din dreapta, iar eu am intrat cu mişcări graţioase, punându-mi pantofii în poală. După un minut, a intrat şi brunetul, ciufulindu-şi părul, privirea lui părând oarecum pierdută.
A pornit maşina în viteză, eu strâmbându-mi slab buzele şi fiind tare curioasă să vad unde mă duce de data aceasta, căci îmi zisese înainte să urcăm pe acel acoperiş că seara încă n-a luat sfârşit.
Dar oare, seara aceasta avea să aibă vreodată sfârşit? Îmi plăcea să mă aflu în compania lui, aşa că nu prea doream să plec curând.
Vă mulţumesc mult Beki şi Me†al.; pentru comentarii. Să nu uitaţi să treceţi şi de data asta, ok? :]
Aşa. Uhm, să nu mai lungesc vorba degeaba~
Lectură plăcută!
Capitolul trei.
„Aud vibrând vocea ta în toate zgomotele lumii.â€
„Aud vibrând vocea ta în toate zgomotele lumii.â€
Ah, vă aduceţi aminte clipele petrecute cu partenerii după o ieşire perfectă? Eu da, sau aşa cred. De fiecare dată era parcă necesar să ne oprim într-un loc retras, întunecat şi departe de ochii lumii unde să râdem, să glumim sau să facem chestii ce sigur nu merită menţionate. Îmi aduc aminte cum tipul ma conducea acasă pe la doisprezece noaptea şi mama mă certa fiindcă întârziam mereu. Dar îmi plăcea să fac rebela, când de fapt nu ştiam sensul adevărat al cuvântului.
Nu ştiu cum şi în ce fel, dar eu şi Jaden reuşisem să facem ceea ce îmi plăcea mie să fac în liceu. Cu o sticlă de vin franţuzesc scump şi desculţă - picioarele mele deja urau tocurile, iar eu uram să-i dau dreptate brunetului - am urcat pe acoperişul unui bloc turn şi luând loc pe marginea acestuia, am început să povestim unul despre celălalt.
Totul, într-o singură zi. Şi nici nu aveam idee ce avea să se întâmple peste trei zile.
Franţa, Paris.
Duminică, luna octombrie, ziua zece - ora douăzeci şi jumătate, seara.
- Şi, Doamne, ţin minte că la cinci ani m-am urcat în podul casei şi-am probat toate rochiile vechi ale mamei. I le-am stricat, le-am rupt, dar m-am simţit bine să mă simt ca o mică divă, am afişat eu un zâmbet catifelat şi mi-am ridicat privirea spre cer.
Astrele străluceau în seara asta, şi-n ciuda lunii în care ne aflam, se părea că nu avea să plouă, doar bătea puţin vântul.
Îmi tot legănam picioarele desculţe, mici şi gingaşe, luând uneori o înghiţitură din vinul demi-sec, roşu, ales de Jaden care surâdea când mă vedea ce fac.
- La cinci ani eu...hm, la cinci ani mi-am pierdut ambii părinţii. Într-un accident de maşină, am rămas cu sora mai mare, de zece ani, mi-a spus el pe-un ton totuşi senin şi a afişat un zâmbet finuţ, întorcându-şi privirea albăstruie spre mine. Arcuindu-mi o sprânceană, uimită de tonul pe care-l folosise şi vorbele lui, am înghiţit în sec. El la cinci ani îşi pierduse părinţii, iar eu la vârsta aceea mă comportam ca o răsfăţată şi alintată ce eram.
- Să nu spui că-ţi pare rău, m-a oprit el brusc când am deschis gura, iar eu i-am aruncat o privire ciudată. Nu am nevoie de milă sau compasiune, au trecut mulţi ani de-atunci, a adăugat după şi a băut puţin din lichidul roşiatic.
Cred că putea să-mi citească gândurile. De fapt, începeam să fiu sigură de asta, fiindcă îşi dăduse seama imediat că aveam să spun replica aceea clişeică gen ' îmi pare rău' , când în realitate nu e aşa.
Lăsându-mi privirea în jos şi înghiţindu-mi cuvintele, mi-am strâmbat slab buzele. Încă nu doream să merg acasă, dar întâmplarea asta îmi stricase buna dispoziţie.
- Ai spus că ai o soră. Cum o cheamă ? l-am întrebat pe brunet, privindu-l cu coada ochiului şi-am tras aer adânc în piept.
- Michelle. E roşcată, cu ochii verzi-albăstrui. O combinaţie, de fapt, surâse acesta şi-şi ciufuli părul, dregându-şi glasul.
Am îngânat un scurt ' drăguţ ' şi-am încetat din a-mi mai legăna picioarele, privind undeva în gol, deşi nu mă gândeam la ceva anume.
