Doua sute sapte

[Cherie]

Bonsoir, mon cheres.

OK.

Povestea asta e de foarte mult timp (sa zicem doi ani :D) in stadiul de proiect, dar nu m-am asteptat niciodata sa ma pun calumea sa o scriu si sa o mai si postez pe undeva. Heh, uite ca am ajuns sa o scriu, pana la urma, si ma bucur ca am avut ocazia sa revin - pentru o perioada - la vechiul meu stil si anume naratiunea par derriere (din spate), adica la persoana a treia. Totusi, nu garantez ca nu vor fi si anumite capitole/extra-uri din perspectiva personajelor principale sau celor mai putin principale, dar care vor avea o oarecare importanta in aceasta poveste.

Hm, ce sa va mai spun despre ea? As incadra-o in genurile romance, drama, comedy si slice-of-life. Si mai vreau sa fac cateva observatii la continut si anume ca voi aborda pe langa tema “dragostea-intre-prieteni-si-anii-de-liceu” si alte subiecte precum consumul de droguri si bauturi alcoolice, tentative de sinucidere si altele de genul asta. ( asta e ca un fel de avertizare, hehe )

Ah, hai ca am aberat destul despre povestea asta, cu o idee destul de slaba dupa parerea mea, dar pe care vreau s-o imbunatatesc pe parcus. In orice caz, va las sa cititi acum prologul in speranta ca o sa va placa. ( O sa vin zilele astea si cu primul capitol. ) Lectura placuta :D.

( Puteti sa apasati cu incredere pe link. E melodia care am crezut eu ca se potriveste cu povestea - un obicei mai prost de-al meu sa am cate o melodie pentru fiecare poveste de-a mea, intrebati-o pe Nya )

DOUA SUTE SAPTE

Dragostea adevarata se concentreaza asupra celeilalte fiinte umane. Inseamna o dorinta puternica de a o face fericita, de a-i implini nevoile si de a-i proteja interesele.
– Paulo Coelho –

PROLOG

Nu daduse niciodata crezare zvonurilor de orice fel si nici nu se topea prea mult dupa ceea ce spuneau ceilalti din jur. El intotdeauna considerase ca inaintea celorlalti conta parerea pe care o avea acesta despre sine si daca era una buna, cu atat mai bine fiindca asta il facea de neinduplecat in fata celorlalti si a superficialitatii lor. Iar cand venea vorba de zvonuri despre o alta persoana... Ei bine, se obisnuise prea mult timp sa fie de unul singur ca sa-i mai pese de oricine altcineva.

Dar de data asta era chiar intrigat; cea cu care avea sa locuiasca era chiar faimoasa “Bestie” despre care ii tot povestea prietenul sau din copilarie? Era mai mult o curiozitate copilaroasa, fiind chiar amuzat de porecla acestei fete care binevoise sa-si imparta apartamentul cu el – bine, nu se hotarase nimic inca; ea de fapt nici nu stia ca cineva avea de gand sa-i inchirieze locuinta – si a carei atitudine – si poate si aspect – era, banuia el, gresit inteleasa.

Ciudat era faptul ca, desi Jake in toate conversatiile lor telefonice, discutiile pe messenger si e-mail-urile pe care i le trimitea o descria ca fiind o batausa notorie – dar, intr-un mod ciudat si infricosator, sexy – si spaima liceului, verisoara sa, Lucy, ii zicea ca erau prietene bune. Si era putin confuz din cauza asta; nu stia pe care sa-l creada si daca sa se teama sau nu pentru viata sa.

Asa ca, atunci cand, impreuna cu frumoasa lui verisoara – modelul Lucy Alliot – asteptau in fata usii metalice de la apartamentul 207 ca cineva sa le deschida, fiind, intr-un mod ciudat si nespecific lui, emotionat si nerabdator – de parca urma sa dea examen sau ceva de genul asta – se astepta ca respectiva persoana, renumita “Bestie”, sa fie o tipa desirata, imbracata baieteste, tunsa scurt sau rasa in cap, tatuata si cu mii de piercinguri si naiba mai stie cum de toti ajunsesera sa-i spuna astfel.

Dar cand usa se deschise cu un sunet surd, in fata lui aparand viitoarea sa colega de apartament ramasese absolut surprins.

Cum naiba putea cineva s-o creada pe acea papusica, mignona si fragila, cu buclele sale ciocolatii adorabil de ciufulite si ochii mari si somnorosi de culoarea caramelului, strajuiti de gene lungi, dese si neobisnuit de curbate, o bestie?

Serios acum; nu-si putea imagina cum de tuturor le era frica de fiinta aceea micuta care-i sarise mieunand in brate lui Lucy, ca un copil in bratele mamei. Fata aceasta parea mai mult intruchiparea dragalaseniei absolute decat o batausa de renume.

Cu toate acestea, cand ochii ei caprui il fixara cu o privire rautacioasa si marai infundat spre el, incepuse, putin cate putin, sa creada ca Aysel Moore nu era chiar atat de draguta pe cat parea ea sa arate.

- Si asta cine naiba se vrea a fi, Lulu?

[hiimera]

Yo ! .4U is here .
Nimeni... O.k. ÃŽncep eu atunci.

Sincer eu una nu am mai citit creaţi de ale tale şi sincer am auzit că scri frumos. Nu mai ştiu de unde.
Revenim: cu adevărat descri bine şi elegant la persoana a-III-a, nu mă mir.. :))
Sincer cu toate că este scurt, pt spune că în tot ce ai desfăşurat aici ai încadrat o mare parte din personalitatea personajelor create de tine.
`Bestia`, ea are o înfăţişare gingaşă, dar pe dinăuntru o feroce felină.
Îmi place cum ai conturat-o.. ai făcut o treabă bună.
De Jake.. sper că nu am greşit şi sper că aşa îl cheamă pe protagonistul ce va locui cu fata acea, nu prea am ce spune.. pare O.k. Nu am destule date ca să comfirm multe. ;))

Pe scurt închei prina spune că: a fost frumos, titlul e genial.. se leagă de minune şi încadrează ceva strâns, precum o prietenie sau ceva mai special între doi oameni.. cel puţin aşa cred eu.
E super, aÅŸtept nextul. :-)

[Cherie]

Buna. xD
Hehe, multumesc mult .4Upentru comentariul lasat si ma bucur mult ca-ti place. Sper c-o sa mai treaca lume pe aici acum ca lucrurile incep sa se lamureasca odata cu primul capitol si ca o sa le placa. :] Ma rog, merci din nou si uite ca am venit cu acest prim capitol fara sa intarzii cum fac eu de obicei xD. Ah, era sa uit: nu Jake este protagonistul. El este prietenul din copilarie al lui Ryan - protagonistul - si totodata unul din personajele care au o oarecare importanta in poveste. Bun, va las sa cititii acum.
Lectura placuta!



[center]1[/center]

[center] Ai sa ma lasi vreodata sa-ti vad adevarata fata? [/center]

Trupul ei plapand se misca sub cearsaful bej ce o acoperea. Auzea alarma telefonului sunand – a treia oara in dimineata aceea – dar o ignora, intorcandu-se de pe o parte pe alta, mormaind ceva inteles numai de ea si acoperindu-si urechile cu perna. Nu intelegea de ce naiba ii suna alarma cu noaptea in cap – pentru ca, desi nu deschisese ochii inca, simtea ea ca soarele nu era acolo unde ar fi trebuit sa fie ca sa se trezeasca – fix in toiul verii!

Toiul... verii?

