Don't cry...

[Nya.]

ok, so here`s the next cap... I hope you will like it, cuz am stat o groază să scriu la el :)) oricum... scuzaţi că l`am postat aşa greu, dar şcoala nu prea îmi permite să scriu la fic`uri...

Capitolul 5: Ireal

Mi se părea totul atât de ireal și fantasmagoric, încât am închis ochii și mi-am clătinat capul. Când am deschis iarăși ochii, blondul era încă în fața mea, cu o expresie amuzată pe chip. Din instinct, am întins mâna spre fața lui și l-am atins. Mâna mea nu a trecut prin el, așa cum m-aș fi așteptat. Bun, deci era real.
- Cum te cheamă? l-am întrebat ușor.
- Darren, răspunse el simplu.
- Ce vei face aici?
- Voi trăi ca un om, spuse Darren și i-am simțit dezgustul din voce.
- Vreau să zic... vei sta cu mine?
- Bineînțeles că nu! Voi fi exact ca alt prieten de al tău. Nimic special, în afara faptului că voi fi colegul tău de clasă.
Zâmbi. Am încuviințat, ușor ruptă de realitate. Am mers să ne plimbăm prin parc, în timp ce Darren îmi povestea despre el. Se părea că stătea cu mine în bloc. Lucrul care m-a amuzat a fost că, acolo în lumea lui, mama lui aproape îl obligase să se căsătorească, dar a scăpat spunând că e gay. L-am întrebat cum era posibil să se căsătorească la vârsta lui. Mi-a răspuns zâmbind:
- Eu, pe Pământ, am o vârstă. Dar vârsta mea reală e de câteva sute de ani.
Am rămas cu gura căscată. Probabil că păream nepoliticoasă, dar nu-mi puteam ascunde uimirea. Telefonul îmi vibră, cu un mesaj. Mama mă ruga să vin acasă, iar în drumul meu să fac și câteva mici cumpărături. Mi-am luat la revedere de la Darren, zâmbindu-i. M-am oprit la un supermarket vis-a-vis de blocul meu. În timp ce mergeam pe coridoarele lungi de marmură, mai luam câte un produs de pe raft și îl puneam în coș. Am ajuns la casă, așteptând să-mi vină rândul. Mi se părea minunat că Darren era aici, dar mă și înspăimânta. Iubeam lucrurile fantastice, dar să le trăiesc pe pielea mea era de necrezut. Totuși, a trebuit să admit că băiatul era real. Am ajuns acasă repede. Am lăsat cumpărăturile pe masă, apoi m-am dus la mine în cameră. M-am îmbrăcat în niște pijamale mov închis, și m-am așezat la calculator. Am deschis messenger-ul, căutând pe cineva interesant de vorbit. Îmi apăru o fereastră de adăugare ca prieten, cu numele de White, la care am dat add fără să mă gândesc. Am deschis fereastra cu numele lui Kelly.
[center]Strawberry: ce faci? *hug*
Stolen Candy: păi bine, pe aici. ce vrei, Isabella?
Strawberry: voiam să văd ce mai faci. ce e cu tine? de când îmi zici așa?
Stolen Candy: s-au schimbat multe de când nu am mai vorbit.
Strawberry: adică? nu mai suntem prietene? *cry*
Stolen Candy: nu pot vorbi acum, ne vedem mâine la școală și vorbim atunci. pa!
Stolen Candy is now offline.[/center]

M-am uitat în gol la ecran. Ce era cu Kelly? Noi eram prietene de când eram mici, cum se putea să se comporte așa cu mine? Am înghițit în sec, ștergându-mi lacrimile care îmi scăldau fața. Voiam să închid calculatorul, când o fereastră mi-a apărut pe ecran:
[center]White: sunt Darren! *smile*
Strawberry: ok... s-a întâmplat ceva?
White: trebuie să se întemple ceva ca să vreau să vorbesc cu tine? *confused*
Strawberry: nu chiar... of, nu știu ce e cu prietena mea cea mai bună, și asta mă face să mă enervez.
White: Izzie, sunt sigur că orice ar fi vă veți împăca... sper *hug*
Strawberry: trebuie să plec *hug* pa!
Strawberry is now offline.[/center]

Discuția cu Darren mai îmi ridicase moral, fără un motiv anume totuși. Poate doar pentru că știam că în sfârșit mă pot baza pe cineva. Am zâmbit, apoi m-am dus să mănânc. Simțeam că uit ceva dar nu știam ce. Nu știam câte lacrimi voi îndura peste doar câteva minute, din cauza acestui lucru pe care l-am uitat. Am intrat în bucătărie, uitându-mă în jur. O farfurie cu pește și legume era pusă pe masă, iar lângă ea era o furculiță. M-am așezat pe scaun și am început să mănânc. Nu știam unde era mama, dar nici că mă interesa prea tare. Mama putea să-și poarte și singură de grijă, chiar dacă era puțin cam aiurită. Am terminat de mâncat destul de repede, apoi mi-am spălat farfuria. Chiar când treceam pe hol, mama intră pe ușă. Am privit-o speriată. Era îmbrăcată într-un costum Harvey Nicholas negru și avea un pardesiu de aceiași culoare pe deasupra. Fața îi era roșie și ochii umflați. Așa arăta o dată pe an, din ziua în care a murit tatăl meu. M-am repezit la mama și am strâns-o în brațe. Nu îmi venea să cred că uitasem că azi se împlineau unsprezece ani de la moartea tatei. Lacrimile au început să-mi curgă neîncetat, făcându-mă să văd totul în ceață. Mama îmi șterse lacrimile și îmi spuse:
- Tatăl tău n-ar fi vrut să plângem, scumpo!
“Tatăl meu e mort! N-am de unde să știu ce ar fi vrut!” îmi venea să îi strig. Dar cu ce folos? Să îmi supăr mama, acum, când amândouă eram într-o stare jalnică? Mai bine nu. Mă gândeam la doctorii care nu l-au putut salva. Îmi aduc aminte și acum, cum am țipat când am aflat.
*Flashback*
Într-o sală de așteptare dintr-un spital, o femeie cu fetița ei stăteau pe un scaun de piele crem. Femeia tremura din toate încheieturile, dar fetița doar se uita speriată în jur. Mama ei îi spusese că tati trebuia să facă o injecție. Dar atunci de ce tremura așa? Un bărbat în jur de șaizeci de ani, îmbrăcat în halat, veni spre cele două.
- Îmi pare rău, dar domnul Watson a murit, le spuse el.
Femeia începu să plângă în surdină, tremurând și mai rău. Fetița era destul de mare încât să știe ce înseamnă a muri, dar totuși nu spuse nimic, doar ceru să își vadă tatăl. Doctorul o luă de mânuța firavă, și o duse într-o încăpere puternic luminată. Acolo, era doar un pat în mijloc unde era așezat domnul Watson. Atunci nu mai rezistă și țipă sfâșietor, cu lacrimile şiroindu-i pe obrajii roşii:
- Tati! Vino înapoi! Parcă era doar o injecție, întoarce-te! Tati, te rog!
Doctorul o luă în brațe, în timp ce ea încă țipa.
*End of flashback*