Dulce octombrie.

[Mad Hatter]

Heei.
Vă mulţumesc pentru păreri şi sfaturi, am să încerc să ţin cont de ele. Well, am venit şi eu cu nextul într-un sfârşit, sper c-o să vă placă şi că va fi mai bun ca anteriorul. Fără alte cuvinte...
Lectură plăcută!

Capitolul doi.

„Să îţi trăieşti viaţa este ceva foarte rar. Majoritatea oamenilor doar există.”

Ştiţi clipele acelea când eraţi adolsecent şi băiatul sau fata visurilor vă invita în oraş? Şi înainte de-a vă duce la aşa zisa întâlnire nu aveaţi nici cea mai mică idee în ce să vă îmbrăcaţi sau cum să vă faceţi părul?
Oh, am urât mereu acele momente! Îmi stricau buna dispoziţie de fiecare dată şi îmi inundau sufletul şi mintea cu tot felul de probleme şi emoţii ce sinceră să fiu, nu merita să le am.
Considerându-mă şi fiind genul de om perfecţionist, ce face totul perfect şi cum scrie în carte, orele de dinaintea întâlnirii mă dădeau peste cap.
Şi nu ştiu cum se face, dar toate întâlnirile ce le puteai numi geniale au avut loc în luna octombrie. Aboslut toate.
O coincidenţă, m-am gândit în momentul când Jaden m-a invitat la o cafea.


Franţa, Paris.
Duminică, luna octombrie, ziua zece.

Pe hol, în living, în dormitor şi bucătărie răsuna aceeaşi melodie clasică, liniştitoare şi cântată la pian de-o superbă cântăreaţă franceză. Se numea 'Sur le fil' şi era cântată de Amelie Poulain.
De mică crescusem cu muzica clasciă, nu comercială. Gândindu-mă mai bine, moştenisem talentul de artistă de la ambii mei părinţi, mama fiind pictoriţă şi tata sculptor. Ei, de fapt, fuseseră modelele mele în viaţă, deşi îmi plăcea să cred că mă ghidasem după propriile păreri. Şi totuşi nu era aşa, în copilărie şi adolescenţă avusesem mare nevoie de mama, cu toate că uram să cer ajutor sau să par vulnerabilă în faţa cuiva. Mă gândeam tot timpul ca dacă vreau voi putea rezolva totul de una singură.
Ei bine, gândul acesta - prostesc sau nu - m-a ajutat să ajung femeia ce eram azi.
Când muzica a încetat să se mai audă, mi-am deschis ochii şi-am privit printre gene imaginea ce se reflecta în oglinda mare, ovală, ce stătea sprijinită de peretele crem al dormitorului meu. Lângă aceasta se afla un birou plin cu de toate, de la schiţe şi creioane până la machiaj sau sticluţe cu parfum.
În mijlocul încăperii se afla patul pufos şi pentru două persone, acoperit de-un cearceaf crem cu câteva modele florale de culoare violet pe acesta. Deasupra patului se afla primul meu tablou - pe lângă arta sculptatului, învăţasem şi să pictez - în care puteai întâlni diferite forme, inimi, cercuri şi triunghiuri, toate aşezate într-o armonie perfectă.
De-o parte şi de alta a patului erau noptierele ce logic, aveau două sertare în care întâlneai -deasemenea - orice.
Apoi, ajungeai la fereastra mare, acoperită de perdelele albe. Afară peisajul era mirific. Se putea observa tunrul Eiffel şi luminile superbe seara.
În faţa patului meu, adică peretele din faţa sa, se afla dulapul plin de încălţări scumpe, rochii şi tot ce-i trebuia unei femei.

Imaginea din oglindă tot nu dorea să dispară, ba chiar chipul de acolo mă privea zâmbiind delicat. Ah, eram eu!
Am surâs amuzată, privindu-mă de data aceasta mai atentă. Părul meu cicolatiu îmi cădea în valuri frumos ondulate pe spate şi umeri, iar privirea mea cafenie era uşor scoasă în evidenţă de genele negre şi dese. Obrajii îmi erau îmbojuraţi fără motiv, iar buzele-mi rujate cu un roşu intens, uşor sângeriu, erau arcuite într-un zâmbet micuţ, şi totuşi fermecător.
Nu ştiu de ce mă analizam aşa bine, nu înţelegeam motivul tâmpit pentru care făceam asta şi sinceră să fiu, mă enerva asta.
Purtam o rochiţă în stil vintage, roşie şi plină de buline negre. Aveam ştrampi de aceeaşi culoare ca acele buline şi-n picioare pantofi cu toc, frumos lăcuiţi şi de culoare roşie.
În viziunea mea, arătam pur şi simpu superb. În viziunea altora, arătam magnific, dar niciodată rău.
Mă simţeam ciudat, probabil neliniştită. Nici nu ştiam să definesc sentimentul care-şi făcuse loc în sufletul meu neobservat şi foarte repede. Ştiam că trebuie să merg undeva, dar uitasem unde. Pur şi simplu, în mintea mea acea întâlnire nu se afla. În schimb, aveam tot felul de gânduri prosteşti, de exemplu, îmi tot spuneam că Jaden va crede că arăt minunat, şi dacă nu, va fi primul bărbat care va avea o părere proastă despre îmbrăcămintea mea.
Totuşi, de când îmi păsa mie de părerea altora?

