Duel : Teh VS Akasha

[Teh]

DueliÅŸti: Teh VS Akasha
Temă: dramă / tragedie [ exclus genul SF ] ~ orice alt gen se poate adăuga, păstrându-se cel de bază ( orice înţelegem noi prin asta )
Număr pagini: fără limită.
Dată limită: 29 decembrie
Dată limită voturi: 5 Ianuarie

Acestea fiind spuse, s-avem baftă !

[ O să luăm în considerare doar voturile argumentate / se votează lucrarea şi nu scriitoarea ]

[Teh]

Zâmbete trecute, lacrimi prezente

[center]„ Nu va mai putea juca niciodată baschet.”[/center]

La auzul acelei voci şuşotite, în întunericul cunoscut doar de mine, mă prăbuşesc. Inima mea bate prea tare pentru ca eu să pot sesiza că exist. Nu mai sunt. Sau cel puţin aş vrea să nu o mai fac. Respiraţia îmi este greoaie în timp ce genunchii mei se lovesc de solul umed. Braţele mi se ridică instinctiv în faţa chipului, încercând să îi aline durerea.
Nu , nu şi nu. Repet în sinea mea, pe timp ce trupul îmi tremură şi simt că nu mai am niciun scop. De ce? Atmosfera este puternică, şi încerc să mă detaşez. Corpul meu vlăguit de orice putere cade înapoi, atunci când vreau să mă ridic şi să privesc cerul.
Lacrimile amărui mi se preling peste obrajii roşii. Aş vrea.... Ce aş vrea?
Nu mai ştiu, şi nu mai fac eforturi de a pleca de acolo. Pentru ce să văd cerul? Nu mai sunt stele!
Îmi ascund faţa între picioare , iar mâinile îmi înconjoară genunchii. Pe timpul acesta pielea îmi tremură pe sub hainele subţiri . Pentru că sunt singură şi n-aş dori să fiu. Oare de ce eşti umed, solule?
Din cauza boabelor mari de ploaie ce se revarsă acum, în noaptea asta crâncenă asupra noastră? Sau din cauza lacrimilor vărsate de mine, din cauza suferinţei ce nu poate fi ştearsă?
Spune-mi... Dar nu ai ce. Mi-e dor. Mi-e dor de tine.

Chiar şi pe vremea aceea, nu îmi zâmbeai. Şi totuşi, te iubeam prea mult să îmi dau seama. Nici acum nu mi-aş dori să fi deschis ochii. Nu regret, sau nu vreau să o fac. . . Deşi doare.

