20-01-2012, 01:46 AM
Despartirea doare mereu, mai ales atunci cand se intampla in cel mai urat mod. Sunt o umbra parasita, fara nici un rost pe Pamantul asta pe care ratacesc multi fara un rost in viata.
El a plecat de langa mine lasandu-ma singura aici, iar el este acolo undeva si poate ca ma pazesete. Desi nu pot accepta ca el nu mai este, ca nu-i mai simt atingerile si ca nu-i mai aud vocea. Desi nu pot schimba nimic plang deoarece eu stiu ca sunt vinovata. El a plecat departe lasandu-ma ca un vant in noapte. Doua lacrimi fierbinti imi apar in colturile celor doua smaralde albastre si peste putin timp se preling pe obrazul palid. Viata mea este acum alb-negru... fara el nu pot sa traiesc. Daca ajungeam la timp poate ca acum era in viata. Inca imi amintesc acei ochi verzi si goi atintindu-ma cu privirea in timp ce el zacea intr-o balta de sange iar eu eram in genunchi langa el.
Vantul bate scuturand crengile copacilor facand sa zboare si ultimele frunze uscate. Parul meu negru ca smoala si-a pierdut de mult stralucirea. Nu mai am nici un rost fara el, sunt o umbra parasita de persoana iubita. Cad in genunchi pe cimentul rece si umed si izbucnesc in plans. Doare tare, prea tare ca aceasta durere sa fie suportata de o fata ca si mine. Sufletul meu s-a spart in mii de bucatele in timp ce inima imi este inecata in durere. Ma doare atat de rau, nu mai pot rezista! Imi este dor de prezenta lui! Chiar daca nu am mai fi impreuna macar sa-l stiu bine in viata si fericit! De ce? De ce mi l-ai luat Doamne? Stii ca nu o sa-l pot uita, atunci de ce m-ai pus la o astfel de incercare? Ma simt singura, e greu fara el, nu pot minti! E prima vara din primul an, azi numai ploaia imi bate la geam si-mi aminteste cat il iubeam. Deschid ochii plini de lacrimi si incep sa tip. Un tipat plin de durere, amaraciune si suferinta. Cum de s-a ajuns la asta? Cum? Numai eu sunt vinovata pentru asta, numai eu! Daca ajungeam mai repede cu siguranta nu se intampla un lucru asa ingrozitor! De ce el? De ce nu eu? Ma ridic si incep sa alerg. Singururl loc unde vreau sa ma duc... cimitirul. Pasii mei sunt singurii care se aud in noapte acompaniati de suspinele mele. Ajung si izbesc poarta din fier de peretele vechi si ajung la mormantul sau... Alejandro de ce m-ai parasit? De ce nu m-ai luat cu tine?
Cad pe suprafata tare si din ochii mei incep din nou sa se prelinga lacrimi. Lacrimi amare, imbinate in mult venin si ura dedicata celui ce mi-a ucis iubirea. Plang si ma gandesc la momentele frumoasa petrecute impreuna cand el era viu. Trupul sau atat de cald inainte acum este rece si zace acolo jos fara pic de viata. Nu mai rezist, simt ca imi pierd viata putin cate putin. Raman fara lacrimi si simt cum respriratia mi se taie. Aud pasi in spate dar nu ma ridic, nu-mi pasa cine este, pana ii aud vocea rece:
- Crezi ca ar fi fericit daca te-ar vedea in halul asta? Misa, nu uita ca el te pazeste si este alaturi de tine in fiecare moment. O sa fie foarte nervos daca tu parasesti lumea asta prea devreme. El doreste sa uiti de el si sa gasesti pe altcineva care sa te iubeasca si sa-ti ofere ce ti-a oferit si el. Sunt sigur de asta! Nu este vina ta, el te-a protejat si din acest motiv doreste sa-ti traiesti viata, altfel sacrificiul sau este inutil. Spune persoana respectiva si imi pune mana pe cap. Tata... mereu ma scoate din orice situatie. Totusi are dreptate, daca mor acum sacrificiul sau este inutil, absolut inutil. Ma intorc spre barbatul cu parul negru ca si smoala cu o privire blanda. Ma ajuta sa ma ridic si ma mai uit odata la mormant.
Despartirea este mereu dureroasa... dar el este langa mine si va fi mereu. Zambesc si o ultima lacrima se prelinge pe fata mea. Alejandro, niciodata nu te voi uita, iubirea mea...