Deschise ochii dintr-o data. Facand un calcul rapid in minte realiza ca de fapt luna august – si implicit vacanta de vara – se sfarsise ieri, ceea ce insemna ca...

Fir-ar. Azi incepe scoala.

Intinse mana ei subtire, delicata si alba, cu degete lungi si fine si apuca de pe noptiera de langa pat telefonul, oprindu-i in sfarsit alarma. Data viitoare cand o sa-si mai puna alarma de la telefon sa sune dimineata ar trebui sa-i schimbe soneria. Clar. Poate cu un cantec de leagan sau una din melodiile de la Trading Yesterday, in orice caz una cu un ritm lent si nu zgomotoasa Layla a lui Eric Clapton, oricat de mult o adora. Ar fi mers si cantecul celor de la Green Day, Wake me up when september ends daca asta nu ar indemna-o sa doarma in continuare pana se ducea si luna septembrie.

Se ridica alene in sezut si arunca o privire plictisita in jur. Normal ca simtea ca soarele nici nu rasarise cand camera ei era cufundata in bezna din cauza draperiilor trase. Dar nu mai conta asta; se trezise deja, iar acum trebuia sa se pregateasca sa mearga la liceu. Isi tari picioarele pana la usa, bombanind nervoasa injuraturi la adresa tuturor celor legate de scoala si invatamant. S-ar fi legat ea putin si de crudul Univers ce nu prea parea s-o fi simpatizat vreodata, dar, oricat de mare ii era placerea – care era de altfel una cat se poate de sadica – de a-si complica viata, stia ca ce-i prea mult... E totusi prea mult.

- Credeam ca nu te mai trezesti odata, se auzi din bucatarie vocea inutilului ei coleg de apartament cand intrase in living, dupa ce fusese la baie sa-si faca toaleta zilnica, si se tranti pe canapeaua alba de piele, aprinzand televizorul.

El o privi amuzat peste tejgheaua ce despartea cele doua incaperi; era obisnuit cu toate astea, cu comportamentul ingamfat si capricios si toate toanele colegei sale de apartament. Ea facea acelasi lucru in fiecare dimineata; se trezea foarte greu si cand o facea era mai tot timpul nervoasa, intra in living trecand pe langa el – fara sa-l bage in seama – isi aprindea televizorul si nu scotea niciun sunet – decat mormaieli vagi – pana ce termina de mancat.

Ryan Thompson locuia cu ea de aproximativ o luna; la inceput obiceiul asta prost al ei si faptul ca-l trata mereu de sus il scosese din sarite si, dupa cateva zile in care-i indurase tirania copilareasca, rabufnise si incepuse sa se ia in gura cu ea. Mare greseala caci, imediat dupa ce ii ascultase cuminte intregul monolog plin de reprosuri la adresa ei, fata il pocnise zdravan cu pumnul in fata, invinetindu-i ochiul stang pentru o saptamana.

- Ti-ai facut-o cu mana ta, Einstein – trebuia sa te gandesti mai mult atunci cand ai acceptat oferta mea daca stiai ca nu-mi poti face fata, ii spusese plina de ea, plecand in dormitorul sau.

Intr-un fel avusese dreptate; fusese orbit de pretul mai mult decat rezonabil pe care fata i-l ceruse pe chirie in schimbul a catorva servicii. Trebuia sa gateasca, sa se ocupe de curatenie, spalatul si calcatul hainelor si sa faca cumparaturi – toate acestea pentru reducerea chiriei la 50%. Si cum gatitul era pasiunea lui si era un tip caruia ii placea sa locuiasca intr-un mediu curat si ordonat, totul era floare la ureche si el avea de castigat. Dar, daca nu era evident, lucrurile nu au fost chiar asa de simple pe cat se asteptase, fata fiind un adevarat ghimpe in coasta la inceput.

Insa in luna aceasta cat statuse cu ea ajunsese s-o cunoasca intr-o oarecare masura – desi nu prea isi petreceau timpul impreuna fiindca ea il ignora de parca ar fi fost doar omul ei de serviciu, nu colegul sau de apartament. Singurele momente in care isi petreceau timpul unul in compania celuilalt mai mult de zece-cincsprezce minute erau atunci cand Lucy, verisoara lui, mai trecea pe la ei sa vada cum supravietuiesc unul in preajma celuilalt – si stia ca Aysel Moore nu era deloc rea sau o bestie cum pareau s-o descrie multi. Ea, banuia el, nu facea decat sa-si ascunda frustrarile legate de un subiect delicat din trecut – Lucy ii spusese ceva despre asta – in spatele unui comportament de copil irascibil, singur si de neinteles.

- Aysel, eu ma duc sa-ti fac patul, ii zise punandu-i bolul cu cereale pe tejghea. Tu vino sa mananci intre timp. Si ti-am calcat uniforma, e in...

- Stai, zise ea pentru prima oara in dimineata aceea si Ryan fu surprins s-o auda vorbind inainte sa termine micul-dejun. Cand nu era furioasa, nu tipa la el si nu era hotarata sa rada tot ce misca de pe suprafata terestra, vocea ei de copil era chiar dulce – atat de moale si de placuta. In fond, ea era, inainte de toate, o tanara de sapteprezece ani, cu aspectul si inaltimea unei papusi din bisque.

Se ridica apropiindu-se cu pasi mici de el si evitand sa-l priveasca in ochi. Banuia ca ceva o tulbura sau o irita fiindca tremura toata si isi musca buzele. Nu fusesera multe momentele, dar de fiecare data cand se intampla sa fie tulburata/iritata facea intotdeauna acelasi lucru; ori statea intr-un loc, ignorandu-l complet, privind in gol leganandu-se in fata si in spate, tremurand si muscandu-si buzele, ori se inchidea in camera ei pentru un timp, pana ii disparea respectiva stare.

In orice caz, niciodata nu il considerase suficient de real si important ca sa-i vorbeasca sau sa-l bage in seama.

- Nu-mi place sa iau micul-dejun de una singura in fiecare zi, zise atat de repede ca el nu intelesese decat “nu-mic-dejun-singura-zi” si fusese tentat s-o puna sa repeata ce tocmai a zis. Vazand ca Ryan se holba la ea de parca vorbise intr-o limba extraterestra, pufni dispretuitor si-l lua de mana ducandu-l de cealalta parte a tejghelii, in bucatarie, unde-l tranti pe un scaun. Tu ai mancat? mormai, iar el dadu din cap ca da, holbandu-se incontinuu la ea si la cum se chinuia sa se aseze pe scaunul inalt.

Poate a avut un cosmar. Unul care a facut-o sa realizeze ce papusa fara inima poate fi uneori, isi spuse el amuzat, stand cu capul sprijinit in maini si privind-o cum manca lovind imbufnata cu piciorul in lemnul dur al tejghelii.

- Cand am acceptat sa-mi impart apartamentul cu tine nu am facut-o doar fiindca aveam nevoie de o sluga, mormai ea cu gura plina si el tresari ridicandu-si capul, uimit.

Ce ciudat... Eu chiar eram sigur ca fix din motivul asta m-ai lasat sa stau aici si nu m-ai omorat pana acum.

Aysel ofta prelung si impinse in fata bolul inca plin cu lapte. Apoi, privindu-l pentru un scurt moment in ochii lui de culoarea granatului, spuse printre dinti:

- Stii tu, nu sunt foarte sociabila...

Serios? Nu observasem asta pana acum.

