Destine ÃŽncruciÅŸate

[curcubeu fara culori]

well...stiu ca am lipsit extrem de mult timp, insa facultatea imi rapeste aproape tot timpul si nu stiu cand sa scriu...ceea ce postez acum este prima parte a capitolului 6 si sper ca saptamana asta sa-l termin
spor la citit si astept critici ca de obicei


Capitolul 6

Timpul a trecut rapid și m-am trezit din nou în biroul Hokage-ului, ascultând partea mea din instrucțiunile necesare misiunii. Din ceea ce am auzit nu mi s-a părut a fi o misiune atât de grea cum ne informase mai devreme Tsunade. Practic trebuia să recuperăm un pergament ascuns într-un loc pe care numai Tsunade și mai nou eu îl știam. Când am întrebat-o ce conține acel pergament mi-a răspuns că ar trebui să mă concentrez pe misiune și nu pe conținutul său.

Am părăsit biroul Hokage-ului și m-am îndreptat spre apartamentul meu. Odată ajunsă acasă am început să-mi pregătesc rucsacul pentru a doua zi. Am început cu câteva haine de schimb, după care am deschis dulăpiorul secret în care îmi țineam majoritatea pergamentelor și a armelor. Am pus în rucsac cam jumătate din conținutul dulapului, după care am acoperit totul cu un strat de haine și o pătură mai groasă pe care să o folosesc noaptea. După ce am fost sigură că am pus tot ce trebuia în rucsac m-am îndreptat spre baie, unde am făcut un duș relaxant.

Timpul trecea repede pe lângă mine și simțeam din ce în ce mai apăsătoare misiunea. În stomac aveam o senzație ciudată ca și când mi-ar fi fost strâns într-o menghină. Știam că deveneam paranoică și că arătam ciudat umblând prin cameră dintr-o parte în alta, dar pur și simplu eram prea nervoasă și entuziasmată pentru a sta locului.

Deși știu că ar fi trebuit să am parte de un somn bun și profund, în acea noapte nu am putut închide un ochi, și m-am zvârcolit tot timpul în pat. Spre dimineață am ațipit totuși puțin, îndeajuns însă cât să visez ceva ce speram să nu se întâmple și în realitate.

Inițial nu am realizat că visez pentru că m-am trezit în patul meu, iar soarele strălucea puternic sus pe cer. M-am ridicat leneșă din pat și cu pași greoi m-am îndreptat spre baie. Am ieșit zece minute mai târziu simțindu-mă pregătită de misiune și entuziasmată de timpul pe care urma să-l petrec în compania lui Sasuke. Momentul în care mi-am dat seama că visez, sau mai bine zis că am un coșmar, a fost când mi-am luat rucsacul în spate și am iesit pe ușă.

În loc să fiu întâmpinată de razele calde ale soarelui, în fața mea a apărut un tunel întunecat și sinistru care părea interminabil. M-am simțit dintr-o dată îngrozită și am început să alerg cât mă țineau picioarele spre capătul celălalt al tunelului. Îmi era greu și faptul că aveam rucsacul îmi făcea alergatul să fie și mai greu. În tunel era un miros greu de mucegai si de aer stătut și cu fiecare gură de aer pe care o luam în piept simțeam cum mi se face din ce în ce mai greață.

Era ciudat faptul că nici măcar nu am luat în calcul posibilitatea să mă întorc. Cumva știam în sinea mea că trebuie să ajung la capătul tunelului, dar în scăpa motivul, deși aveam impresia că este evident. Tot ce știam e că trebuia să mă întâlnesc cu... ceva nu este în regulă. Simt că uit ceva ce este important. Știu sigur că trebuia să ies din casă și pur și simplu să mă întâlnesc cu... cu cine trebuia să mă întâlnesc? Am început să plâng involuntar pentru că simțeam că îmi scapă ceva de o importanță vitală și simțeam cum mi se sfâșie inima pentru simplul fapt că nu îmi puteam aduce aminte cu cine trebuia să... să fac ce anume? Oare cu cât înaintez mai mult în tunel îmi pierd memoria? Oare dacă mă întorc voi începe treptat să-mi aduc aminte?

Ar fi fost atât de simplu să mă întorc de unde am plecat și să simt cum memoria îmi revine la loc ca niște piese de puzzle pierdute. Dar am continuat să aleg spre capătul tunelului, neavând niciun motiv concret, ci doar simțind că dacă ajung acolo lucrurile se vor clarifica. Nu știu cât timp am alergat; puteam la fel de bine să alerg o oră sau o zi. Timpul nu avea aceeași semnificație în acest tunel care semăna din ce în ce mai mult cu o dimensiune paralelă cu viața mea. Și oare cum era viața mea? Nu vedeam decât crâmpeie de amintiri care se derulau rapid în mintea mea ca niște fotografii prost făcute pentru că se vedeau fie în ceață, fie foarte întunecate, de parcă în fața obiectivului s-ar fi aflat un văl negru.