El a plecat de langa mine lasandu-ma singura aici, iar el este acolo undeva si poate ca ma pazesete. Desi nu pot accepta ca el nu mai este, ca nu-i mai simt atingerile si ca nu-i mai aud vocea. Desi nu pot schimba nimic plang deoarece eu stiu ca sunt vinovata. El a plecat departe lasandu-ma ca un vant in noapte. Doua lacrimi fierbinti imi apar in colturile celor doua smaralde albastre si peste putin timp se preling pe obrazul palid. Viata mea este acum alb-negru... fara el nu pot sa traiesc. Daca ajungeam la timp poate ca acum era in viata. Inca imi amintesc acei ochi verzi si goi atintindu-ma cu privirea in timp ce el zacea intr-o balta de sange iar eu eram in genunchi langa el.
Vantul bate scuturand crengile copacilor facand sa zboare si ultimele frunze uscate. Parul meu negru ca smoala si-a pierdut de mult stralucirea. Nu mai am nici un rost fara el, sunt o umbra parasita de persoana iubita. Cad in genunchi pe cimentul rece si umed si izbucnesc in plans. Doare tare, prea tare ca aceasta durere sa fie suportata de o fata ca si mine. Sufletul meu s-a spart in mii de bucatele in timp ce inima imi este inecata in durere. Ma doare atat de rau, nu mai pot rezista! Imi este dor de prezenta lui! Chiar daca nu am mai fi impreuna macar sa-l stiu bine in viata si fericit! De ce? De ce mi l-ai luat Doamne? Stii ca nu o sa-l pot uita, atunci de ce m-ai pus la o astfel de incercare? Ma simt singura, e greu fara el, nu pot minti! E prima vara din primul an, azi numai ploaia imi bate la geam si-mi aminteste cat il iubeam. Deschid ochii plini de lacrimi si incep sa tip. Un tipat plin de durere, amaraciune si suferinta. Cum de s-a ajuns la asta? Cum? Numai eu sunt vinovata pentru asta, numai eu! Daca ajungeam mai repede cu siguranta nu se intampla un lucru asa ingrozitor! De ce el? De ce nu eu? Ma ridic si incep sa alerg. Singururl loc unde vreau sa ma duc... cimitirul. Pasii mei sunt singurii care se aud in noapte acompaniati de suspinele mele. Ajung si izbesc poarta din fier de peretele vechi si ajung la mormantul sau... Alejandro de ce m-ai parasit? De ce nu m-ai luat cu tine?
Cad pe suprafata tare si din ochii mei incep din nou sa se prelinga lacrimi. Lacrimi amare, imbinate in mult venin si ura dedicata celui ce mi-a ucis iubirea. Plang si ma gandesc la momentele frumoasa petrecute impreuna cand el era viu. Trupul sau atat de cald inainte acum este rece si zace acolo jos fara pic de viata. Nu mai rezist, simt ca imi pierd viata putin cate putin. Raman fara lacrimi si simt cum respriratia mi se taie. Aud pasi in spate dar nu ma ridic, nu-mi pasa cine este, pana ii aud vocea rece:
- Crezi ca ar fi fericit daca te-ar vedea in halul asta? Misa, nu uita ca el te pazeste si este alaturi de tine in fiecare moment. O sa fie foarte nervos daca tu parasesti lumea asta prea devreme. El doreste sa uiti de el si sa gasesti pe altcineva care sa te iubeasca si sa-ti ofere ce ti-a oferit si el. Sunt sigur de asta! Nu este vina ta, el te-a protejat si din acest motiv doreste sa-ti traiesti viata, altfel sacrificiul sau este inutil. Spune persoana respectiva si imi pune mana pe cap. Tata... mereu ma scoate din orice situatie. Totusi are dreptate, daca mor acum sacrificiul sau este inutil, absolut inutil. Ma intorc spre barbatul cu parul negru ca si smoala cu o privire blanda. Ma ajuta sa ma ridic si ma mai uit odata la mormant.
Despartirea este mereu dureroasa... dar el este langa mine si va fi mereu. Zambesc si o ultima lacrima se prelinge pe fata mea. Alejandro, niciodata nu te voi uita, iubirea mea...
![[Imagine: anime-11.jpg]](http://i42.servimg.com/u/f42/17/02/59/25/anime-11.jpg)
Moi, cand scriu capitolul unui fic! :yes:
![[Imagine: Jun0xCa.png]](http://i.imgur.com/Jun0xCa.png)