Duel: Ich vs Aiumy

[Ich.]

Ok, eu mi-am terminat lucrarea :

Voia sunetelor

- Al! Misca-ti fundul!
El era Alexander, avea douazeci si unu de ani si era inrolat in armata de ceva timp. Un razboi rece, dat intre oamenii de aceeasi natie, de aceeasi rasa. O lupta cu el insusi si cu dorinta de a se mandrii ca e el, ca e roman, ca e Alex.
-Du-te dracu Marc, chiar nu-mi pasa de razboiul asta, e doar social, o sa se termine, o sa plec acasa si tu… O sa sper ca tu o sa ajungi cu un glont in cap! Apuca pistolul, un ultim glont in cartus, si-l indrepta spre teasta baiatului, se incrunta, se impinse in patul pliant pe care-l avea in baza si se ridica. Uniforma ii era mizera, nu facuse decat sa alerge ca un nebun pe teren, fara a mai respira. Isi scoase jacheta si-o arunca pe jos. O zdreanta!
Camera lor era pe jumatate daramata, ramasesera acolo doar pentru ca restul se retrasera.
Arunca filtrul de Camel pe jos si rasufla cu greu, rana de la picior ii provoca o durere acuta.
“E ultimul”
Isi ridica fruntea catre roscatul impozant din fata lui. Marc sau Joe, cum obisnuia el sa-l strige. Prieteni din copilarie ajuns sa se ureasca de cateva saptamani, decand erau prinsi. Erau doi canibali pusi la post de crestinism.
-E ultimul, il pastrez pentru, tonalitatea vocii (voce oricum ragusita, de bas) scazuze observabil, aproape se estompase— de parca nu mai era aerul care sa duca mai departe sunetul, mesajul lui— era sugrumat de propria viziune proasta, pesimista.
-Tine? Roscatul pufnii in ras si se lasa mai jos ca sa-l ajute pe baiat. Sa-l sprijine, sa-l ridice, sa-l oblojeasca.
-Uite Al, nu va fi nevoie, ce dracu, e pe sfarsite razboiul! Tii minte? Ca stateam ca primitivii in coltul blocului si-ascultam Cedry2k? Cum era melodia aia, partea cu Deliric? Mm?
Alexandru isi lasa capul in jos si-si privii varful bocancilor. Erau rupti.
Rasufla, il dureau toracele de parca plamanii erau perforati de franturile coastelor flotante. Isi musca buzele.
Se simtii pe picioare, simtea mizeria pardoselei sub talpile bocancilor si era fericit ca mai simtea ceva prin picioare.
-Deschide ochii amandoi ca ne omoram intre noi!
Un timp indelung, pe parcursul drumului ramase incruntat, incerca sa-si ignore senzatiile ce-i cuprinsera asa-zisul suflet.


1 septembrie, razboiul se sfarsise de un an.

