Destine ÃŽncruciÅŸate

[curcubeu fara culori]

imi cer mii de scuze pentru faptul ca nu am mai postat de atata timp, dar sunt super ocupata cu facultatea...chiar nu stiu ce sa spun:(...sper sa ma revansez cat de curand pot, dar se apropie si sesiunea, deci mai vedem noi;)
pana atunci va las cu prima parte a capitolului 10...spor la citit


Capitolul 10


M-am trezit destul de devreme, afară era încă întuneric. M-am ridicat sprijinindu-mă într-un cot și l-am văzut pe Sasuke la câțiva pași de mine, privind în gol. L-am întrebat dacă a pățit ceva și a tresărit speriat la auzul vocii mele. Și-a compus repede o expresie neutră și m-a asigurat că nimic nu e în neregulă, după care mi-a sugerat să mai dorm puțin înainte de a pleca. Am dat absentă din cap și m-am așezat la loc în sacul de dormit, având grijă să stau cu spatele la el.

Nu am mai adormit, dar am așteptat tăcută ca el să dea un semn că e momentul să plecăm, iar când a făcut-o l-am cercetat cu privirea în speranța că voi găsi ceva pe chipul său ce i-ar putea trăda sentimetele. Nu am avut nicio șansă pentru că era expert în a se preface, așa că am lăsat-o baltă și m-am concentrat din nou asupra misiunii pe care o aveam.

În câteva ore am ajuns la locul unde se afla pergamentul, dar mai aveam un ultim obstacol de trecut înainte de a pune mâna pe el. Ajunseserăm la baza unui munte pe care trebuia să îl urcăm, dar aveam noroc cu treptele care șerpuiau ușor în fața noastră. Am început să urcăm cu toate că eram obosiți, dar ne-am oprit pe la jumătate pentru a ne odihni putin.
- Nu mai avem mult, am spus gâfâind, încercând să par cât mai optimistă.
- Destul cât să ne extenueze, a fost replica lui Sasuke pe un ton oarecum rece și distant.

M-am uitat la el preț de câteva momente, analizându-l amănunțit și aveam impresia că ceva îl frământa, că ceva rău urma să se întâmple. Am încercat să nu gândesc așa și m-am mințit singură, spunându-mi că nu e decât imaginația, mintea mea obosită care îmi joacă feste. Mi-am scos din rucsac o sticlă cu apă și am băut lacomă câteva guri, după care m-am așezat pe o treaptă și mi-am sprijinit capul pe genunchi. Am așteptat tăcută ca Sasuke să spună ceva, să dea un semn că ce s-a petrecut în ultimele zile nu a fost doar un vis frumos. Cu fiecare secundă care trecea linistea devenea din ce în ce mai apăsătoare pentru mine și știam că în curând voi începe să plâng ca o fraieră. Mi-am lăsat părul să cadă peste față, ca o perdea care să mă separe de el, după care mi-am lăsat toată frustrarea și dezamăgirea să-mi apară pe față.

Am inspirat adânc de câteva ori, încercând să mă calmez, dar nu am reușit – lacrimile trădătoare tot au reușit cumva să-și facă apariția pe obrajii mei îmbujorați. Am încercat să-mi mișc de câteva ori capul pentru a le șterge, dar nu am reușit decât să le întind și mai mult pe față. M-am ridicat cu spatele spre el și mi-am șterg cu palmele lacrimile, dar logic că Sasuke a observat gestul.
- De ce plângi? m-a întrebat.
”Oare de ce crezi? Chiar nu ai nici cea mai vagă idee?” Am vrut să-i spun, dar nu am făcut decât să oftez și am început să urc treptele în liniște.
- Hei, nu ai de gând să-mi răspunzi? vru el să știe în timp ce m-a prins de braț.

M-a întors cu fața spre el, dar mi-am ținut privirea în jos și mi-am tras mâna dintr-a lui. ”Nu am absolut nimic” i-am răspuns și am continuat să merg. L-am auzind oftând în spatele meu, dar nu a mai vorbit cu mine cât am urcat.
Pășeam apăsat pe fiecare treaptă, fiind furioasă pe mine pentru faptul că eram atât de nesigură pe mine, pe Sasuke, pe noi. Chiar am gândit ”pe noi”? Oare am dreptul de a spune asta? Nu există noi, numai eu si el. Doar pentru că zilele astea ne-am apropiat mai mult decât era necesar – cu toate că nu regret nimic – îmi dă oare dreptul să sper la ”noi”? M-am lăsat păgubașă și am oftat tristă, în timp ce simțeam privirea lui Sasuke ațintită asupra mea.