- Dar asta nu inseamna ca-mi place sa fiu singura, continua pe un ton moale, aproape imperceptibil, fata intristandu-i-se subit.

Vazand-o timorata, Ryan isi indrepta spatele surprins de cele ce auzise din gura fetei ce pana acum, de cand locuiau impreuna, scosese numai mormaieli, injuraturi de toate felurile, posibile si imposibile si replici usturatoare – in general, toate la adresa lui. Cat despre mutrita ei adorabila... Hm, o vazuse incruntata, ranjind malefic, alintandu-se si facand pe sefa, plictisita sau chiar indiferenta. Insa niciodata, nici macar o singura data, nu o vazuse trista sau melancolica sau cu orice alta expresie faciala sau sentiment de genul asta.

Ryan intinse mana spre capul ei micut, vrand s-o mangaie, dar si-o retrase la jumatatea distantei cand Aysel isi ridica fruntea spre el, spunandu-i pe un ton dojenitor in timp ce se juca cu o suvita cafenie si spiralata ce-i cadea pe sub barbie:

- De cand te-ai mutat nu ai stat o singura data cu mine la masa. Ce coleg de apartament mai esti si tu...!

Asta era? O deranjase ca el nu manca niciodata cu ea fiindca ii era teama ca asta ar putea s-o enerveze cumva si nu voia sa se aleaga cu alte vanatai sau membre rupte? Desigur ca el nu-i spusese asta, ci mai de graba izbucnise in ras, apoi se scuza trecandu-si mana prin parul negru usor buclat si ciufulit:

- Oh, Aysel, imi pare rau. Dupa ce m-ai batut in ziua aia chiar am fost sigur ca nu vrei sa ai de-a face cu mine si ca-ti ajung doar serviciile mele. Chiar nu m-am gandit pana acum ca ai nevoie si de companie...

Si ca din cauza orgoliului tau prostesc esti incapabila sa o ceri.

O roseata abia vizibila colora obrajii ca de fildes ai lui Aysel.

- Nu ți-o lua in cap, Ryan, ii zise dandu-i un bobarnac peste frunte. Tot ce vreau sa spun e ca pe langa o sluga am nevoie si de cineva care sa-mi tina de urat, un fel de animal de companie sau ceva.

Mi-as lua o pisica sau un caine, dar de ce s-o fac si sa arunc bani aiurea pe mancare si alte d’astea cand esti tu aici?

Insa remarcile ei acide nu il mai afectau si degeaba incerca acum sa arunce cu venin, caci el isi confirmase in sfarsit toate banuielile si nu avea de gand sa stea cu mainile in san. Chiar daca ea nu il rugase sau ii ceruse practic sa o faca, avea de gand sa-i tina de urat micutei bestii si s-o distreze, in speranta ca va reusi, intr-un viitor apropiat, s-o imblanzeasca.

- Bine, Aysel. De azi suntem prieteni, OK?

Ochii ei caprui stralucira intr-un mod ciudat si aproape chitai, sarind in sus de fericire, daca nu si-ar fi dat seama ca ar fi prea mult din partea ei. Avea o imagine si o reputatie de pastrat pana la urma! Si nici orgoliul si mandria ei de proportii inca nedefinite in Univers nu-i permiteau sa se manifesteze astfel.

- O sa fiu in continuare fata buna si generoasa cum te-am obisnuit si o sa te las sa crezi ca relatia noastra, de altfel una strict profesionala de sluga/bufon/obiect-de-alungat-plictiseala – stapana, este si una de prietenie. Acum du-te si imbraca-ti uniforma – la sapte jumate trebuie sa ne vedem cu Lulu si Tanie in fata la Starbucks si la opt trebuie sa fim la liceu. Hai, miscaaaa! ii spuse impingandu-l in dormitorul lui.

Lucy – Lulu – Alliot, era una din prietenele si colegele de clasa ale lui Aysel in acelasi timp in care era si verisoara si – incepand cu ziua aceea – noua lui colega de clasa. Nu stia prea multe despre relatia celor doua, mai ales ca nu reusea sa inteleaga cum temperamentala sa colocatara se intelegea bine cu superba lui verisoara ce lucra in modelling inca din scoala generala, fix genul de persoana cu aere de diva si prezenta mai mereu in fanteziile tipilor.

Pe Antonia – sau Tanie, cum ii zicea Aysel – Cooper, nu o cunoscuse inca, dar din ceea ce auzise in treacat pe la ea si pe la Lucy, intelese ca aceasta si colega lui de apartament erau cele mai bune prietene si ca era o tipa destul de dubioasa si excentrica si foarte cu capul in nori care credea cu tarie in existenta extraterestrilor si ca a fost rapita candva de acestia. Ciudat, dar aceasta Antonia ii aducea aminte de Anto, fata de care era indragostit inca din copilarie; o papusa cu carlionti aurii, ochii mari si albastrii precum cerul senin al unei zile de vara si chip angelic, plina de energie si gingasie, care vorbea foarte mult si repede, pe care o cunoscuse in Verona, Italia, cand a fost impreuna cu parintii sai in vacanta in Europa. Cu toate ca de atunci nu o mai vazuse vreodata, Ryan nu mai fusese indragostit de nimeni altcineva si toate relatiile lui se bazau pe atractia fizica.

Aysel Moore e unul din misterele vietii. Nu cred ca o sa reusesc s-o inteleg vreodata, isi spuse Ryan, gandindu-se la diferenta dintre ea si prietenele sale, in timp ce o astepta in holul de la intrare, rezemat de perete si cu mainile in buzunar, sa se imbrace si sa plece impreuna spre liceu.

Purta uniforma bleumarin de la Harbor Elite Highschool care-i venea de fapt foarte bine si se potrivea cu tenul sau deschis, trasaturile fine ale fetei, ochii caprui inchisi si parul negru. Camasa alba de sub sacou, descheiata la primii trei nasturi, cu cravata stransa lejer in jurul gatului ii oferea un look rebel si in acelasi timp irezistibil.

- Ryaaaaaaan, imbecil-incompetent-trantor-inutil-si-nesuferit-de-ingamfat! tuna Aysel din camera ei si acesta se indrepta cu pasi mici spre respectiva incapere, usor speriat de ce avea sa vada sau sa simta, sperand ca ceea ce o facuse sa strige in halul ala dupa el nu avea sa-si lase cumva amprenta pe fata sau orice parte a corpului sau.

Dar cand intra si o vazu si mai ciufulita ca mai devreme cand deabia se trezise, cu camasa alba descheiata si fusta neagra, cu pliuri, cazuta intr-o parte, chinuindu-se sa-si incalte sosetele lungi si negre izbucni in ras:

- Lasa-ma sa te ajut.

- Nuuuu, sari ea ca arsa, ducandu-si mainile la piept, realizand brusc ca prin descheietura camasii i se vedea sutienul din matase turcoaz si dantela neagra. Sa nu ma atingi, nebun pervers ce esti! striga aruncand cu perna in el.

Ryan fu cuprins de un nou hohot de ras, pe care de abia si-l stapani atunci cand o ridica in brate – minunandu-se in acelasi timp de cat de usoara era – si o aseza pe patul ei, inca nefacut.

- Uite, cum facem, ii zise el chicotind, luandu-i piciorul micut, cu glezna subtire si delicata, in mana.

Fata se zbatu pentru un timp, dar stransoarea lui era prea puternica. Eu iti pun sosetele, iar tu te inchei la camasa. E un risc mare, ii zise amuzat, gandindu-se la ceea ce i-ar putea face pe urma, dar nu mai avem timp la dispozitie, continua, aruncandu-i un zambet usurat atunci cand o vazu concentrata sa-si incheie nasturii.