Un băiat înalt, blond şi slab deţinea controlul. Costumul lui era albastru cu alb, culorile echipei adverse. Convins de ceea ce făcea, conduce mingea până la coş şi încearcă să arunce. Mişcările îi sunt brutale şi fără sens, absorbite de grosolonia unui jucător neexperimentat. În aer se avântă un băiat brunet şi înalt, pe timp ce trupul îi este de o construcţie medie, învăluită doar de muşchii necesari. Cu stil prinde mingea prin acea săritură graţioasă şi preia conducerea. Aleargă , pe timp ce picioarele sale se mişcă prea uşor şi repede, iar mâna sa mare bate mingea pe podeaua specială. Trei paşi îl desparte de punctul din care putea marca cu certitudine. Însă se opreşte, iar aşa fac şi inimile celorlalţi. Se uită printre spectatori, privind într-un singur punct.
Mă ridic şi îi fac cu mâna.
- Pentru tine.
Ţipă, dar vocea îi este gentilă şi alintătoare. Zâmbesc, arătându-mi dinţii la fel cum o face şi el. Surâsul de care mă îndrăgostisem de atâta vreme. Al meu. Asta credeam atunci, te-am crezut Ace. Însă ar fi trebuit să ştiu, care era singura ta dragoste. Sunt egoistă acum, reflectând la trecut. . .
În momentul următor aruncă mingea, când ceilalţi încearcă să i-o fure. Mâna i se mişcă elegant şi rapid, cu toţii ridicându-se în picioare . Chiar şi acum, privind înapoi, am impresia că a fost cel mai frumos coş marcat din istorie. Parcă revăd mişcarea cu încetinitorul, intrând în coşul perfect plasat şi căzând apoi zgomotos, exact în clipa în care clopoţelul ce anunţa finalul meciului sună.
- „Green lions” câştigă! Îmi răsună şi acum, foarte clar, vocea lui Max Welford, arbitrul meciului cu „ Blue fire” .
Aş vrea să fi profitat mai mult de acea zi, aş vrea cu multă ardoare să o fi făcut. Căci mă doare, acum când privesc înapoi. „ Aş fi putut” mi-am zis. Eu da. Dar el?
Brunetul se apropia de mine , cu acel mers extraordinar pe care îl avea. Fug spre acesta, având grijă să nu mi se ridice fusta şi îi sar în braţele deschise. Inimile noastre băteau cu nebunie în timp ce ne-am unit buzele într-un sărut cald , blând şi plin de pasiune.
- Mulţumesc Ace.
Şi-a ridicat sprâncenele şi m-a sărutat iar.
- Pisicuţă, pentru tine orice.
Ai spus-o cu atât de multă siguranţă şi m-ai făcut, pe vremea aceea, să sper atâtea... A fost şi vina mea, acum sunt prea egoistă să o recunosc. Sau... Vreau doar să pară aşa? Aş vrea să ştiu...
- Căpitane, mergem să sărbătorim . Hai!
Se uita la mine cu acei ochi negrii pătrunzători, cerându-mi parcă iertare.
- Fugi.
Îmi amintesc replica vag, dar ştiu că am spus-o. Atunci am considerat că era timpul să plec acasă , pentru că nu îmi plăcea să stau afară fără el. Deşi cu toţii m-au rugat.
„ Serena, hai cu noi ! ” De câte ori nu am auzit asta? Însă mie nu îmi plăcea să stau afară fără el, pentru că mă prăbuşeam în aceaşi groapă abisală din care de abia ieşisem. Şi asta se întâmplase atunci când acesta mi-a întins mâna şi m-a ajutat să mă ridic.
Iar eu... L-am iubit din prima clipă.
Şi poate ar fi fost mai bine pentru mine să îmi petrec timpul cu „ amici ”. Dar cum era posibil pentru mine , să mă integrez? Un rebut social. Fusesem acceptată , iar eu pe vremea aceea nu înţelegeam. Mă afundam în cărţile mele de acasă, în micuţa cameră pe care o împărţeam cu sora mea mai mare. Petrecându-mi jumătate din timp făcând curăţenie în casă şi pregătind cina.
„ Tata o să se bucure.” Mă minţeam singură pe vremea aceea. Sau poate că în sufletul meu credeam acelea. Poate că eram atât de îndrăgostită de el încât nu vroiam să văd adevărul. Să dau perdeaua înşelăciunilor la o parte din faţa ferestrei justiţiei. Vroiam ca lumina dreaptă să nu mă atingă, să îmi creez o lume a fanteziilor. Acolo unde nimic rău nu mă atinge.
Şi fără să ştiu , mă adâncisem prea tare într-o fântână plină de „ apă ” . Lichid ce mai târziu se dovedea a fi sânge, dar eu.... Eu? Nu vrusesem să înţeleg că apa este incoloră.
Chiar şi palma primită în acea noapte parcă am vrut s-o şterg cu buretele. De parcă era ceva fără pic de însemnătate.
- Îmi aminteşti mereu de mă-ta. Pleacă din calea mea. Acum, fă-o!
Şi dispăream, stând afară în faţa uşii apartamentului şi aşteptând să adoarmă tata, ca să pot intra înapoi. Îmi era frig şi aş fi vrut să plâng.
Dar nu o făceam, pentru că a doua zi urma să îl văd şi toate aceste griji inutile urmau să dispară. Naivitate? Acum văd că eram prea oarbă şi mă înţeleg. Doar că nu îmi mai pot abţine plânsul.

- Căpitane! Aici erai, meciul începe într-o jumătate de oră. Sigur vom câştiga, odată ce Ace ne conduce – putem face orice. O să-i batem măr!
Îl aud pe unul dintre coechipierii prietenului meu. Trebuia să plece pe teren. M-a sărutat şi atunci, promiţându-mi un meci pe care nu îl voi uita.
Nu a ÅŸtiut nici el, dar avusese dreptate. De neuitat...
- Minton, ne bazăm pe tine azi. E cel mai mare meci pe care l-am avut anu’ ăsta. Dacă pierdem, vă fac aşchiuţe. Cu tine-n frunte.
- Nu se va întâmpla asta, domnule antrenor. O să câştigăm.
- Mereu o facem. Şi sper că şi de data asta ai dreptate, căpitane.
Privind înapoi, văd că relaţia dintre cei doi era una minunată. Devenise lider de echipă atunci când jucase pentru prima dată baschet în echipa liceului, primul an. Se înrolase din plictiseală, aşa cum am aflat mai târziu dar după asta, iubea jocul. Iar antrenorul l-a adorat din prima clipă. Pentru că „ semănau” aşa cum o declarase acesta.
Aş fi vrut să nu-şi fi spus acele cuvinte înainte ca teroarea să înceapă... Poate ar fi fost mai puţin dureros, poate ar fi contat mai puţin...şi , doar poate, ar mai fost aici cu mine...
Jocul începuse doar de câteva minute, dar cu toţii aşteptam primul marcaj. Şi chiar asta urma să se întâmple, Ace preluând mingea şi alergând aşa cum doar acesta ştia să o facă. Uniforma lui cu verde şi alb strălucea pe lângă celelalte, dându-i o aură specială. Atmosfera era apăsătoare iar eu ştiu că mi-am muşcat buza, încercând să par tare. Mă ridicasem pentru a-l susţine , de parcă ştiam... că se va întâmpla ceva. În timp ce făcea saltul său superb, pentru a plasa mingea în coş... S-a întâmplat. Trupul său perfect pentru acest joc a căzut. Oasele s-au auzit trosnind sub podea, pe timp ce mingea a făcut un zgomot infernal în timpul izbirii. Toţi amuţiseră, iar eu am plecat spre acesta. Aveam lacrimi în ochi, o ştiam. De parcă mă lovisem eu. Nu mai vedeam iar ochii îmi erau înceţoşaţi. Îmi tremura trupul şi inima mi-o luase razna.
„ Nu , nu , nu!” Îmi repetam absurd, fără a ştii ce s-a întâmplat cu certitudine. M-am trântit lângă el, văzând sângele cum i se scurgea din gură. Nu mai ştiam ce se întâmplă, l-am îmbrăţişat deşi era incontşient. . .

