Dulce octombrie.

[Mad Hatter]

Helău, guys. Well, după cum vedeţi, mi s-a aprins un mic beculeţ acum două săptămâni, dar n-am acordat atenţie ideei aşa că am ascuns-o în mintea mea. Titlul poate semănă cu 'Sweet november', dar ca să ştiţi, nu va fi deloc ca filmul or smth. Va fi original, şi sper că vă va satisface privirea.
Şiii uite două fotografi - bonus - să vă faceţi o idee despre fizicul personajelor.
1.Charlize
2. Charlize with long hair.
1.Jaden.
2. Again Jaden.

Dulce octombrie

Capitolul întâi.

„Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine. ”

Nu cred că am încercat vreodată să iubesc cu adevărat. De fapt, nu cred că am dorit asta.
Îmi aduc aminte, dar vag, relaţiile din liceu. Aşa puerile, tâmpite şi acum îmi vine să râd când mă gândesc la ele. Ţin minte că am vizitat Londra cu unul din foştii mei iubiţi. Îl chema Gabriel, şi eram în ultimul an de liceu. Şi era o zi aşa frumoasă, cu soarele strălucind pe cer. Stăteam pe-o băncuţă într-un parc nu foarte aglomerat când el şi-a mărturisit iubirea faţă de mine şi mi-a spus că ar vrea să fim împreună pe veci.
N-am acceptat. Îmi doream să trăiesc mult şi bine, şi desigur, să fiu fericită. L-am rănit foarte mult, sunt sigură. Dar nu mi-a păsat, sau m-am prefăcut că nu-mi pasă.
În acel moment mi-a trecut prin minte un citat de-al lui Marilyn Monroe: „Este mai bine să fi nefericit singur decât cu cineva alături.”
Cred că după aceste vorbe m-am ghidat tot timpul, până în luna în care tot ce creasem s-a dat peste cap.
Sinceră să fiu, mereu mi-am dorit o viaţă fără urcâşuri şi coborâşuri. O viaţă cât se poate de liniştită şi ideală pentru mine. Ei bine, am reuşit s-o am aşa până în acea zi friguroasă, urâtă şi totuşi pentru mine memorabilă.


Franţa, Paris.
Marţi, luna octombrie, ziua cinci.

M-am trezit cu greu în dimineaţa aceea, gândindu-mă imediat ce-am deschis ochii la ce-ar trebui să fac. Fiind o fire perfecţionistă şi ştiind dinainte ce trebuie să fac, era şi normal să gândesc în felul acela. Sau aşa credeam eu.
La cei douăzeci şi doi de ani ai mei mă bucuram de-un trup zvelt, o talie subţire şi un bust proeminent, având nişte picioare lungi şi frumoase. Nu mă puteam numi urâtă, ba chiar consideram că arătam destul de bine, poate mai bine decât alte doamne şi domnişioare din Paris.
Cu greu, m-am ridicat din pat, îndepărtând cearceaful de pe mine, acesta ajungând să cadă pe podeaua cafenie. Cu paşi lenţi şi cu tălipe goale, am ajuns la fereastră, deschizând-o şi lăsând aerul proaspăt de dimineaţă să-mi inunde dormitorul.
Locuiam într-un apartament simplu, cu trei camere. Îl primisem cadou de la tata când împlinisem optsprezece ani şi avusesem norocul ca acesta să fie mobilat cu mult gust.

M-am întins ca o felină, părul meu castaniu deschis căzându-mi liber pe spate, totuşi fiind încurcat. Intrând în baie, mi-am făcut rutina zilnică, ce sigur dura mai mult de-o jumătate de oră.
Am ieşit din încăpere cu un prosop înfăşurat în jurul trupului şi părul prins într-un coc dezordonat, câteva şuviţe căzându-mi pe gâtul albicios.
Am trecut pe lângă noptieră, de unde mi-am luat schiţele şi le-am azvârilit în geanta mare, neagră şi lăcuită. Eram sculptoriţă, chiar dacă vă vine greu să credeţi, aboslvisem liceul de artă.