Dupa ce in mai putin de zece minute o ajutase sa-si imbrace si restul uniformei de toamna – constituita dintr-un cardigan si un sacou rosu cu emblema liceului si o funda neagra – si o pieptanase in timp ce ea isi dadea cu putin rimel si gloss pe buze, parasira apartamentul intr-o liniste mormantala; el fiind surprins de cat de cuminte si ascultatoare fusese Aysel, iar ea fiind prinsa in lumea ei, pasind distrata in fata lui, pastrand totusi in jurul sau tipica si renumita-i atmosfera infricosatoare.

Pe Ryan incepuse sa-l fascineze mica bestie cu care locuia inca de cand o vazuse sarind ca un copil in bratele lui Lucy, iar dupa cateva zile il luase la bataie. Dar dupa tot ce a vazut in ziua aceea, caracterul ei vulcanic il incita din ce in ce tare. Si mai era si faptul ca el chiar isi dorea sa se apropie de ea, ca aceasta sa nu se mai simta singura si sa se imprieteneasca acum ca tot erau colegi de apartament. Pana la urma, Aysel era doar un copil neinteles si duritatea ei era de fapt felul prin care evita sa-si exteriorizeze sentimentele.

De fapt, la partea asta, cred ca o inteleg mai bine ca oricine, isi spuse ridicandu-si privirea spre Aysel... Aysel care trebuia sa fie in fata lui, la cativa pasi distanta, iar acum disparuse!

Fata asta...

- Taniiieeee! se auzi strigatul ei copilaros si isi intoarse privire spre statia de metrou Lexington in apropierea careia se afla si cafeneaua Starbucks unde trebuiau sa se intalneasca cu verisoara lui si prietena cea mai buna a lui Aysel, in ale carei brate micuta bestie sarise aproape daramand-o.

Langa cele doua fete ce se imbratisau cu afectiune ii zambea cu aroganta-i specifica Lucy al carei chip alb contrasta cu parul de un negru stralucitor si uniforma rosie care deabia ii acoperea coapsele puternice. Desi era un model faimos de foarte mult timp, Ryan era foarte mandru ca verisoara lui nu se lasase influentata de mediul si persoanele cu care lucra, nu devenise o usuratica si ramasese aceeasi Lucy aroganta, greu de impresionat – uneori chiar insensibila si snoaba – rationala, realista, genul de fata care nu viseaza aiurea la orice lucru si stie ca trebuie sa munceasca pentru ceea ce vrea si nu se lasa prea usor calcata in picioare. Totusi, ca orice persoana de calibrul ei avea unele momente – care tindeau sa fie tot mai dese de cand devenise imaginea unei case de moda din Japonia – cand isi lua aere de diva.

Scutura capul pentru a-si indeparta suvitele negre ce se incapatanau sa-i intre in ochi si-si indesa mainile in buzunarele pantalonilor, apropiindu-se de cele trei fete cu un zambet larg.

- Buna, Ryan se apleca si o saruta pe obraz pe verisoara lui.

Lucy il trase de cravata, soptindu-i amuzata la ureche:

- Cum de te-a lasat Aysel sa vii nemachiat in prima ta zi la Harbor Elite? Sau deja ai reusit sa-mblanzesti micuta bestie?

Ryan ii ciufuli parul verisoarei sale – care se bosumfla numaidecat – razand cand cealalta fata se apropie de el, zicandu-i cu un zambet distrat:

- Ahm, scuze, nu te-am observat; eram prea ocupata cu adorabila mea prietena – ii saruta apasat obrazul lui Aysel care toarse intocmai ca o pisica, agatata de gatul ei.

Fata – mai scunda decat verisoara lui, dar cu siguranta mai inalta decat Aysel – avea un chip alb ca marmura, cu trasaturi fine si niste ochi albastrii incadrati de parul scurt, blond si carliontat; esarfa si clamutele rosii din par, asortate sacoului uniformei, ii dadeau un look frantuzesc si dragalas in acelasi timp. Nu doar numele si atitudinea ii a aminteau de Anto, ci si infatisarea sa. Dar nu voia sa traga concluzii pripite sau sa-si faca iluzii desarte, asa ca se facu ca nu observa acele asemanari destul de izbitoare.

Ce noroc ai, Ryan, isi spuse el analizandu-le pe cele doua prietene ale micutei bestii cu care locuia, sa fii inconjurat de doua fete frumoase.

Privirea i se opri asupra lui Aysel care se dezlipise de blonda si vorbea acum la telefon, departandu-se de ei si afisand o atitudine cu totul si cu totul diferita fata de cea de mai inainte, cand se pisicea in bratele prietenei sale. Nu, Aysel cu siguranta nu e frumoasa in felul ala. Ea e dulce si inocenta si magica pe cat este si salbatica, rautacioasa si malefica. Cu Aysel nu as putea forma un cuplu niciodata; in schimb cu prietena cea blonda – clar da! Cat despre vara-mea... Cand eram copii i-am zis de multe ori ca o sa ma insor cu ea!

- Tu esti verisorul lui Lulu si noul coleg de apartament al lui Aysel, nu? relua blonda energic, trezindu-l din contemplarile sale. Pai, ce sa-ti spun, facu ea lipindu-si aratarul de buzele micute si rozalii si intinzandu-i apoi mana, razand: Eu sunt Antonia Cooper. Saptispe ani, gemeni cu ascendent in scorpion, lidera clubului de arta, fana infocata a lui Brad Pitt – tipul ala ar trebui s-o mai lase pe Angie si sa-si faca putin de cap cu fanele lui. Stii tu, pentru publicitate! – si sustinatoare a drepturilor extraterestrilor, care – apropo – am impresia ca m-au rapit candva, probabil in scoala generala... Hehe, dar nu cred ca te intereseaza asta. Asa ca ma voi preface ca am sters tot ce am zis mai devreme, lasand doar Antonia Cooper, si tu o sa ma crezi, bine?

-Aaah... Da, eu sunt Ryan Thompson, ii raspunse el strangandu-i incurcat mana cand se prinse ca vorbise cu el in tot acest timp.

Cum putea cineva sa vorbeasca atat de mult si atat de repede? Plus ca nici macar nu intelesese mare parte din ceea ce-i spusese, inafara esentialului si anume: ca pe cat e de frumoasa si atragatoare, pe atat e de dubioasa si excentrica.

-Incorect, zise Aysel cu raceala intorcandu-se la ei, bagandu-si telefonul in buzunar. Tanie, el este Ryan Thompson sluga mea si din cand in cand obiectul de alungat plictiseala care se intampla sa aibe o oarecare legatura de sange cu Lulu. Putem sa plecam acum? E fara zece.

Aysel Moore... Ai sa ma lasi vreodata sa-ti vad adevarata fata?

[Mad Hatter]

Helăăău, ma' Cherie ! *huuuugs*
Cum ţi-am spus că voi trece înainte ca iubitul meu calculator să facă 'puf şi pa!' , nu am putut să nu mă ţin de mica-marea mea promisiune. ^^
Well, well, well. Când am citit prima dată ficul, am făcut-o pentru titlul ales şi pentru personajele originale şi geniale prin felul lor unic. Sau, am mai citit şi fiindcă era scris de tine - am impresia că mă pot numi o admiratoare a ta - şi eram curioasă să văd despre ce este vorba în minuntaul tău fic. Nu vreau să par linguşitoare or smth like that, nu am motive, dar ce Dumnezeu să critic ?