- Ce se întâmplă?
- Ce-a păţit?
- Spuneţi-ne ceva!
Stăteam în scaunul de pe holul de aşteptare, împreună cu familia şi toţi prietenii baschetbalistului. Doctorul se apropia de noi, iar respiraţia mea se tăia. Îmi era teamă să ştiu ce se întâmpla , am tăcut nevrând să mă apropi, ştiam că nu aş rezista.
- Nu va mai putea juca niciodată baschet, sau orice alt joc...
Auzeam vocea clar rostită, de parcă o spunea cineva dinăuntrul meu. Nu mai înţelegeam ce se întâmpla în jur şi nu vroiam să înţeleg ce ziceau ceilalţi, dacă plângeau sau înjurau. Atmosfera era în ceaţă, de parcă venise sfârşitul groaznic pe care nimeni nu îl aştepta. Îmi amintesc vag cum m-am ridicat, încercând să fac câţiva paşi şi am leşinat.
De parcă mie îmi fusese furat visul.
După aceasta, el nu a mai fost niciodată la fel. Săptămânile treceau greu, şi îl vizitam zilnic la spital pentru a nu se simţi singur. Nu îmi vorbea. Îşi ţinea privirea pierdută , undeva în vid şi spunea doar : „ I-am dezamăgit pe toţi. Nu o să mai pot intra pe teren. Toţi mă urăsc acum. ”
Încercam să îi alin vocea ce acum părea pierdută iar stilul vechi de altădată era mort şi îngropat. Crezusem că personalitatea lui de altădată era în el, şi doar o ascundea. Aş vrea să mai cred şi acum asta, dar am crescut şi ştiu.... Era greşit ce gândeam. Pe mine nu mă băga în seamă, nu mă atingea şi nu mă întreba ce fac , sau dacă îl iubesc. Pentru că o făceam, indiferent dacă era sau nu pe teren.
Şi aş fi vrut să îi spun, dacă mă întreba. Dar nu i-a păsat. În fiecare zi, ţinându-i companie şi rugându-mă pentru el. Corpul lui fragil aruncat în pat, părul tuns scurt şi ochii aceia negri şi conturau singurătatea şi întunericul... Mi le amintesc de parcă ieri s-ar fi întâmplat.
Dar au trecut cinci ani. . . Cinci ani de când a părăsit acea cameră, urcându-se pe acoperişul clădirii şi făcând ultimul său salt. Am fost uimită, cum a putut să se urce cu un scaun cu rotile atunci?
A fost prost, neştiind că el nu mai putea să meargă... Acela era diagnosticul dat de toţi, dar avusese atâta voinţă încât se putuse ridica şi să meargă acolo să sară.. De parcă ar fi aruncat o ultimă minge la coş, iar noi nu am fost acolo să zărim... frumuseţea cu care se mişca.
Ştiam că o făcuse cu graţie, şi regret că nu am văzut. Şi poate a fost mai bine aşa, pentru că nu i-am văzut moartea.
Două ore mai târziu de la întâmplare, au venit rezultatele unor teste care precedau faptul că se putea vindeca în doar câteva luni. Că fusese ceva temporar.
Dar el... nu mai avea să afle asta niciodată. Pentru că refuzase dreptul la viaţă, îşi ignorase familia, prietenii şi pe mine. Spune-mi, Ace.... Atunci când te-ai aruncat, te-ai gândit vreo clipă la mine?

Îmi ridic corpul aruncat pe sol şi pun florile la mormântul lui. Poza acestuia este acolo, arătându-l în toată splendoarea lui.
- Aş vrea să te văd jucând, încă odată.
Îmi scapă printre lacrimi şi cad iar. Oare mă voi putea înălţa vreodată?