M-am crispat, întorcându-mă brusc pe călcâie când soneria s-a auzit, zgâriindu-mi urechile.
Am strigat că vin acum, păşiind grăbită pe parchetul negru din livingul uşor luminat de soarele cu dinţi de afară.
Când degetele mele lungi şi fine au atins au clanţa şi uşa s-a deschis, provocându-mi privirea curioasă să vadă cine e, am rămas mută de uimire.
În faţa mea, drept şi ferm, cu un zâmbet finuţ pe chip stătea Jaden.

Nu spun că arata superb în acea cămaşă simplă, în carouri albe şi negre, cu blugii negrii şi un tricou alb, neimportant. Avea mânecile suflecate, ceea ce m-a făcut să observ ce mâini frumoase avea. Da, suna ciudat, dar pentru un bărbat, avea o manichiură îngrijită şi antebraţele îi erau musculoase.
El a spus ceva şi eu am clătinat din cap, încercând să-mi revin din starea idioată de admiraţie.
- Am spus bună, surâse el, privindu-mă mai atent. Am zâmbit la rându-mi, mai prosteşte şi l-am poftit în casă, dar el n-a dorit să intre, zicând că şi-aşa o să plecăm. Chiar atunci, mi s-a aprins beculeţul! Mă invitase la o cafea marţea trecută, când îl întâlnisem prima dată. De fapt, dorise să mergem chiar atunci, să luăm prânzul împreună, dar eu îi spusesem că n-am timp de aşa ceva, promiţându-i totuşi că ne putem vedea duminică, dacă vrea. Şi acceptase, iar eu plecasem, mirată că reuşisem să nu fiu ironică cu bietul om.
- Da, da. Ah, cum arăt ? Nu mai complimentat deloc! i-am spus eu, cu un zâmbet mai sigur şi mult mai frumos, în timp ce ieşeam din casă, închizând uşa cu cheia.
El m-a studiat o clipă, ducându-şi gânditor mâna la bărbie.
- Vrei să fiu sincer ? Fiindcă pot foarte bine şi să mint, mi-a spus acesta, păstrându-şi zâmbetul finuţ şi relaxat, ducând-se spre lift.
- Logic că vreau să fi sincer, am pufnit eu, dându-mi ochii peste cap, parcă nerebdătoare să-i aud părerea. Eram sigură că-mi spune că arăt pur şi simplu minunat în rochia aceasta, că-mi scoate picioarele subţiri în evidenţă şi chestii de genul.
- Nu-mi place. Eşti simplă, toţi se îmbracă aşa. Şi nu ştiu ce să zic, arăţi prea...cum să-ţi spun, prea matură, deşi chipul tău nu pare deloc aşa. Eu unul ţi-aş fi dat blugi scurţi şi-un tricou negru, pe care să scrie ceva amuzant, cu nişte balerini. Aşa, după mine, ai fi arătat minunat! mi-a spus el pe-un ton calm, plăcut, în timp ce-mi deschidea uşa de la lift.
Mi-am arcuit o sprâncenă, nevenindu-mi să cred ce spusese. Nu-i plăcea? Nu arătam bine? Adică, îmi spunea pe ocolişuri că n-am stil sau ce?
Subţiindu-mi buzele într-un mod ce spunea clar să tacă, am intrat în lift cu paşi apăsaţi. Se luase de hainele mele, se luase de mine! Acum începeam să regret că-i promisesem să ne vedem azi.
Jaden a surâs amuzat, dar n-a mai spus nimic, dându-şi seama că mă deranjase vizibil comentariul său.

În tot timpul cât liftul ne ducea jos, niciunul n-a mai scos o vorbă. Eu supărată pe vorbele sale şi el doar fiindcă credea că mă va supăra din nou. Putea măcar să-şi cerea scuze, dar nu! Prefera să-şi ţină părerea sus şi tare! Bărbaţii...Cine-i înţelege, până la urmă ?
Am ieşit din lift cu paşi eleganţi, de felină, urmată de acesta care mergea extrem de liniştit şi relaxat. Mi-a deschis uşa, eu am ieşit, mai-mai să cad pe scările blocului din cauza tocurilor. Cu greu, începeam să-i dau dreptate. Balerinii ar fi fost mult mai comozi.