Titlul: Două sute şapte. Interesant, măi. Foarte, fiindcă e şi misterios. Nu m-am gândit prima dată că se va numi aşa doar fiindcă...ei na', din cauza unui număr de apartament. :]] Ceea ce mă bucură, really. ^^

Personajele:
Aysel : un înger diavolesc ? Tipa e ciudat de...drăguţă şi dubios de rea. Sunt curioasă să aflu ce s-a întâmplat în trecutul ei de a devenit aşa de nu-ştiu-cum. Dar îmi place muult-muult-muult că e orgolioasă şi dulce. : ))
Ryan : cute name, girl ! : x Pe superbul tânăr îl ador. Am o vagă bănuială că el şi Tonie au să fie împreună sau chiar că fata respectivă e fata de acum mulţi-mulţi ani. Actually, sunt sigură. Eniuei. De ce-mi place de Ryan ? Poate aş fi vrut mai multă descriere în legătură cu el, e ok şi aşa. Well, fiindcă e ordonat şi aşa blââând şi duuulce şi înţelegăăător. ^^ Mă rog, ai înţeles tu de ce.
Despre celelate două fete nu mă pot pronunţa încă fiindcă nu le-am cunoscut aşa bine ca pe Ryam sau Aysel.
Greşeli de tastare/exprimare nu am observat, îmi cer scuze dacă au fost şi eu nu le-am văzut pentru a te corecta. Îmi place prima frază de la capitolul unu şi melodia aleasă pentru fic. Îi genială. <3 Cum cred că ţi-am mai spus, descrii foarte bine! Atât sentimentele personajelor, persoanele, cât şi locurile. Iar dialogurile, replicile de fapt, nu sunt seci. Ba eu chiar le ador pe unele. :]]
Aştept continuarea cu nerăbdare. Îţi urez mult-mult-mult spor la scris şi multă imaginaţie ! *huuuugs*

xoxo

[Cherie]

Bună xD. Mai întâi, Mirunelu, mulţu mult pentru comentariul tău - noi n-am mai vorbit de mult, nu crezi :)) ? - şi sper să mai treci pe aici.

Oricum, am venit în sfârşit cu continuarea. Ştiu că mi-a luat enorm de mult, dar am avut nişte probleme. Şi de sănătate şi cu şcoala, sper să mă înţelegeţi. Nu că nu ar fi o chestie tipică nouă capricornilor să întârziem în orice domeniu şi voi nu v-aţi fi obişnuit deja cu asta din celelalte proiecte ale mele :)). Bun, înainte să vă las, vreau să postez melodia care m-a inspirat pentru capitolul acesta şi anume David Hodges - When It All Goes Away. O să încercaţi, desigur, să vă daţi seama cum anume, dar o să aflaţi curând că pe Aysel şi Ryan - căci pe acest subiect m-a inspirat - îi leagă mai mult decât apartamentul pe care îl împart... dar hai să nu vă spun totul chiar acum. Hai că vă las să citiţi, lectură plăcută, o seară bună, baftă pe la teze că ştiu că toţi aveţi probleme cu ele :)).

[center]2[/center]

[center]Eşti prost fiindcă eşti prea bun.[/center]



-Deeeeeci, Ryan, ce părere ai de Harbor Ellite? întrebă Tanie pe un ton jucăuş, jucându-se cu o spirală din părul său blond şi sorbind graţios din Machiatto-ul ei.

Îşi ridică privirea spre ea, forţându-se să-şi amintească cum decursese ziua până atunci. Cele câteva ore petrecute la liceul Harbor trecuseră ca prin farmec şi chiar dacă Ryan nu le avea din totdeauna cu noţiunea timpului, de data asta chiar nu reuşea să-şi dea seama cât de repede trecuse ziua aceea, de când diriginta îl prezentase în faţa tuturor şi toate fetele, care până atunci fuseseră adâncite în flecărelile lor despre cum îşi petrecuseră vacanţa, băieţi, bârfe şi modă, îşi îndreptaseră atenţia spre el, plăcut impresionate de ceea ce văzuseră şi apoi îl trimisese în ultima bancă de la fereastră, alături de verişoara sa.

-Nu ştiu ce să zic, ridică din umeri. E prima zi de când învăţ aici...

-Dar ce s-a întâmplat cu tine? îl întrebă cu un zâmbet atât de dulce că îşi simţi obrajii arzând. Pari abătut. E destul că avem deja o persoană ale cărui corăbii s-au înecat dintr-o dată, râse făcând semn spre Aysel care îşi terminase de ciopărţit croissantul cu furculiţa şi acum se juca abătută cu paiul verde de la ciocolata ei caldă.

De fapt şi de drept, Aysel era ceea ce-l preocupa pe el încă din momentul când se întâlniseră înainte de a se îndrepta spre liceu. Era curios să afle de ce convorbirea aceea telefonică pe care o avusese de dimineaţă îi stricase pur şi simplu buna-dispoziţie şi ce se ascundea în spatele reacţiei pe care o avusese când Jake Nichols, colegul lor şi prietenul lui din copilărie, se apropiase în pauză de banca lui şi a verişoarei sale să-l salute.

-Bună, fetelor! Şi Aysel, le salutase galant pe toate trei, aruncându-i celei din urmă un zâmbet cordial, apoi dăduse mâna cu el: Ryan, omule, ce faci? Trăieşti? O singură dată nu m-ai sunat şi pe mine de când ai venit în New York. Păi e frumos aşa, măi?

-Bănuiesc că nu, i-a răspuns într-un târziu, cu privirea aţintită asupra lui Aysel care rămăsese blocată, cu mâinile în aer, iar tenul ei alb precum marmura se înroşise exagerat de tare. Ryan nici nu îi mai acorda atenţie; începuse să turuie lângă el şi să le facă pe Tanie şi Lulu să râdă.

Tot restul orelor se gândise numai la acest lucru şi nu reuşise să-şi scoată din cap imaginea unei Aysel-zisă-şi-Bestia îmbujorate, iar tot felul de întrebări îi încolţiseră în minte. Nu ştia ce sentiment predomina mai mult – îngrijorarea faţă de schimbarea sa bruscă de dispoziţie sau curiozitatea faţă de reacţia aceea nespecifică ei.

Dacă motivul pentru care Aysel e aşa este o subită îndrăgosteală de amicul meu?

Numai gândindu-se la asta îl pufnise râsul; chiar dacă Jake vorbea despre atitudinea ei de bestie ca fiind atrăgătoare şi sexy în aceeaşi măsură în care era înfricoşătoare şi de temut, nu şi-o putea imagina pe Aysel îndrăgostită sau împreună cu afemeiatul ăla. Sau da?

-Chiar Aysel, zise Lulu după ce terminase să-şi dea unghiile cu ojă, ce-ai păţit?

Fata tresări. Sorbind din paharul cu emblema de la Starbucks îi răspunse pe un ton sec:

-Nimic interesant. Dar nu ne-ai spus nimic despre vacanţa ta, Tanie. Cum a decurs vizita anuală la rudele din Verona?

De data aceasta fu rândul lui Ryan să tresară şi gândul îi zbură iar la Anto a lui, copila blondă şi zvăpăiată pe care o cunoscuse în acel minunat oraş şi de care se îndrăgostise iremediabil şi la felul în care aceasta avea atâtea în comun cu Tanie.