[Lye]

24 de ore

Sunt arestat. Trupul îmi este ţinut captiv într-o încăpere de câţiva metri pătraţi, lipsită de vre-o sursă de electricitate, înfară de becul ce pâlpâie obosit pe hol. Sufletul îmi este încarcerat într-o idee meschină, terifiantă... cumplită. În mintea mea nu circulă decât o idee... decât o certitudine : sunt condamnat la moarte.

Oricât aş încerca să îmi scot gândul ăsta nenorocit din cap, nu pot. Mă copleşteşte, stă lângă mine asemenea unei umbre. Mă zgâlţâie, îmi alungă şi ultima picătură de linişte care încearcă cu disperare să îmi rămână în sufletul sfărâmat... fărămiţat... făcut zob. Sunt condamndat să trec în nefiinţă pentru o crimă pe care nu am comis-o. Sunt... nevinovat.

Aud zgomotul făcut de paşii gardianului pe holul din faţa celulei mele. Par atât de apăsaţi... încât le simt vibraţia. Ridic mână, mângâind cu degetul arătător poza ce îmi stă lipită de palmă. Soţia şi fiul meu în vârsta de zece ani. Amândoi îmi zâmbesc. Fericirea lor din acel moment este copleşitoare. Lângă piciorul lui văd mingia de fotbal pe care i-am dăruit-o când a împlinit şapte ani.
„-Tati, când voi deveni fotbalist, vreau ca tu să fi alături de mine la primul meci pe care îl voi avea.”

Copilul meu... cum să îi spun că nu voi fi lângă el? Cum să îi spun că acum, el va trebui să devină bărbatul în casă? Cum să înţeleagă că tatăl lui va fi smuls de lângă el... pentru todeauna, dintr-o eroare blestemată? Eram conştient că atunci când va avea nevoie de sfatul unui tată... nu-l va primii. Va fi singur. Copii vor râde de el că părintele lui a fost un criminal condamndat la moarte. Ştiam asta. Şi mă durea. Durea îngrozitor să mă gândesc la aşa ceva.

Îmi loveam fruntea cu pumnul ori de câte ori îmi aminteam chipul soţiei mele, brăzdat de şanţuri sărate. Nu puteam să îmi scot din cap ţipătul pe care l-a scos când a auzit că voi fi... ucis.
De ce Doamne? Mă gândesc tot mai serios că Tu nu exişti. Eşti doar o minciună. În timp ce adevăratul criminal se bucură de libertate, eu îmi număr orele pe care le mai am. Douăzeci şi patru. Doar atâtea mi-au mai ramas din viaţă. Cine ar fi crezut că voi murii doar la treizeci şi trei de ani? Continui să mă uit la poză. Îmi pare atât de rău că nu îi voi mai vedea... îmi pare nespus de rău că sunt nevoiţi să treacă printr-o asemenea catastrofă.
Simt cum o lacrimă îmi alunecă pe obraz. Nu o şterg. Sunt bărbat, dar pentru prima oară... îmi doresc să plâng. Probabil că este ultima oară când voi face asta. Sunt atâtea lucruri pe care mi-aş dorii să le fac. Lucruri mărunte... care în momentul ăsta mi-ar aduce o alinare. Să îi dăruiesc soţiei mele cadoul pe care voiam să il fac de Crăciun, să joc fotbal cu fiul meu în curtea din spatele casei... să mă împac cu tatăl meu. Mă crede vinovat... ştie că sunt condamnat... dar nici în al doisprezecelea ceas nu mă iartă. Trebuie să fiu iertat pentru ceva ce nu am făcut.

Este ultima oară când aş putea să dorm... ultima noapte în care aş putea visa. Dar nu pot... ori de câte ori închid ochii, imaginea familiei mele îmi revine în cap, ca un bumerang.
Aş vrea să opresc timpul în loc. Să evadez... să mă duc la ei şi să îi îmbrăţişez. Să îi spun soţiei mele că o iubesc şi fiului meu că am încredere în el... că este prelungirea mea. De acum, el va trebui sa fie fiu, prieten, companion pentru Sofia.

Începe să plouă. Aud picăturile de ploaie cum se lovesc de zăbrelele geamului. Mă ridic de pe salteaua veche şi gaurită, păşind spre „fereastra” improvizată în zid. Întind mâinile afară. Simt cum palmele îmi sunt lovite violent de zeci de stropi ce se sparg... dispar... mor.
Ultima oară. Aceste cuvinte se pare că sunt omni-prezente în mintea mea. Aud ticăitul ceasului... ticăit ce pare că este împotriva mea. Număram secundele.... minutele. Timpul trecea mai repede decât aş fi crezut. Se spune că pentru un condamnat, timpul trece foarte greu. Cât de eronat. Pare că zboară.
Mă aşez la masa din colţul carcerei, despachetând o foaie de hârtie pe care am mototolit-o mai devreme. Încerc să îmi scriu ultimele cuvinte... ultima pagină din jurnalul vieţii mele.
Creionul îmi tremură între degete. Nu ştiu cum să încep. Acest lucru reuşeşte să îmi smulgă un zâmbet. Ce ar trebui să scrie un condamnat la moarte? Cum să încerce să aline durerea familiei printr-o scrisoare? Cine va acorda atenţie acelor rânduri scrise la lumina unui bec drogat?

