25-09-2008, 11:09 PM
Ca sa ajung aici am strans multe semne pe corpul meu mic
Impins de-o minte maturizata prea devreme
Chinuita, de cate ori s-a intrebat ce vrea sa-nsemne
Cand destinul a mai tras o carte si-a asezat-o cu fata-n jos pe masa
Spunand ca tre` s-ajung departe...
(Veritasaga - Cer senin)
"Tu esti cea aleasa . . ." o voce se auzi in ecou...
Ma uitam in jur sa vad persoana care imi vorbea, dar numai intuneric si o ceata deasa... Spaima o simteam in oase, frica de necunoscut ma darama psihic. Nu vedeam nimic...
"Esti cea aleasa. . . Vino!" se auzea de peste tot... Fiorii imi strabateau tot corpul, picioarele mi s-au imuiat, iar mainile imi amortisera.
"Pentru ce sunt eu cea aleasa? Nu inteleg!" incercam nedumerita sa aflu ce se intampla.
Frigul devenea tot mai apasator, vocea nu inceta sa sopteasca in ecouri lungi, totul devenea infricosator. As fi vrut sa fug, dar nu aveam unde... Nu stiam cum am intrat, dar vroiam sa ies. Ma simteam neputincioasa, sentiment cel mai urat de mine, corpul nu il puteam misca, lacrimile mi-au inundat ochii...
"Cine esti si ce vrei? Nu mai inteleg nimic!" incercam sa acopar vocea care se auzea din ce in ce mai puternic.
"Inima ta... e... " iar vocea se risipi.
- Adda trezeste-te, profu' se uita la tine, vocea Ellei m-a salvat din acel vis.
Ma uitam la Ella cu ochii in lacrimi neintelegand ce se intampla. Privirea ei ma injunghia, citind in ea ca sunt o ciudata. Nimeni nu intelegea ce s-a intamplat, cu atat mai putin eu. Am preferat sa plec acasa decat sa mai vad privirile batjocoritoare ale colegilor.
Era o zi calduroasa de octombrie, toamna deja se instalase confortabil peste orasul nostru. Copacii isi pierdeau frunzele care se asezau pe strazi. Aerul devenise mult mai placut decat cel sufocant de vara. Am trecut prin parcul meu preferat pe care il adoram in acest anotimp. Frunzele erau pretutindeni si se pierdeau printre baschetii mei. Trecusera aproape 2 luni din acea seara cu ploaia de meteoriti. Nimic special de atunci, mai putin visul de la scoala. Gandul imi zbura departe, cautand raspunsuri. Pur si simplu nu puteam gasi explicatie la ce s-a intamplat. Oare exista vreo legatura?
Seara stateam pe geam privind cerul. . . Era senin, luna era aproape plina tinand cont ca eram deja in 14, se apropia perioada Lunei pline.
- Adda hai la masa, vocea tatalui meu se auzi de la usa deranjandu-ma din starea mea de visare.
Mi-am parasit locul pentru a ma indrepta catre bucatarie.
- Tata, am o problema, am incercat sa deschid subiectul privind timid in farfurie.
Acesta ridica privirea si se uita la mine cu o privire indoielnica.
- Sper ca n-ai facut vreo prostie, replica lui taindu-ma incet.
- Las-o balta, m-am ridicat si m-am indreptat catre camera mea. N-am suportat sa vad indiferenta lui.
Totul ma intrista. Nimeni nu ma putea intelege. As fi dat orice sa ma pot descarca, sa pot plange, dar asa sunt eu... Nu pot plange. M-am intors la locul meu de langa geam unde puteam sa privesc din nou peisajul nocturn. Patru stele aveau o pozitie simetrica in jurul lunii, formand un romb luna fiind in mijloc. Aveam o senzatie ciudata, de neliniste. Nu mai observasem pana acum acea forma, si nici nu mai auzisem de asa ceva.
Ma hotarasem sa ma pun la somn, a doua zi avand din nou scoala nu puteam sa risc sa adorm din nou pe banca. Ajunsa in pat, somnul m-a furat repede.
"Vino!", aceeasi voce imi bantuia visele. O oglinda a aparut in fata mea, privindu-ma in ea. Era mai mult decat un vis, stiam ca nu pot sa ma vad pe mine in vis. Ma priveam... Eram intr-o rochie vaporoasa de culoarea marii, parul imi era lasat sa cada pe umeri, si un semn ciudat dar cunoscut imi era inscriptionat pe frunte.
"Ce e acest semn?" am intrebat speriata. "Ce se intampla cu mine?" am continuat.
"Vino! Trebuie sa vii! Semnul este doar destinul." vocea devenea tot mai stearsa...
Alarma suna pentru a ma trezi. Era deja dimineata, iar eu eram tot mai confuza... "Nu poate fi doar un vis..."