-Da, bine că mi-ai amintit, chiţăi blonda, răsturnând conţinutul genţii sale colorate pe masă, am luat ceva pentru voi. Punguliţa verde e a lui Aysel, cea mov a ta, Lulu – dar aş vrea să le desfaceţi acasă. Şi... Ah! Îmi pare rău, Ryan, ţi-aş fi luat şi ţie ceva, dar nu aveam nicio idee despre ce ţi-ar putea plăcea şi nu am vrut s-o dau în bară. Dar mă revanşez eu, surâse ea dulce.

-E... în regulă, îi zise cu o voce răguşită, apoi tuşi scurt. Uhm, mergi des în Verona? o întrebă el cu toate că răspunsul era evident din moment ce Aysel spusese vizită anuală. Am fost şi eu o dată în vacanţă acolo şi frumuseţea oraşului m-a marcat pe viaţă.

În exuberanţa sa, Tanie îi luase mâinile într-ale ei, vorbindu-i visătoare şi privind undeva dincolo de el şi în acelaşi timp în ochii săi căprui închişi:

-Nu-i aşa? Verona este peste dar şi poate cel mai minunat, romantic şi feeric loc din lume sau cel puţin din cele văzute de mine. Ador oraşul ăla, îmi petrec acolo fiecare vară, încă de la grădiniţă. M-aş fi mutat acolo dacă părinţii mei nu ar fi avut o carieră aici, în State. Dar asta nu mă împiedică să-l vizitez ori de câte ori doresc, pentru că părinţii mei ştiu că după ei şi prietenele mele, cel mai mult iubesc acest oraş, mai mult decât pe Brad Pitt şi extratereştrii...!

Dar Ryan nu mai era atent la ea şi limbariţa de mult, chiar de la partea în care o auzise spunându-i că vizita Verona încă de când era mic copil. Ştia, era atât de sigur că ea era Anto a lui că nu-şi putea ţine în frâu emoţiile. Până nu atunci nu voise să creadă, dar analizându-i gesturile, felul în care vorbea şi se încrunta, ridicându-şi uşor sprânceana stângă, într-o expresie de uimire, tonalitatea, fluiditatea, sclipirea din ochi descoperise că toate aparţineau fetei de care se îndrăgostise acum mulţi ani şi pe care credea că nu avea s-o mai revadă vreodată. Ştiind asta acum, îi venea s-o strângă în braţe, s-o copleşească cu săruturi şi să-i mărturisească dragostea-i eternă. Dar îşi scutură capul, alungând aceste gânduri patetice.

Una te urăşte deja, alta te suportă că-i eşti rudă. Nu vrei s-o dai în bară şi cu a treia, nu? îşi spuse râzând în sinea lui.

Era, pur şi simplu, atât de beat, nebun de fericire, că nu mai reuşea să gândească coerent şi zâmbea fără oprire, de parcă muşchii faciali i se blocaseră în poziţia aceea, sperând să nu observe nimeni ca să nu fie nevoit să dea explicaţii. Acum că ştia că Tanie era de fapt Anto, fata pe care o iubise din totdeauna şi din cauza căreia nu mai fusese capabil să simtă ceva pentru o altă fată, avea să ia lucrurile încet, fără să o preseze să-şi amintească de el sau s-o facă să se simtă inconfortabil şi să-i mărturisească ceea ce simţea pentru aceasta la momentul potrivit.

Dacă nu era Aysel...

Aysel!

Toate astea i se datorau ei, colegei sale de apartament, micuţei bestii. Aşa că, fără să fie conştient de ceea ce făcea, dintr-un simplu impuls cauzat de fericirea sa excesivă, îi luă în mâini capul micuţ şi încadrat de zulufi ciocolatii şi-i sărută pătimaş fruntea ca de fildeş, lăsându-le pe toate fără cuvinte.

-Scuză-mă o secundă, murmură Aysel cu o calmitate atipică.

Tanie şi Lulu se holbau şocate când la ea, când la Ryan care le privea nedumerit, întrebându-le din priviri ce era cu reacţia aceea a lor. Lulu încerca să-i facă un semn discret către Aysel, apoi spre gât, scoţând limba şi încrucişând ochii, în timp ce Tanie suspina în mod teatral.

Aysel se întoarse la paharul ei din care luă o înghiţitură mare, umflându-şi obrajii, apoi se întoarse către Ryan, privindu-l cu ochii ei căprui şi sprânceana ridicată în mod sarcastic, parcă cerându-i o explicaţie pentru gestul de mai devreme. Tânărul deschise gura să zică ceva când se trezi împroşcat în faţă de ciocolată caldă.

-Nu-mi amintesc să-ţi fi spus că îţi dau voie să mă atingi, tună ea. E de-ajuns că stau cu cineva ca tine în casă şi aproape m-ai văzut dezbrăcată. Tu chiar nu-ţi poţi ţine mâinile acasă?

-Oh, Aysel, băiatul chiar nu a avut nicio intenţie de genul acela. Pur şi simplu nu şi-a putut stăpâni impulsul când te-a văzut cât eşti de adorabilă, încercă Tanie să liniştească apele, în timp ce îl ajută pe Ryan să-şi şteargă ciocolata de pe faţă.

-Da, Aysel, nu mai fi aşa sălbatică. Toată viaţa o să simţi nevoia să te răzbuni pe toţi bărbaţii din cauza a ceea ce ţi-a făcut taică-tău? replică Lulu, cu răceală.

Chiar dacă Lucy îşi iubea enorm prietena şi ar fi făcut orice s-o ferească de necazuri, îi înţelegea personalitatea problematică şi tulburările sale obsesiv compulsive şi tocmai din această cauză nu îi putea permite să se mai poarte ca o sălbatică. Sau cel puţin, nu cu Ryan care îi suporta oricum prea multe. Dar oricum verişorul ei era un sado-maoschist desăvârşit, aşadar nu era de mirat faptul că personalitatea ei instabilă îl fascina atât de mult că voia s-o cunoască mai bine şi să-i devină prieten, poate chiar confident.

Tanie o privea şocată, aplecată peste masă şi cu şerveţelul în mână; de mult bruneta nu mai fusese atât de dură cu Aysel. Ştia că tot ceea ce spunea bruneta era spre binele lui Aysel, însă Lucy ştia doar o parte din trecutul îngrozitor şi tragic al micuţei lor prietene.

Ryan era confuz; vedea că se întâmplase ceva, auzise ce îi spusese verişoara sa lui Aysel, dar nu reuşea să-şi dea seama de gravitaţia situaţiei sau de ce toate trei îngheţaseră. Până când o simţi pe Aysel lângă el adunându-şi lucrurile şi tremurând toată.

-Mişcă, îi zise ea printre dinţi, ferindu-şi privirea de-a lui.

Se făcu că nu o aude.

-Ţi-am zis să te mişti – vreau să plec acasă!

Vocea îi suna ciudat, gâtuită şi aproape imperceptibilă. Ceea ce-l făcu să se îngrijoreze; întinse mâna evaziv spre ea, vrând s-o mângâie, dar se opri când o auzi din nou, şoptind înăbuşit:

-Te rog, Ryan. Lasă-mă să plec...

Din reflex se uită la Lucy care-i făcu semn din cap s-o lase să treacă. Tanie era îngrijorată, dar nu interveni; Aysel ura să fie compătimită de ceilalţi şi prefera să-şi lingă rănile, să fie singură şi izolată. Cum fusese din totdeauna.