În sfârșit am terminat de urcat treptele astea blestemate ce păreau că nu se mai termină. Mi-am îndoit ușor genunchii și m-am sprijinit cu mâinile pe ei, în speranța că îmi voi recăpăta suflul mai repede. Sasuke mi-a urmat exemplul și am stat nemișcați preț de câteva minute. Nu se auzea nimic în jurul nostru în afară de gâfâielile obosite care veneau la intervale regulate. Când m-am mai calmat puțin și senzația urâtă de amețeală pe care o aveam mi-a trecut, m-am ridicat ușor și m-am uitat în jurul meu.

Primul lucru care mi-a apărut în aria vizuală era un templu imens. Deci aici urmează să se termine prima parte a misiunii noastre. Bineînțeles că trebuia să aducem în siguranță pergamentul în Konoha, dar cea mai importantă parte urma să se sfârșească în curând.

Am pășit încrezătoare spre templu, iar Sasuke m-a urmat în tăcere. Uram că făcusem faza mai devreme, dar uneori chiar nu mă pot controla, nu reușesc să am încredere în mine, mai ales dacă e vorba de el. Totul mi se pare ireal, prea frumos pentru a fi adevărat. În fiecare noapte adorm cu teama că a doua zi mă voi trezi în așternuturile mele moi și că totul nu a fost decât un vis. Și în fiecare diminează parfumul lui unic mă asigură că totul e real, însă nu pot scăpa de teama că totul se va nărui curând.

Am intrat timidă în templu și am fost întâmpinată de un tânăr călugăr ce părea de vârsta mea. Avea ochii mari, căprui și luminoși și o expresie a feței blândă și oarecum matură pentru vârsta lui. Purta costumația galbenă specifică lor, iar în mână avea acele mărgele mari. Știa cine sunt fără să pună vreo întrebare și mi-a făcut semn să îl urmăm, fără să ne adreseze niciun cuvânt. Am străbătut templul, trecând prin diverse încăperi frumos decorate și împodobite cu ghirlande înmiresmate, după care am ajuns în fața unei intrări vechi și dărăpănate. Acolo s-a oprit și s-a dat într-o parte, spunând:

- Numai un suflet pur și neîntinat poate trece de această poartă. Odată ajunși acolo veți găsi îndată ceea ce căutați.
Am dat din cap o dată în semn că am înțeles, după care am pășit de cealaltă parte. În momentul în care am trecut efectiv prin poartă am simțit o senzație stranie și plăcută, ca și cum aș fi pășit printr-o perdea de lumină.

M-am oprit și l-am așteptat și pe Sasuke să vină, însă acesta părea blocat la intrare. M-am uitat la el și mi-am adus aminte cuvintele călugărului. Bineînțeles că nu putea trece: dorința de răzbunare din sufletul lui îl împiedica.
- Îmi pare rău, dar nu pot trece, îmi spuse frustrat.
I-am zâmbit cald și l-am asigurat că nu este nicio problemă, după care am pășit în necunoscut. Nu am mers decât vreo douăzeci de pași, după care în fața mea a apărut din senin un piedestal pe care se afla obiectul căutărilor noastre. M-am apropiat cu grijă de el și l-am ridicat ușor, folosindu-mă de ambele mâini. Mi-am ținut respirația o secundă și am împietrit acolo, crezând că ceva s-ar putea întâmpla, însă nu a fost așa.

Am ascuns pergamentul în rucsacul meu, după care m-am grăbit să mă întorc la Sasuke, iar când l-am văzut am zâmbit larg. Răspunsul său a fost o copie jalnică a unui zâmbet, ceea ce m-a făcut să mă încrunt la el.
- Ce e cu tine? l-am întrebat nervoasă. Toată ziua ai fost așa plouat.
- Nu am nimic, mi-a răspuns distant, după care mi-a întors spatele și s-a îndreptat spre ieșire.
I-am mulțumit călugărului pentru ajutor, după care m-am grăbit să îl ajung din urmă pe Sasuke. Acesta deja ieșise din templu și privea în gol având pe față o expresie...chinuită.

În momentul în care am ieșit două mâini puternice m-au prins și nu am putut scăpa.
- Ai făcut o treabă bună, Sasuke, am auzit o voce feminină de undeva din stânga mea.
M-am întors în acea direcție și am rămas șocată să o văd pe Karin care înainta ușor și sigur, până a ajuns în dreapta lui Sasuke și și-a sprijinit o mână pe umărul său. Ce se întâmplă? Mintea mea urla ca o nebună, prea șocată ca să accepte adevărul. Nu, nu voiam să cred asta. Refuz să cred.
- Ce te așteptai? i-a răspuns Sasuke, revenind la vechea lui mască de indiferență, după care și-a scuturat umărul pentru a-i da mâna la o parte.
Karin s-a încruntat la gestul său, dar zâmbetul trimfător a revenit rapid pe față.
- Ce ai făcut, Sasuke? am șoptit în timp ce mi-am lăsat privirea în pământ și am simțit cum mici cristale se rostogoleau pe obrajii mei, ajungând pe pietrele vechi din fața templului.



see ya
^_^