Jaden şi-a întors privirea spre mine, parcă gânditor. A tras aer adânc în piept şi mi-a atins bărbia cu vârful degetului, întorcându-mi astfel privirea spre el. N-am scos o vorbă şi nici n-am schiţat vreun gest, urmărindu-l atentă şi clipind des, căci nu înţelegeam ce dorea să facă. Brunetul a schiţat un zâmbet calm, lovindu-mă jucăuş peste nas.
- Nu te supăra pentru mine, nu merită! Ai prins vreodată o stea? m-a întrebat el, în timp ce eu îmi atingeam nasul cu vârfurile degetelor, încruntată.
- Nu poţi prinde stele! Ele sunt sus, pe cer, iar tu eşti aici, jos. am îngânat pe-un ton dezaprobator şi-am clătinat din cap, ridicându-mă, în timp ce-mi aranjam rochia.
- Asta înseamnă că nu visezi! Ba le poţi prinde, Charlize! Uite, îţi voi arăta, s-a ridicat acesta de jos, şi-a scuturat pantalonii şi m-a tras lângă el, punându-şi o mână pe talia mea, timp în care obrajii-mi prinseseră o culoare trandafirie din cauza gesturilor cam prea îndrăzneţe. L-am privit cu coada ochiului şi-am înghiţit în sec, ridicându-mi încet-încet privirea spre cer, iar el şi-a întins mâna, începând să 'deseneze' în aer cu degetul arătător, până la oprit pe-o steluţă ce strălucea puternic.
Ce copilăros mai putea fi! Oamenii obişnuiţi sau măcar normalii nu prindeau stelele, nu puteai să faci aşa ceva. Se părea că mă înşelasem în privinţa sa. Nu era genul realist, ci visător şi tare naiv.
- N-ai s-o prinzi, tontule, am şoptit de-a dreptul amuzată şi el a clătinat din cap, strângând brusc mână în pumn.
- Nu poţi să nu comentezi, aşa-i ? a surâs acesta şi s-a dezlipit de mine, dându-se un pas în spate. E strălucitoare? Pluteşte? Crezi că se va transforma în praf? m-a întrebat acesta, iar eu mi-am muşcat buza inferioară, încercând să mă abţin de la a pufni în râs, căci că amuza extrem de tare.
Am ridicat din umeri, neştiind ce să-i răspund la astfel de întrebări. El şi-a lăsat capul pe spate şi a închis o clipă ochii, deschizând după pumnul.
În palma sa, plutind şi strălucind încetişor, era o mică...mică stea. Sau ceva de genul. Mărind ochii, am dat să întind mana, dar acea chestioară din mâna sa, brusc, s-a transformat în praf auriu, ce a alunecat printre degetele sale.
- Cum ...cum ai făcut asta? mi-am ridicat privirea spre el, având ochii mari şi m-am aplecat uşor, atingând cu vârfurile degetelor acel praf auriu.
- E secret de familie. Iar tu nu faci parte din ea! Probabil vei afla cândva, mi-a spus acesta pe-un ton plăcut, râzând uşor după.
Mi-am strâmbat slab buzele, ridicându-mă. Am schiţat un zâmbet micuţ şi catifelat, pupându-l scurt pe obraz pe Jaden care a rămas uşor uimit de gestul meu.
- Mergem? l-am întrebat, luându-mi pantofii de pe jos, iar el a păşit spre scara pe care urcasem.
A aprobat, dând din cap şi m-a ajutat să cobor, luându-mi pantofii. M-am uitat tăcută în jurul meu, vrând parcă să-l i-au în braţe, dar m-am abţinut ca un copilaş când vedea un câine pe stradă şi voia să-l mângâie, dar n-avea voie. L-am luat uşor de braţ şi-am început să merg la pas cu el, uitându-mă înainte, spre maşina acestuia, fără a mai spune ceva.
Nici el n-a mai îngânat vreun cuvânt, probabil că amândoi doream puţină linişte sau poate nu mai aveam ce să ne spunem unul- altuia.
Amabil, mi-a deschis portiera din dreapta, iar eu am intrat cu mişcări graţioase, punându-mi pantofii în poală. După un minut, a intrat şi brunetul, ciufulindu-şi părul, privirea lui părând oarecum pierdută.
A pornit maşina în viteză, eu strâmbându-mi slab buzele şi fiind tare curioasă să vad unde mă duce de data aceasta, căci îmi zisese înainte să urcăm pe acel acoperiş că seara încă n-a luat sfârşit.
Dar oare, seara aceasta avea să aibă vreodată sfârşit? Îmi plăcea să mă aflu în compania lui, aşa că nu prea doream să plec curând.