Probabil ca am adormit. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Însă am deschis speriat ochii. Foaia de hârtie era umedă. La fel şi obrajii mei. Am plâns în somn. Cât de ironic.
Mă uit pe geam. Încă plouă. Însă prin norii trişti, ce încă varsă lacrimi... se zăreşte soarele. Nicicând nu am fost mai trist la vederea lui. Este dimineaţă... orele au trecut.
Aud agitaţie în jurul carcerei în care mă aflu. Mi se pregăteşte moartea. Cu câtă seninătate ma pot ucide oamenii ăştia... în ciuda faptului că am implorat până şi Cerul să mă creadă că sunt nevinovat.
Mă aşez din nou pe saltea. Îmi îngrop chipul în palme şi închid ochii. Ştiu ce am spus cu câteva ore in urmă... că Dumnezeu nu există, că este o minciună. Dar... acum aş vrea să mă rog. Să îmi cer iertare pentru toate păcatele săvârşite. Aş putea să Îi cer ca adevăratul criminal să fie pedepsit în cel mai rău mod cu putinţă. Dar... ce aş rezolva cu asta? Fie că va fi prins sau nu... eu am aceiaşi soartă. Aud nişte paşi care se apropie de celula mea. Mă ridic brusc, aproape dezechilibrându-mă.
-Andrew Gillbert?
-Da. Spun eu cu o jumătate de gură.
-Vin-o cu noi.

Asta este. Mi-a venit clipa. Aud zgomotul făcut de cheie în broasca uşii. Aud zgomotul făcut de catuşele care îmi înconjoară încheieturile. Doi poliţişti mă iau de braţe, conducându-mă pe acelaşi hol mic şi slab luminat. Însă cum ajung la capătul lui, simt cum picioarele încep să-mi tremure. Lângă un perete, se află familia mea. Îl văd pe Gabriel cum se smuceşte din braţele mamei lui, fugind înspre mine.
-Tăticule! Strigă el încercând sa treacă de poliţistul solid ce l-a oprit.
Nu mai pot spune nimic. Cuvintele mi se topesc pe buze.
-Tăticule... hai acasă cu mine. Te implor! Vreau să îţi arăt o mişcare nouă pe care am învăţat-o. Nu te duce cu ei.

Mă trage de mâneca bluzei. Pentru numele lui Dumnezeu... nu se îndură nimeni să îl ia de aici?Îi ating obrazul şi îi şterg lacrimile. Simt cum gâtul îmi este cuprins de braţele Sofiei... care plânge în hohote. Iubita mea... nu mai plânge. Sufletul îmi este sfredelit de suferinţa lor. Nu le pot spune nimic. Orice cuvânt pe care l-aş spune m-ar putea face să izbucnesc în lacrimi.
Acelaşi poliţist o îndepărtează, continuând să mă conduca pe hol spre destinaţia mea finală. Înainte să intru în cameră, îi mai privesc o dată. Gabriel plânge şi ţine mâna întinsă, continuând să mă cheme acasă. Copilul meu... nu mai vin. Astăzi vei pleca fără mine. Fi puternic şi devin-o bărbatul care mi-am dorit întodeauna să fi. Sofia, dragostea mea... fi tare şi nu mai plânge. Sper ca într-o zi, să se facă dreptate.
Ai grijă de tine şi de fiul nostru. Pentru că eu vă voi proteja întodeauna de acolo, din Cer. Pâna va venii clipa în care să ne revedem... adio şi... vă iubesc.

[Kido]

Neee~ eu-s prima? O_O Nah, ce sa spun?
Teh - lucrarea ta este buna, daaa~ar nu mi-a placut ca a fost relatata din perspectiva fetei si nu a baiatului, probabil ca din cauza asta nu prea m-a impresionat asa mult
Andra - e cea mai buna lucrare a ta ^^ felicitarile mele, tu ^^ ai expus foarte bine sentimentele tipului. da' ai fost rea T^T ai lasat bietul copil fara tata T^T

Well, votu' meu merge catre Andra ^^ sorry, Teh data viitoare poate, stiu ca vei putea da mai mult ^^ Felicitari inca o data concurentelor ^_^