Ryan continua să privească în urma ei chiar şi după ce aceasta ieşise din local, întrebându-se dacă era cazul să facă ceva sau nu. Dar curiozitatea lui era prea mare şi se gândea că Lucy, probabil fără să vrea, o rănise mai tare de cât credeau ei că a făcut-o.

-A fost prima oară când am văzut-o plângând, remarcă Lucy oftând uşor, privindu-şi meditativ unghiile.

Ryan se întoarse brusc cu faţa spre ea:

-Plângea?! Mă duc acasă, mi-e teamă să nu facă vreo prostie.

Fetele îşi îndreptară privirea spre el, uimite.

-Îmi pare rău, voi staţi cu Aysel câteva ore pe zi. Eu sunt nevoit, în schimb, să lucrez pentru ea ca să stau în casa ei, spuse cu amărăciune. Şi orice ar fi, indiferent de riscuri, vreau s-o dezvăţ de obiceiurile astea prosteşti. Pa, verişoară. Mi-a făcut plăcere, Tanie. Mai vorbim.

O auzi în spatele său pe Lucy râzând şi pe Tanie spunându-i brunetei că speră să fie totul în regulă.

Tanie...

De fapt Anto.

Ba nu, Antonia nu se schimbase deloc de când o întâlnise prima oară în copilărie. Iar acum – precum şi atunci când se despărţiseseră – nu-şi putea lua mintea de la ea sub nicio formă. Era îndrăgostit nebuneşte de această fată mult prea energică şi vorbăreaţă şi de imaginaţia sa incredibil de bogată. Adora părul ăla blond al ei, scurt şi cârlionţat şi ochii mari şi albaştrii, parfumul cu aromă de căpşune, pielea albă şi fină, buzele subţiri şi roşii, obrajii îmbujoraţi. Şi era conştient că ceea ce simţea el – de fapt tot ce simţise faţă de amintirea sa – nu era deloc sănătos şi că ar trebui să o lase mai moale, dar acum că o avea aproape de el mai mult decât oricând şi asta datorită verişoarei sale şi lui Aysel, nu se putea abţine.

-La dracu’! Unde-şi ţine telefonul ăla?!

Era îngrijorat pentru Aysel, poate mai mult decât se aştepta să fie, cu toate că mintea-i stătea numai la blondină. Dar cea dintâi era mult mai importantă pentru el fiindcă datorită ei avea, practic, un adăpost. Căci atunci când venise în oraş, acesta fiind sigur că “afacerea” cu mutatul fusese deja înfăptuită de verişoara lui, ea nu-i spusese da fapt că nu se ocupase de asta şi că noua sa colegă de apartament, renumita Bestie, nu avea nici măcar o idee în legătură cu faptul că aveau să devină colocatari. De menţionat şi faptul că nici nu fusese nevoie de un efort supraomenesc pentru a o convinge şi că aceasta acceptase ca el să locuiască în imensul ei apartament cu doar câteva condiţii, deloc imposibile şi înjositoare cum le credea Lucy.

Şi totuşi, pe lângă toate astea şi doar într-o lună, Ryan ajunsese să se ataşeze cumva de Aysel. Deşi rareori, o văzuse şi în momentele ei de vulnerabilitate când nu putea dormi şi îl ruga să-i pregătească o gustare nocturnă sau când îi cerea să o ajute la diferite lucruri, ca de exemplu să ia o carte de pe ultimul raft al bibliotecii de unde ea nu ar fi ajuns decât urcându-se pe un scaun, ştia că era o persoană bună.

Urcă scările în fugă, grăbit și neatent, câte trei deodată fiind prea îngrijorat, sperând ca ea era cuminte acasă şi nu se apucase să facă cine ştie ce prostie. Nu îi era frică neapărat de ce ar putea păţi Aysel cât îi era teamă pentru persoanele şi lucrurile aflate în momentul acela în jurul ei. Bine, era puţin îngrijorat şi de cum se simţea ea – o văzuse pentru prima dată atât de afectată de ceva.

-Bună ziua, doamnă Jefferson, o salută cu un zâmbet forţat pe vecina lor.

-Bună tinere. Tocmai ce-am văzut-o pe domnişoara Moore... Nu ştiam că are de gând să se mute; bine că ai venit tu să o ajuţi. Sărăcuţa târa singură nişte valize pe culoar...

Ryan o privi uluit, neînţelegând ce vrea să zică şi îşi înteţi ritmul, sărind peste ultimele cinci trepte şi aproape rupându-şi gâtul.

Ai să mi-o plăteşti pentru asta, Aysel Moore. Cu vârf şi îndesat...

Ajunse în dreptul apartamentului lor fix când uşa se deschise şi Aysel scotea afară un geamantan cât ea de mare, un geamantan pe care el îl recunoscu ca fiind al lui:

-La dracu’ ! La dracu’, la dracu’, la dracu’ cu toţi! Slăbănoaga de Lucy, idiotul de Ryan... Să stea cu ea şi să se ducă naibii amândoi!

Se ciocni de el şi brunetul o apucă de umeri, întorcând-o cu faţa spre acesta. Ea îl privi contrariată şi în acelaşi timp plină de repulsie. În momentul ăla arăta mai sălbatică decât oricând.

-Uite, Aysel, începu să spună, gâfâind, jur că nu te înţeleg şi că-mi dai mari dureri de cap, eşti extrem de dificilă şi mai capricioasă decât vremea şi am mare noroc cu nervii mei de oţel fiindcă aşa reuşesc să-ţi fac faţă... Dar, daaar... Pe dracu’! Ce tot încerc să fac? Eşti incurabilă, oricât aş vrea să te ajut.

Îşi închisese ochii şi îşi avea pumnii strânşi, sprijiniţi pe umerii ei micuţi. Cu toate acestea, repulsia şi contrarierea din ochii ei căprui dispăruseră complet lăsând în urma lor doar uimirea.

-Lucy are dreptate, degeaba încerc să mă apropii de tine şi să te ajut. Nu o să accepţi niciodată pe cineva ca mine să-ţi fie prieten şi oricât de prielnice mi-ar fi condiţiile oferite de tine prefer să mă mut în altă parte decât să ştiu că la fiecare gest sau greşeală pot să rămân fără diferite membre.

Oftă prelung şi, începând să râdă, îşi continuă monologul, cu ochii închişi, sub privirile ei uimite:

-Doamne, ce tot spun? Ai putea să mă învineţeşti chiar şi în secunda asta. Ceea ce nu înţeleg eu este de ce nu...

-Eşti prost, îl întrerupse ea cu voce înceată.

-Poftim?

-Am spus că eşti prost. Tu chiar eşti prost, Ryan. Foarte prost. Extrem de prost. Şi de aia nu reuşeşti să stai cu o tipă mai mult de câteva zile. Că eşti prost. Eşti prost fiindcă eşti prea bun. Îţi pasă prea mult, iar nenorocitele alea nu te merită.

Nu-i venea să creadă cele auzite; ei nu vorbiseră niciodată despre el şi tipele cu care a fost înainte sau despre ce vrea el de la o relaţie sau orice altceva, pe tema asta sau nu. Dar îşi amintea de o ceartă legată de acest subiect pe care o avusese cu Lucy într-o seară când ea venise în vizită şi jucaseră Monopoly – după ce Aysel adormise pe umărul lui pe canapea, fără să ştie acest lucru – în care îi reproşase aceleaşi lucruri. Ceea ce însemna... Aysel fusese trează atunci?