- Preferi să mergem cu maşina sau pe jos? m-a întrebat el, timp în care ne apropiam de-o maşină scumpă, un Bugati negru, strălucitor. Mă holbam la maşină şi cred că el a văzut asta, murmurând că vom merge cu maşina. Lui nu i-am dat atenţie, dar maşinii din faţa mea da. Mă simţeam de parcă câştigasem lotul cel mare la jocurile de noroc. Era superbă, era elegantă, şi nu în ultimul rând, eu aveam să urc în ea. Doream să ţip de bucurie şi să sar într-una, dar mi-am abţinut manifestările, doar afişând un zâmbet fermecător pe chip.
Jaden mi-a deschis amabil portiera şi eu am intrat, analizând interiorul maşinii. Negru, din piele. Ce şi-ar mai putea dori o femeie ?
A intrat şi el, pornind vehiculul în viteză. Am mărit ochii, parcă speriată de viteza cu care mergea şi mi-am întors încet-încet privirea spre el.
- Ştii, prefer să nu mor aşa tânără, mai ales într-un accident de maşină, i-am spus eu, înghiţind în sec.
- Nu-ţi fă griji, ştiu să merg cu aşa ceva! Pormit că n-ai să păţeşti nimic, a îngânat el amuzat de preocupările mele.

Nu cred că am mers mult cu maşina, nici zece minute n-am făcut până la cafenea.
Ieşind din vehicul, am descoperit că omul ăsta era bogat. Avea mulţi, foarte mulţi bani. De unde ştiam asta?
Ei bine, maşina era o dovadă. Dar localul unde mă dusese îmi confirma asta.
- Jaden, ăh...locul ăsta nu-i cam select? l-am întrebat eu, luându-l de braţ finuţ când el mi l-a atins galant.
- Nu ştiu, poate că o fi. Dar voiam ca ziua de azi să fie una reuşită, mi-a spus el zâmbitor, în timp eu inspectam totul.
În primul rând, cerul era uşor înnorat, dar nu era semn de ploaie, iar soarele - din păcate- se ascunsese după nori. Vântul nu bătea, în concluzie vremea era bună.
Şi totuşi, locul era magnific. Măricel, o cafenea de lux, ce mai. Cu ferestre ce te lăsau să vezi înăuntru, cu mese din lemn de trandafir - le recunoşteam de la un kilometru - şi cheleneri îmbrăcaţi elegant.
Când am păşit în interior, n-am fost în stare să mai spun ceva. Pereţii erau acoperiţi cu-n tapet negru, având modele florale ce erau albe. Urcând nişte scări, ajungeai la separeuri, iar la parter se aflau mese cu câte patru scaune de culoare albă.
- Nu-ţi place ? Adică, nu ştiu, e cea mai bună cafenea din oraş, a început să spună Jaden dar eu l-am oprit dintr-un gest al mâinii.
- Ba e magic! Locul, totul, îmi place la nebunie! i-am spus senină şi l-am urmat, dându-mi seama că aveam să stăm într-un separeu.
- Mă bucur, mi-a zâmbit el în timp ce eu mă aşezam pe-o canapea din pielea neagră, iar el pe-un fotoliu.

După câteva minute a sosit şi chelnerul, amândoi cerând un cappucino. Mi-am dat o şuviţă de păr după ureche şi m-am aşezat picior peste picior, privindu-l mai atentă pe Jaden care făcea cam acelaşi lucru. Mă privea.
Adoram momentul ăsta. De fapt, ştiam şi eram sigură că ziua asta îmi va rămâne întipărită în minte tot restul vieţii mele.
- Ştii, ai fost singurul şi primul bărbat care-a spus că nu-i plac hainele mele, i-am zis eu, afişând un zâmbet uşor amuzat.
- Da? Eu decât am fost sincer. Aşa, puteam să-ţi spun că rochia asta îţi scoate picioarele subţiri în evidenţă şi toate cele, mi-a spus el iar eu am mărit ochii. Îmi citise gândurile? Adică, voia să spună că toţi ceilalţi bărbaţi mă minţiseră?
Ok, acum mă simţeam tradată. De parcă...de parcă cineva tocmai îmi dăduse o palmă peste faţă, iar eu mă treizisem la realitate. Şi ei bine, mă durea asta. N-o arătam, dar mă durea faptul că un tip de-abea cunoscut îmi arătase adevărata faţă a lumii, iar eu n-o observasem până acum.

___
Well, aştept comentarii. Este corectat, deci dacă veţi mai găsi o greşeală pe care n-am văzut-o eu, vă rog să mă iertaţi.
Uhm, sper să vă placă şi să-mi daţi sfaturi/critici/păreri şi aşa mai departe.
Lectură plăcută încă o dată! ^^