[BloodyInnocence]

omni-prezente - nu trebuie cratima, omniprezent, omnipotent se scriu impreunat.
Asta pentru ca mi-a sarit in ochi.
Oh, God!
Deci nici nu stiu cum sa va spun asta... sunteti amandoua fenomenale. Va rog sa ma credeti ca am simtit cu ajutorul descrieri voastre prin ceea ce au trecut cele doua personaje principale.
Ati reusit sa ma induiosati pana aproape sa imi dati lacrimile.
Teh ma regasesc pana intr-un anumit punct in personajul tau principal, dar nu asta conteaza. Imi place ca ai povestit din perspectiva ei, mi-ar fi placut si mai mult daca ai fi povestit si din perspectiva lui, desi nu cred ca ar fi avut un asemenea impact daca el ar fi narat. Pentru ca in momentul in care s-a prabusit el nu mai putea sa ofere cititorului detaliile exacte despre ce s-a intamplat, dar in acelasi timp ar fi fost interesant de vazut cum ai fi descris tu ceea ce se intampla in mintea lui dupa ce a aflat ca nu v-a mai putea merge.
"Îmi ridic corpul aruncat pe sol şi pun florile la mormântul lui. Poza acestuia este acolo, arătându-l în toată splendoarea lui.
- Aş vrea să te văd jucând, încă odată.
Îmi scapă printre lacrimi şi cad iar. Oare mă voi putea înălţa vreodată?"
Deci asta este partea care imi place la nebunie. Imi aminteste de o ruga catre un Dumnezeu nemilos, care nu vrea sa ii dea raspunsul celui ce il cauta cu atata pasiune.

Akasha nu stiu daca ai fi gasit un subiect mai bun. Adica te-ai gandit sa descrii ceva care sa nu fie gasit peste tot si ai ales soarta nemiloasa a unui condamnat la moarte care, pe deasupra, este nevinovat. Mi-ar fi placut ca tu sa descrii m-ai mult disperarea lui si sa elaborezi mai mult acea fraza in care el se indoieste de existenta lui Dumnezeu, dar avand in vedere ca este un om simplu cer prea mult prin aceasta idee, de a-l face sa filozofeze asupra dreptati, corectitudini Lui. Asa ca mi se pare ok faptul ca el nu s-a axat pe aceasta idee prea mult, gandul intorcandu-i-se la sotia si fiul lui.
"-Tăticule... hai acasă cu mine. Te implor! Vreau să îţi arăt o mişcare nouă pe care am învăţat-o. Nu te duce cu ei.

Mă trage de mâneca bluzei. Pentru numele lui Dumnezeu... nu se îndură nimeni să îl ia de aici?Îi ating obrazul şi îi şterg lacrimile."
Aceste fraze aproape ca m-au facut sa plang. Am impresia ca daca as fi fost langa el si as fi intins mana deasupra capului sau as fi putut sa simt durerea care il inconjoara, atat pe el cat si pe fiul lui.

M-ati lasat fara de cuvinte amandoua. Va pricepeti de minune la acest gen si chiar imi pare nespus de rau ca trebuie sa aleg pe cineva pentru ca amandoua ati avut o idee foarte buna si excelent descrisa.

Acum sper ca Akasha nu se va supara dar votul meu se indreapta catre Teh.

[^ToxicK kiD^]

Doamne 0.o Deci in primul rand nici acum nu m-am hotarat ce lucrare sa aleg . Sunteti incredibile amandoua , amandoua ati descris superb , ambele lucrari m-au facut sa vars cate o mica lacrima . Parca eram acolo si vedeam acele scene si ma dureau ingrozitor . Amandoua aveti un stil aparte de a descrie . Cred ca in timp ce citeam , parca simteam drama prin care trec cele doua personaje principale . Sunteti foarte bune si imi este foarte greu sa aleg , deoarece lucrarile sunt incredibile . Nu stiu cum sa aleg , deoarece amandoua mi-au placut extrem de mult . Sunt primele lucrari pe care le citesc si ma fac sa vars lacrimi . Cred ca daca ar fi dupa mine as alege ambele lucrari.

Teh : Mi-e imi place ca ai relatat intamplarile din perspectiva fetei . Mi se pare ca daca o faceai din perspectiva baiatului , cititorul nu mai simtea acea drama prin care a trecut adolescenta . Adica s-au inteles clar sentimentele fetei , cat de mult a suferit . Oare baiatul acela chiar n-a iubito asa cum merita ? Ea a tinut enorm la el , era totul pentru ea , iar viata lui era baschetul . M-a durut enorm cand aceasta venea mereu sa-l viziteze la spital , iar gandul lui zbura numai la bachet . Adic , nici macar nu a remarcat faptul ca prietena lui ii purta atata grija , iar el nu-i multumea deloc .Am stat si am citit fiecare cuvant in parte , mi-a placut la nebunie cum ai descris.
- Aş vrea să te văd jucând, încă odată.
Îmi scapă printre lacrimi şi cad iar. Oare mă voi putea înălţa vreodată?
Trist Am simtit prin ce clipe grele a trecut fata . Ea chiar il iubea pe baschetbalist .Chiar a durut-o cand acesta s-a sinucis . Si nu a facut-o pentru ea , nici macar nu ii mai acorda atentie . Viata lui fusese baschetul T.T Trist , el chiar nu a vazut oare cat de mult tinea acea fata la el ? T_T