-Alex, hai afara! Prima si ultima piatra, ce-I loveau geamul in acea dimineata. El era deja de mult timp treaz, se uita in oglina de ceva timp si incerca sa se regaseasca in imaginea din oglinda. Nu era el acolo, era o marioneta defecta. Privea cu ura, atata ura, piciorul metalic. O parte din el isi pierduse simtirea, el isi pierduse simtirea si realiza ca, de cate ori priveste in oglinda incearca sa uite ca ii lipsesc atatea din viata si mai ales din el insusi.
Vocea acelei copile il bucura extrem. Avea doar cinsprezece ani si era ca pala de vant ce se pornise cand steagul zdrentaros din mana lui se fluturase atunci, in ultimul moment, la finalul razboiului.
Se apasa cu forta in carja facandu-si avant sa mearga spre fereastra.
Auzea sunetul materialelor si ii se parea ca aude sunet de zale si catuse. Praful de pusca era pretutindeni in camera sa, iar sunetul gloantelor ce tasnesc din teava le intrecea pe toate. Ii vuia capul pentru ca stia ca el, el e incatusat.
Lasa carja sprijinita de perete – si o Doamne, o Doamne! Cat iar fi placut s-o azvarle si sa poata spune : Uite-ma, merg! Merg!— si apuca manerele ferestrei cu ambele maini, deschizand-o larg. Se lasa peste pervaz si privii afara:
Era un aer rece, o toamna mult mai friguroasa ca in anii copilariei lui. Frunzele se miscau peste tot in vartejuri mari, iar pe alee, in tot acest peisaj dezolant, din gri si rosu, era ea. O pata neagra, de sine statoare, fara a putea fi usor patata de cei din jur. O lumina. Tocmai realiza ca ea era lumina care umplea putul in care era el. Era jos, de sus atarnau lanturi slinoase si mizere iar sus de tot era ea.
Dar era atat de mica si puternica incat ii taie respiratia.
Aerul rece il lovii si realiza ca era aproape gol.
-Hei, micuto, vino sus, o sa ploua si nu vreau sa ies!
-Dar stii ca-mi place ploaia! Il mustra dansa. Tonul ei, vocea ei usor ragusita, de-o alto perfecta pentru scena, il inmuie
-Am cafeaua pe foc
-Ah, ma santajezi! Chicotii ea, insa vantul rece ii intrase si ei in oase si fu de-acord sa urce, in cele din urma.
Casa scarii si scarile din blocul lui miroseau a diluant si scartaiau. Parea un spital, gri, impanzit de aceleasi idei, ale unor babe ce-si dau in ultimele clipe rostul de-a infrumuseta ceva, frumos oricum prin esenta ei tragica, cu plante, oricum pierzatoare de culori in acest peisaj.
Pasii ei erau atat de…nomazi. Parca mergea spre camera ei din sanatoriul unde s-a inchis singura.
S-a oprit la etajul patru, a urcat pe scari— doar din placerea de-a se simtii in natura ei de nebun inchipuit— era obosita, parca mana ei nu vroia sa bata la usa. Toata fiinta ei vroia sa se puna pe-o scara si sa auda cum se plimba, fara rost, bunicile printre etaje. Un du-te-vino cu sens de domino, dar nu a fost nevoia sa bata, Alex deja o astepta acolo, la usa si ii deschise chiar inainte ca chipul ei sa se iveasca in vizor. O primii, fara cuvinte, doar c-o miscare simpla a mainii. O invitatie lina, o miscare ca de vals.
El era doar in blugii largi, de repar, cu care se obisnuise si ea atat de mult. Ii privi trupul slab, conturat de cativa muschi. Nu erau de culturist, dar un lucru era sigur, daca te-ar fi lovit sigur te-ar fi durut.
Insa el acum era un gentilom.
O conduse in bucatarie, nici nu-i daduse timp sa se dezbrace numai pentru a o conduce intr-un loc pe care oricum ea-l stia perfect. De la senzatia tactila a mobilierului pana la mirosul de mancare la microunde, dar cafeaua mirosea bine. Tare si amara.
Se aseza pe bancheta, sub privire lui, atat de bine ascunse sub verde incat nu realizai cum se uita la tine. Isi dadu pardesiul jos, ramanand intr-un pulover, aproape mulat, negru. Nu avea un corp frumos. Bust mic, talie adanca si vreo zece kilograme in plus.
-Ma mir ca esti treaza la ora asta. Tu, Ana, treaza la noua dimineata!
-Nu am dormit si…nu stiam unde sa ma duc… fata isi musca buza inferioara cand isi atintii privirea asupra bocancului ei. Tremura, de frig, de cafea, de nesomn.
Auzii sunetul portelanului lovind lemnul mesei si ridica ochii. Cafeaua era calda, era in fata ei. Apuca recipientul cald cu ambele maini si-l ridica la nivelul buzelor, sufla in cafea.
-Eh, m-ai prins in toane bune, ma mir totusi ca esti aici
-De ce? Stii ca ma intorc mereu, nu mai conteaza oricum, lua o gura mare. Cafeaua ii arse limba si gatul facand-o sa se cutremure. Un rau facut cu buna stiinta. Si stia, atat el cat si ea, stiau amandoi ca se autodistrug c-o nevoie visecerala si-o placere asidua.
-Imi pare rau…
-De ce Alex? De ce? Doar pentru ca mi-a ramas o seara intiparita in minte? Uite, sa-ti spun cum a fost in mintea mea totul, Ana isi pleca fruntea, parul lung si negru acoperindu-i chipul. Strangea cu degetele cana, vroia s-o sparga.
-Cam asa:
Ma gandeam, cand am pornit, ca la ora douasprezece noapte nu am ce cauta pe strada, da am cinsprezece ani si vroiam sa fug de acasa. Vantul fosnea atat de tare, un fel de muzica ce-ti ramane in cap si pe care o poti asculta la nesfarsit fara vreun scop real. Totul contrasta cu rotile masinilor in viteza care ma spalau cu apa jegoasa din balti. Cu sunetul picioarelor mele pe acel asfalt, stii Alex? Stii senzatia aia ca tu candva dansai? Ca trupul tau era maldios si-acum e-un bustean gata sa fie taiat? Eu simteam nevoia sa valsez si sa dansez in ploaie si eram fericita, vroiam sa te vad asa ca am luat-o spre locul nostru, spre acel gang, cu acoperisul spart de-un arbore, intelegi nu?
Dar…nu vroiam sa te vad asa: cu chiatara lasata de-oparte, in mana cu portofelul si pe el intinsa o linie, o linioaie imensa si mare. Nu vroiam sa te aud cum imi juri ca e doar una…
Nu te pot invinui dar, plangea. Tremura din toate madularele, cafeaua ii sarea din cana si ii ardea epiderma superioara a degetelor.
Isi trase nasul si inghitii. Avea saliva densa, inchegata cu lacrimi. Parea ca inghite bolovani cu sare.
Alex ii cuprinse umarul cu palma lui lata si calda si-o privii.
-Dar tu nu m-ai lasat sa te gasesc, nu stiu daca intelegi ca nu a fost deloc placut. Inghitii in sec
“Nu mai lasat sa te gasesc Ana, de ce? Am simtit ca mor, aveam nevoie de tine, mi-am dat seama atat de tarziu…
Te-am cautat si tu nu ai vrut sa te gasesc.
Cand mi-am revenit si m-am ridicat de jos m-am uitat dupa tine si nu erai, nu erai acolo. Am asteptat o zi, am inceput iar sa te caut. Pe alee, acolo la ruine unde am avut un basm, noi doi.