Impins de-o minte maturizata prea devreme
Chinuita, de cate ori s-a intrebat ce vrea sa-nsemne
Cand destinul a mai tras o carte si-a asezat-o cu fata-n jos pe masa
Spunand ca tre` s-ajung departe...
(Veritasaga - Cer senin)
"Tu esti cea aleasa . . ." o voce se auzi in ecou...
Ma uitam in jur sa vad persoana care imi vorbea, dar numai intuneric si o ceata deasa... Spaima o simteam in oase, frica de necunoscut ma darama psihic. Nu vedeam nimic...
"Esti cea aleasa. . . Vino!" se auzea de peste tot... Fiorii imi strabateau tot corpul, picioarele mi s-au imuiat, iar mainile imi amortisera.
"Pentru ce sunt eu cea aleasa? Nu inteleg!" incercam nedumerita sa aflu ce se intampla.
Frigul devenea tot mai apasator, vocea nu inceta sa sopteasca in ecouri lungi, totul devenea infricosator. As fi vrut sa fug, dar nu aveam unde... Nu stiam cum am intrat, dar vroiam sa ies. Ma simteam neputincioasa, sentiment cel mai urat de mine, corpul nu il puteam misca, lacrimile mi-au inundat ochii...
"Cine esti si ce vrei? Nu mai inteleg nimic!" incercam sa acopar vocea care se auzea din ce in ce mai puternic.
"Inima ta... e... " iar vocea se risipi.
- Adda trezeste-te, profu' se uita la tine, vocea Ellei m-a salvat din acel vis.
Ma uitam la Ella cu ochii in lacrimi neintelegand ce se intampla. Privirea ei ma injunghia, citind in ea ca sunt o ciudata. Nimeni nu intelegea ce s-a intamplat, cu atat mai putin eu. Am preferat sa plec acasa decat sa mai vad privirile batjocoritoare ale colegilor.
Era o zi calduroasa de octombrie, toamna deja se instalase confortabil peste orasul nostru. Copacii isi pierdeau frunzele care se asezau pe strazi. Aerul devenise mult mai placut decat cel sufocant de vara. Am trecut prin parcul meu preferat pe care il adoram in acest anotimp. Frunzele erau pretutindeni si se pierdeau printre baschetii mei. Trecusera aproape 2 luni din acea seara cu ploaia de meteoriti. Nimic special de atunci, mai putin visul de la scoala. Gandul imi zbura departe, cautand raspunsuri. Pur si simplu nu puteam gasi explicatie la ce s-a intamplat. Oare exista vreo legatura?
Seara stateam pe geam privind cerul. . . Era senin, luna era aproape plina tinand cont ca eram deja in 14, se apropia perioada Lunei pline.
- Adda hai la masa, vocea tatalui meu se auzi de la usa deranjandu-ma din starea mea de visare.
Mi-am parasit locul pentru a ma indrepta catre bucatarie.
- Tata, am o problema, am incercat sa deschid subiectul privind timid in farfurie.
Acesta ridica privirea si se uita la mine cu o privire indoielnica.
- Sper ca n-ai facut vreo prostie, replica lui taindu-ma incet.
- Las-o balta, m-am ridicat si m-am indreptat catre camera mea. N-am suportat sa vad indiferenta lui.
Totul ma intrista. Nimeni nu ma putea intelege. As fi dat orice sa ma pot descarca, sa pot plange, dar asa sunt eu... Nu pot plange. M-am intors la locul meu de langa geam unde puteam sa privesc din nou peisajul nocturn. Patru stele aveau o pozitie simetrica in jurul lunii, formand un romb luna fiind in mijloc. Aveam o senzatie ciudata, de neliniste. Nu mai observasem pana acum acea forma, si nici nu mai auzisem de asa ceva.
Ma hotarasem sa ma pun la somn, a doua zi avand din nou scoala nu puteam sa risc sa adorm din nou pe banca. Ajunsa in pat, somnul m-a furat repede.
"Vino!", aceeasi voce imi bantuia visele. O oglinda a aparut in fata mea, privindu-ma in ea. Era mai mult decat un vis, stiam ca nu pot sa ma vad pe mine in vis. Ma priveam... Eram intr-o rochie vaporoasa de culoarea marii, parul imi era lasat sa cada pe umeri, si un semn ciudat dar cunoscut imi era inscriptionat pe frunte.
"Ce e acest semn?" am intrebat speriata. "Ce se intampla cu mine?" am continuat.
"Vino! Trebuie sa vii! Semnul este doar destinul." vocea devenea tot mai stearsa...
Alarma suna pentru a ma trezi. Era deja dimineata, iar eu eram tot mai confuza... "Nu poate fi doar un vis..."