Akasha : Deci pur si simplu descrierea ta m-a atins la suflet . Urasc cand se intampla asa ceva . Multi oameni mor si sunt nevinovati . De ce oare a trebuit sa moara acel barbat pentru altcineva ? Un nevinovat o sa sufere de mii de ori mai mult decat unul vinovat . Adica si-a pierdut familia din cauza politiei . Politie proasta T_T E trist sa vezi cum fiul tau te priveste pentru ultima oara si te roaga sa vii acasa , iar tu nu poti sa faci acest lucru , deoarece nu te mai poti intoarce acasa T_T
Creionul îmi tremură între degete. Nu ştiu cum să încep. Acest lucru reuşeşte să îmi smulgă un zâmbet. Ce ar trebui să scrie un condamnat la moarte? Cum să încerce să aline durerea familiei printr-o scrisoare? Cine va acorda atenţie acelor rânduri scrise la lumina unui bec drogat?
Atat de trist Prin aceste cuvinte chiar s-au dovedit sentimentele barbatului . Imi place la nebunie aceasta fraza , este atat de trista , dar foarte bine realizata . Imi pare atat de rau pentru acel barbat . Era nevinovat T_T

Imi este greu sa aleg , deoarece lucrarile sunt foarte frumoase . Amandoua m-au patruns la inima . Chiar m-a durut ce am citit . Voi alege lucrarea lui Teh , deoarece m-a impresionat mai mult drama prin care a trecut acea fata . Sper ca Akasha sa nu te superi pe mine . Si tu ai scris incredibil , mi-a placut mult , dar cred ca lucrarea lui Teh a fost mai buna . Sorry T_T Oricum bafta in continuare ambelor concurente <33

[nolazy]

Intr-adevar, au fost doua capitole extrem de frumoase si bine realizate.Ambele m-au emotionat mai mult sau mai putin, asa ca m-am hotarat totusi sa votez.Chiar daca amandoua mi-au placut foarte mult, m-am abtinut sa-mi spun parerea imediat ce le-am citit, deoarece eram mult prea emotionata ca sa gandesc logic.Iar acum, dupa o zi, am revenit.

Teh : Ummm..sa zicem ca subiectul in sine nu m-a atras foarte mult.Un bastchetbalist si o fata care-l iubea. Nimic interesant pana aici. Dupa parerea mea, ai fi putut lucra mult mai mult la partea asta, la continut in sine.Inafara de partea de inceput si cea de sfrasit, in care era exprimata suferinta fetei, nimic nu m-a impresionat.
Insa, acele fragmente m-au facut sa ma simt ca si cum as fi fost in pielea ei.Durerea, teroarea si disperarea care le resimtea, au ajuns si pana la mine.
Mi-ar fi placut sa te axezi putin mai mult pe partea in care el moare.Ce a facut ea la primirea vestii..Dar sa zicem ca putem trece peste asta daca luam in calcul partea de inceput.
App : din cate stiu eu se zice "in timpul asta" si nu "pe timpul asta".

Akasha : Ai ales intr-adevar un subiect foarte bun si original.Ultimele ore din viata unui condamnat la moarte.Mi-ar fi placut totusi sa nu fie nevinovat..Deoarece, asa am fost mai degraba intrigata decat emotionata.
Si cu toate astea, ai avut un sfarsit sec.Puteai sa faci muuuult mai multe la el.Abia incepusem si eu sa intru in pielea personajului, sa ii simt suferinta, si zbang s-a terminat.Nu zic ca ar fi trebuit sa arati cum este omorat, dar trebuia sa insisti mai mult asupra finalului.Am avut impresia ca te-ai grabit putin...trebuia pe ici-pe colo, sa pui mai mult accent.

In concluzie, ambele creatii sunt bune, desi au cateva scapari.
Votul meu revine lucrarii lui Teh, din cazua ca am trait mai bine sentimentele personajului principal decat in cazul celelilalte lucrari.Felicitari amandurora.

[Denny]

Ca sa nu aud guri rele care vorbesc o sa pun la inceputul acestui post ca eu am sa votez, am sa aleg si am sa critic lucrarea. Nu ma intereseaza a cui e, nici nu o sa pun numele lor la inceput. Sa nu se zica ca fac ceva pe prietenii.