<<Daca as murii acum, in bratele tale, de mana ta, as cadea grea pe tine si tot ce a fost si mai e cald in mine s-ar prelinge de pe taisul sabiei tale pe tine si, asa grea, as fi fericita, la pieptul tau. Mi-as intinde gatul— in tot acest timp ea era lipita de el, isi misca nasul pe gatul lui, ridicandu-l pana la urechia lui— si fericita ti-as soptii, cu ultimele puteri “Multumesc”. Tu ce-ai face Alex?
<<Eu? Eu? Eu ti-as cuprinde trupul cu ambele brate— o stranse tare, lipind-o mai mult de el, parca vrand s-o integreze si in acelasi timp incerca s-o fereasca de piciorul lui, atat de rece, atat de lipsit de simtiri— si ti-as saruta fruntea si mana – buzele lui umede ii presara pielea ambelor maini si fruntii, posesiv— si ti-as cere scuze ca nu te-am putut face fericita altfel, doar in acest dans al mortii—
Isi cuprinsera mainile, lipindu-se mai mult unul de celalt. Natura le provoca un sunet fluent ca o muzica lina, compusa de Bach, sustinuta de greieri, omorata de om, disperanta pentru mintea ta de neaderthal. Mori! Aici, pe aceasta muzica se leganau doi,impreuna, in voia vantului, iar ea era o esarfa morfolita—
Te-as intinde si m-as apleca peste tine, te-as saruta – buzele lui le cuprinsera pe ale ei, la fel de posesiv, disperat, dar le desprinse iar, din teama—
Si m-as ruga sa te trezesti
<< M-am trezit dar cu mine, cu trezirea asta s-a terminat si basmul asta>>

si-atunci am zambit trist, ne-am departat…
Si te-am cautat, te-am asteptat acolo cateva ore, apoi m-am dus la gang si tot timpul a fost asa. Sunt incatusat, la naiba! Aveam nevoie de tine, o nevoie viscerala si neverosimila si vroiam sa vin, sa vin dupa tine dar m-am resemnat la ideea ca-ti fac probleme si-am avut atata nevoie “
Inghitii in sec si lasa cana pe masa, langa a ei. Isi cauta tigarile c-o mana, cu una doar, nu vroia s-o lase acolo, singura, iar.
-Ana, gata, s-a terminat, vino, vocea lui era joasa, aproape soptita pe-un ton mieros, in exterior era bland dar pe interior, pe interior…era consumat de-o ura pregnanta pentru el, pentru rigitatea lui, pentru ca trupul lui nu poate exprima nimic altceva decat fier si piele nepictata de artisti. Se ura pentru singuratatea din fiecare seara, pentru boala lui inchipuita pentru ca ultimul tren ce l-a scos din pantec,
l-a lasat sus pe tronul vietii si pentru ca ii era aproape imposibil sa coboare scara aia. Avea nevoie de inc-o viata, de inca una doar. Avea nevoia primitiva a omului ingradit. Avea nevoie sa-si exprime arta primitiva de om. Doar prin mainile lui. Vroia ca ea sa ia o pensula si sa-I arate si lui ca toate camerele de sub pielea lor, ca impartaseau senzatia camerelor goale care urla, s-au umplut, ca a ajuns la ultimele trepte, dar nu.
Isi umplu pieptul de aer
“E atat de mica, atat”
-Alex, hai afara! Hai in gang, vreau sa ma inveti sa cant iar la chitara, vreau Alex, vreau sa intelegi ca am nevoie sa merg cu tine pe materialul asta croit de noi, pe materialul asta care are urme de pasi si muzica, te rog alex, haide! HAIDE!
O privii buimac, se simtii obosit insa era atat de fericit. Ar fi vrut sa-si inchida ochii si sa adoarma, acolo, in acel moment, cu ea in bratele lui…si sa mearga, pe-o apa, cu talpile goale, sa deschida nenorocita de usa dintre ei, sa nu mai bata nici unul cu ambii pumni, pana la sange, in ea.
Unu, doi, trei. Unu, doi, trei. Unu, doi, trei. Unudoitreiunudoitrei….
-Da, vin. Isi dorea s-o cuprinda pe toata in palma lui si pielea, carnea, oasele lui sa-I fie singurul invelis si singura protectie si sa mearga asa, cu ea, agale, vroia ca acest univers mic sa-l includa in acest dans continuu. Sa danseze amandoi in timp ce se impiedica amandoi in propriile picioare si sa se prabuseasca la fiecare doua trepte iar la a treia sa se ridice si sa mearga iar de acolo. Sa fie acel deja-vu pana la final.

-Stii draga mea? Acum mult timp dansam cu vantul, zburam pe genele lui lungi, ieri dansam cu asfaltul, cu chipul lui gri si azi cu tine si nu tin minte totul deci nu pot spune in care dans am fost mai fericit. Sau am fost in vreunul?
-Da-mi chitara!