Am deschis dulapul şi-am cercetat atentă rochiile, pantofii, sacourile, şi toate articolele de îmbrăcăminte din acesta. Cu multă atenţie şi grijă, am ales o rochie neagră, cu un decoletu în V, uşor strâmtă pe talie şi şolduri. Am îmbrăcat-o repede, observând cu stupoare cât era ceasul. Zece şi douăzeci, iar eu la unsprezece trebuia să fiu la atelier.
Mi-am strâmbat slab buzele, luându-mi în picioare nişte pantofii de-un roşu intens, lăcuiţi, cu toc cui. La gât mi-am pus o eşarfă de aceeaşi culoare, luându-mi grăbită geanta pe umăr.
Se părea că şi-n dimineaţa asta nu aveam timp să i-au micul dejun, deci trebuia să mă opresc la întoarcere la o cafenea sau ceva de genul.

Traversând livingul, bucătăria şi holul, am reuşit să ies din apartament la zece şi patruzeci. Alegând să i-au ascensorul, căci aşa puteam coborâ mai repede, am intrat în maşinărie, degetul meu lung şi fin atingând butonul de indica parterul.
Cum doream, am ajuns jos în câteva secunde.
Ieşind afară din bloc, am descoperit ce frig putea să fie. Vântul bătea puternic, răvăşindu-mi părul, iar cerul era innorat, semn că în nu mai mult de două-trei ore va începe să plouă.
Mi-am muşcat buza inferioară, de-un roşu puternic şi am fluturat de câteva ori din genele dese, întunecate. Nu mai aveam timp să mă întorc sus după un sacou sau altceva, aşa că am păşit spre staţia de taxi-uri, tocurile mele răsunând puternic între blocuri.

Am luat un taxi la nimereală, spunându-i şoferului ce nu părea deloc prietenos, să mă ducă pe bulervardul champs-élysées.
Când am ajuns, i-am plătit imediat şi am ieşit, văzând că cesaul se apropia de unsprezece. M-am crispat, grăbind pasul pe trotuarul rece, buzele-mi pline arcuindu-se într-un zâmbet subtil când l-am observat pe tânărul ce se afla la trei metri de mine, pictând ceva.

Curioasă şi uitând cu totul de atelier, m-am apropiat de el. I-am privit de la spatele său tabloul, se părea că făcuse portretul cuiva, unui domn în vârstă, iar acum se ocupa doar de fundal.
Când mi-a simţit respiraţia călduţă, a tresărit, întorcându-se brusc spre mine cu o sprânceană arcuită.
Avea un chip frumos, o bărbie ascuţită, buzele fiindu-i uşor subţiri, dar superbe, iar nasul drept. Ochii îi erau albaştrii, conturaţi de negrul intens al genelor sale.

- Vă pot ajuta cu ceva ? m-a întrebat el amabil, studiindu-mă cu atenţie, un surâs apărându-i pe chip.
De ce râdea? Poate aveam ceva pe faţă sau poate rochia nu-mi stătea bine.
- Nu, doar...doar vă admiram tabloul. Frumos lucrat, să ştiţi! i-am spus eu, totuşi nedumerită de faptul că tânărul surâsese.
- Mulţmesc, mă bucur că şi alţi artişti îmi recunosc meritul, îmi spuse acesta pe-un ton plăcut, cifulindu-şi părul brunet.
- Cum de ţi-ai dat seama că sunt artistă ? Şi fără supărare, de ce-ai surâs ? l-am luat eu la întrebări, aşa cum făceam de fiecare dată când nu ştiam ceva sau nu înţelesesem.
- Felul în care te îmbraci mi-a dovedit asta. Am surâs fiindcă ţi s-a scurs rimelul, întinse acesta mână spre chipul meu, îndepărtând cu un şerveţel alb şi curat dârele negre de pe obrajii mei.

Cum adică ? Nu puteam să cred o asemenea întâmplare! Asta însemna decât un singur lucru.
Începuse să plouă. Mi-am ridicat privirea spre cer, simţind picătura rece atingându-mi pielea.
Pictorul deja îşi acoperise tabloul. Şi eu ce făcusem în acest timp? Îl admirasem sau ce? Doamne Dumnezule, de când devenisem atât de aiurită?

Am clătinat din cap, murmurând un mulţumesc şi mi-am păstrat zâmbetul. De-abea când el a pus şerveţelul într-o plasă, eu am realizat că el îmi atinsese pielea fără ca măcar să mă cunoască. N-aveam nici cea mai vagă idee despre el, dar reuşise să-mi schimbe ziua radical. Că tot venind vorba, întârziasem la atelier din cauza unui străin misterios ce mă întorsese pe dos!
În acestă clipă, aş fi acceptat cu mare plăcere să fiu împuşcată.