Prima lucrare

Mi-a placut sentimentul care a fost transmis. Nu stiu daca chiar am inteles eu bine, dar mi se pare ca e un fel de gelozie pe jocul acela ce-l practica tanarul. Poate mi se pare mie, sau mintea mea vrea sa creada acest lucru. Sunt descrise momente in care fata, zicea , ca si-a dat seama ca nu era ea cea pe care o iubea prea mult, ci era pe al doilea plan. A fost trist, mai ales ca el s-a sinucis fara sa stie ca putea sa se recupereze. Greseli nu am vazut. Dar nu am citit pentru greseli, am lasat sa ma atinga la suflet asa cum trebuia. Actiunea a fost fluenta, fara grabiri, cred. Desi, tu ai fi putut sa faci din perspectiva baiatului, drama putea si mult mai ... dramatica ? Povestita din perspectiva lui putea sa-ti ajunga la suflet si mai tare, dar totusi puteai sa si sa esuezi, nu ? Nu ai trecut prin chestia aia, nici nu ai cum sa stii ceea ce a simtit, insa mi-ar fi placut sa se faca acest lucru.

Felicitari scriitoarei, frumoasa lucrare.


A doua lucrare

Nu stiu de ce ti-ai ales aceasta tema inainte sa te fi informat despre acest lucru. In fine, nu ma leg de chestia asta, alegerea ta. Vreau sa-ti zic ca e destul de bine relatata dar la un moment dat m-ai cam plictisit. Puteai sa descrii de ce naiba a ajuns acolo , m-ai lasat in ceata, ai trantit acolo doar ca a fost condamnat pentru ceva ceea ce nu a facut, insa, puteai sa dai mai multe detalii, ca sa prinzi cititorul in 'capcana' intrigii. A fost alegerea ta, insa pe mine m-a cam enervat chestia asta. In rest, greseala aceea cu despartirea cu cratima a cuvantului omiprezent, deasemenea care ti-a 'aratat-o' Fallen Angel, nu am vazut alte greseli. Dialogul dintre copil, in fine dialog, rugamintile copilului m-au lasat cu un gol in stomac, de parca eu as fi fost acel copil, acolo am simtit tristetea si dispararea lui foarte tare.

Ai avut o lucrare buna, felicitari.


Am zis acum tot ce am avut pe suflet [ ] votul meu, merge spre prima lucrare. Motivul e ca la a 2-a m-am cam plictisit de aceea descriere nebuna a sentimentelor fara pic de actiune intensiva. ^^ Felicitari si celei care a scris a doua lucrare, a fost buna, dar pe viitor, concentreaza-te pe actiune si imbina descrierea ca sa se incadreze. ^^

[Yaku-chin]

Asa am citit si eu cele doua lucrari . Felicitari pt ambele lucrari pentru ca cele care l-au creat s-au straduit si au realizat ce au relizat

Prima lucrare, mi-a placut, mai ales faza cu baschetul , eu practic acest sport si ei bine, sincer eu chiar il intelegeam pe tip cum se simtea, en fin, nu stiu Teh daca tu chiar stiai cum se poate simti un jucator cand ii se spune intradevar nu mai poate juca, adica serios intri intr-o transa super nasoala, in care nu iti mai pasa de nimic, asta daca chiar ti la jocu ala, eu zic ca ai descris bine, si mi-a placut, inceputul si sfarsitul foarte bun, insa se putea da si mai multe detali cum se simtea ea

A doua lucrare si ea a fost buna, cel putin ideea a fost chiar originala, as putea spune, nu am intanlit-o prea des, si iti spun Akasha k faza cu tasu e posibil sa se si intampla undeva in lumea larga, si e destul de reala, ceeea ce mi-a placut, ai facut un punct foarte vulnerabil presupun pentru toti la faza cu copil prizonierului, dar in rest nu prea ai descris asa bine ce simtea cu adevarat.

In concluzie votul meu se duce la Teh.....sper ca nu te superi pe mine Akasha, eu stiu cum scrii tu si chiar imi place foarte mult, insa nu stiu de ce aici nu prea te-ai axat asa bine pe unele chestii.

[Ops!]

Am citit si eu lucrarile celor doua dueliste.
Teh- A fost foaret trist. Faptul ca fata si-a dat seama ca va fi mereu pe locul doi... Iar el se putea reface in cateva luni. Si trecutul ei a fost unul destul de trist. Safsritul este foarte bine ales. "- Aş vrea să te văd jucând, încă odată." a fost o fraza extrem de frumoasa si de trista.
Akasha- Lucrarea ta mi-a lasat lacrimi in ochi. Desi ar fi putut sa fie vinovat si sa regrete, este bine si asa. Partea in care il trage copilul de maneca este foarte induiosatoare. Poate ar fi trebuit sa descri si cum a murit personajul. Pe scaunul electric, impuscat sau eutanasiat... Oricum, o lucrare superba, care m-a emotionat.

Astfel, votul meu merge catre Akasha. Teh, sper ca nu te superi.