După ce am mai alergat un timp am putut zări o luminiță în depărtare, dar în loc să mă bucur că în sfârșit ajung la celălalt capăt, simțeam cum crește în mine groaza și cum mi se răspândește în fiecare mușchi, în fiecare fibră, în fiecare celulă a corpului cu fiecare pas care mă ducea mai aproape de ieșire. Intensitatea luminii creștea pe măsură ce mă apropiam de ieșire și am putut să văd mai bine în jurul meu, având în vedere că până atunci am alergat aproape în beznă. Pereții erau acoperiți cu un strat gros de mâzgă ce se prelingea ușor pe pereți, iar deasupra mea pânzele de păianjen semănau foarte bine cu o capcană în care aș putea fi prinsă în orice clipă. Nu am stat să analizez ceea ce e în jurul meu și am continuat să alerg. Cu câtmă apropiam mai mult de capătul tunelului cu atât lumina era mai puternică, până când m-a orbit de tot.

Am știut că am ajuns la capătul cursei când m-am izbit brutal de ceea ce părea a fi o poartă încuiată. Impactul m-a aruncat pe spate și am rămas nemișcată câteva momente, cât mi-a luat să mă dezmeticesc. Ușor, ușor ochii au început să se obișnuiască cu lumina și am început să disting lucruri ce se aflau după ieșire. Am auzit niște sunete și m-am ridicat să văd ce ar putea să le producă. M-am sprijinit de zăbrelele porții și m-am uitat dincolo de ea. Acolo se purta o luptă crâncenă între două persoane și, după câte se părea, nu mai avea să dureze mult. Una dintre ele, singura căreia îi puteam vedea fața, era un băiat cam de aceeași vârstă cu mine și părea pe punctul de a ceda. Avea părul negru, care contrasta cu pielea lui foarte albă. S-a uitat un moment în direcția mea cu niște ochi încredibil de negrii și am avut strania senzație că îl cunosc de multă vreme.

- Nu veni aici, Sakura. a strigat după care s-a contrentat din nou asupra luptei.
M-am uitat în jur încercând să-mi dau seama cu cine vorbește, dar în afară de mine nu mai era nimeni acolo. Oare Sakura este numele meu? Îmi sună cunoscut, dar mi-am uitat până și numele? Nu se poate așa ceva. Hai, concentrează-te! Numele meu este... este... NU ȘTIU!!! Cum se poate să nu-mi știu numele? Când s-a întâmplat asta? Mi-am cuprins capul cu mâinile și am căzut în genunchi, disperată că îmi simțeam mintea ca o foaie albă.

Gândurile mi-au fost întrerupte de un sunet ce a pus capăt luptei. Brunetul a fost aruncat câțiva metrii în spate și nu s-a mai ridicat de acolo. În jurul capului său începuse să se formeze un contur roșiatic, lucru care mi-a provocat o durere îngrozitoare în suflet. Mă simțeam ca și când aș fi murit odată cu el și, înainte să realizez, un cuvânt mi-a scăpat printre buze: Sasuke.

Un singur cuvânt a fost de-ajuns. Un cuvânt de care nu-mi aduceam aminte, dar de care îmi era dor să îl aud. Mi-a apărut imaginea unui cufăr încuiat, iar cuvântul era cheia cu care îl puteam deschide. Nu am ezitat și am descuiat cufărul. Imediat amintirile au început să-mi revină, de parcă le-aș fi atras ca un magnet înapoi. Am strigat din nou cuvântul și o durere sfâșietoare se auzea în vocea mea. Am continuat să strig în timp ce am izbucnit în plâns. La un moment dat mi-am amintit semnificația cuvântului și am început să plâng mai tare. M-am agățat de poarta încuiată și am început să trag de ea, încercând să ajung la el, motivul existenței mele patetice. Cum am putut să-l uit, m-am întrebat în timp ce trăgeam din ce în ce mai tare de poartă.

Mi-am adus aminte exact la timp că îmi pot folosi chakra și în secunda următoare poarta a dispărut din fața mea în urma impactului. Am alergat cât am putut de repede spre el și m-am prăbușit lângă capul său, neținând cont că stăteam într-o baltă de sânge. L-am strigat din nou, în timp ce îmi concentram chakra încercând să îl salvez. Și-a deschis încet ochii și m-a privit.

- Oprește-te, Sakura, mi-a spus în timp ce încerca să mă prindă de mână. Nu are rost, e prea târziu.
- Taci, am strigat spre el și am regretat imediat asta. Lasă-mă să mă concentrez, am continuat pe un ton mai moale. Nu e niciodată prea târziu.
A oftat încet și a închis ochii. M-am panicat din nou și l-am strigat disperată că totuși e prea târziu. Și-a deschis din nou ochii și mi-a zâmbit discret.
- Când o să ai puterea să renunți? m-a întrebat și de data asta mi-a prins mâna într-a lui.
- Niciodată, Sasuke, niciodată, i-am răspuns.
- Uită-te la mine, mi-a spus. Vreau să te mai văd o dată înainte să... înainte să..., nu a continuat pentru că s-a înecat cu niște sânge.
Mi-am ridicat privirea și m-am întors înspre el, având lacrimi în ochi. Nu putea, nu avea voie să-mi facă asta.
- Te iubesc, mi-a șoptit, iar eu nu am răspuns.
M-am aplecat spre el ușor și mi-am apăsat buzele de ale lui. Am simțit cum viața se scurgea din el odată cu sângele care se întindea din ce în ce mai departe de noi și am știut în momentul acela că l-am pierdut pentru totdeauna.


see ya ^_^