Dar de ce se gândea la toate astea acum? Aysel, adevărata ei faţă i se arătase acum când descumpănirea pusese stăpânire pe el mai intens decât oricând şi era atât de vulnerabilă – şi într-un fel ciudat, chipul ei brăzdat de lacrimi îi părea extrem de adorabil – că nu se putu abţine şi o strânse, cu stângăcie şi reţinere, în braţe.

-Zău... eşti prost, atât de prost că mi-e milă de tine, îi spuse cu fruntea lipită de pieptul său, strângându-i cămaşa în mâini, lăsându-l fără cuvinte.

[Mad Hatter]

Heei, Cherie ! *huggies*

Este evident că am trecut pe-aici, trebuia şi era oarecum obligatoriu. :"D
Am citit şi în timp ce savuram cu o plăcere deosebită capitolul , ascultam şi melodia după care ai fost inspirată. Uite aşa, aflu eu de cântăreţi cu un glas mirific. <3 Ah, superbă melodie, de altfel.
Oricum, mi-a plăcut enorm de mult citatul acela de la început şi sincer, uneori fac pe la sfârşit legătura dintre capitol şi el. XDD
Oh, nu am văzut vreo greşeală de tastare/exprimare, dar am impresia că totuşi am zărit una, deşi ştiu că mă înşel. :- ? Eniuei.
Dialogul, evident nu a fost sec. La sfârşit, deja eram cu ochii lipiţi de ecran. Ultima frază m-a lăsat „topită” , mai rău ca îngheţata lăsată în soare. <3 A fost...GENIALĂ.
Vai, vai, vai! Eram sigură că Tanie este Anto. Eram foarte sigură! Dunno, avea toate semnele. Totuşi, n-o prea plac. Adică e drăguţă şi chestii , dar o prefer mai mult pe Aysel , pentru comportamentul ei vulcanic şi ieşit din comun, care pe mine mă atrage, mă face să o ador imediat. Iar când vine vorba de Ryan, nici nu am ce comenta. Ai reuşit să-l faci sa fie...vai, superb. Tipul perfect, tipul răbdător şi bun. <3 Cine nu l-ar vrea?
Ăă, nu credeam că verişoara lui va reacţiona aşa, adică să îi i'a apărarea lui R. în faţa lui Aysel , dar m-a bucurat foarte mult asta. Şi nici R nu credeam că avea să o pupiceească pe A , dar asta mi-a plăcut extra-mega-hiper-mult! *laughs*
Mă rog, acţiunea nu este grăbită, merge lin şi frumos şi trebuie să recunosc că ai un vocabular foarte...cum să zic, bine dezolvtat, na! : ))

Erm, în caz că am uitat ceva, dau edit.
Îţi urez mult spor la scris şi sper că ai să vi repede cu continuarea! >:D<

M.

[History]

Încerc să trec peste starea de ohhh-tocmai-am-pierdut-un-comentariu-de-30-de-rânduri-când-am-apăsat-preview şi să-ţi spun că am dat de Două sute şapte absolut întâmplător. Eram curioasă dacă mai există cineva pe Zup care ascultă Trading Yesterday şi, uite aşa, te-am găsit, Cherie., şi mi-am adus aminte că aveai ficul-ăla-mirobolant-în-colaborare-cu-Teh-pe-care-l-devoram-efectiv *uitasem cât farmec are scrisul legat*.

Acum că am ieşit din starea *capitol inspirat de David Hodges* ţin să-ţi spun că-ţi ador ficul. Îmi place cum ai construit-o pe Aysel, caracterul ei m-a lăsat speechless. Sunt de părere că e atât de antisocială doar pentru că îi e frică să se exteriorizeze şi se teme de privirile pline de binevoinţă ale posibilului confident. Căuatm de foarte multă vreme un personaj ca Aysel, îi înţeleg toate capriciile şi mă regăsesc oarecum în descrierea pe care i-ai făcut-o. Sunt foarte curioasă să aflu cum s-a desfăşurat trecutul ei, părea foarte afectată după schimbul acela de replici cu Lucy.

Îmi place Ryan dar nu-mi place că-i place de Tanie. Îl vreau doar pentru mine Aysel.

Nu mă simt în stare să rescriu comentariul acela care mi s-a şters *Zuppy, eşti lamentabil* deci cam atât pentru moment. Aştept capitolul următor şi îţi dorec multă inspiraţie.

PS: Scuză-mi greşelile de tastare, sunt semi-adormită-cu-un-ochi-în-caietul-de-mate.

[βεκi]

Helau, helau. Ce mai faci, sweety >:D<? Aw, de cand nu am mai vorbit : )).
Ma plictiseam aseara si navigam fara un scop anume pe zup cand am dat te noul tau fic. Cand am vazut ca scrie Cherie, mi-am zis ca o sa fie ceva interesant. Wow, si chiar e :3 .
Deja m-am indragostit de fic si nu ai idee cat de mult astept continuarea o.o Sunt chiar foarte curioasa sa vad ce se va intampla in continuare.
Imi plac mult personajele. Wow, chiar sti cum sa le conturezi, cum sa le descri sentimentele, atitudinile, gandurile etc, etc, astfel incat sa ii inteleg perfect.
Imi place la nebunie de Aysel (love her name). Imi place caracterul ei, incat ma regasesc de multe ori in ea : )). E asa vulcanica, rea, nesuferita, dar in acelasi timp atat de dragalasa si inocenta. How ? o.o E uimitoare. Si, wow, trecutul ei...chiar m-a lasat in ceata. Sunt foarte curioasa sa ii aflu trecutul, ceea ce o face sa se comporte asa cu toti baietii. Sper ca taicasu' nu a facut nimic de regretat, altfel il omor .___.
Si Ryan, god, tipul asta e genial. Atat de perfect T_T. Si e atat de grijuliu, bun, atent.Atat de rabdator. Cum are grija de Aysel, cum nu se enerveaza niciodata. Chiar e atat de calm o.o Mi-a placut sfarsitul ultimului capitol. Yea, that's right. Tipii buni sunt luati de fraieri de cele mai multe ori...de fapt, mai mereu ._. Si that sucks. E uimitor cum Aysel vede altfel lucrurile, nu e ca toate acele fete. Si e atat de...directa : )) De cate ori l-a facut pe sarmanul baiat prost? xD.
Cuplul asta deja imi place mult. Tanie asta...wow, sper sa ii treaca repede "dragostea" pentru ea. Nu o pot numi dragoste ._. Nu imi place tipa...adica imi place comportamentul ei, modul cum ai descris-o, dar nu imi place rolul pe care il are in aceasta poveste. Si Lucy este un personaj destul de interesant, misterios.
Ehe, chiar am devenit fana acestui fic. Sper sa pui continuarea repede >.< Nu am nimic de comentat, chestii legate de moduri de expunere, greseli, bla bla. Cred ca sti prea bine ca nu exista astfel de probleme la tine. Si imi place la nebunie aranjarea ta in pagina. Foare ordonata.
So, bafta in continuare si spor la scris.

[Me_Samy]

Omaga, e cel mai tare fic pe care l-am citit in ultima vreme, esti geniala, deci geniala.
Doamne, deci e sublim,perfect si total pe gustul meu, nu am cuvinte sa descriu cat de mult imi place,nu am gasit greseli cu tona, este scris cu diacritice, totul este impecabil,fragmentele sunt delimitate, esti cea mai buna naratoare la persoana a treia de care am avut parte pana acum. Iti urez mult succes in continuare si bafta la scris.Btw se vede ca Ryan este un personaj, nu prea dai des de astfel de baieti ;]
La revedere