De-a v-ati ascunselea.

[Abbeh.]

Bla bla, fara scuze stupide cu "de ce am intarziat".

Capitolul treisprezece

Taci,
Să nu-mi deştepti tristetea amintirilor culcate
În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!...
Taci !

Vreau sa fiu actrita. Si nu vreau sa cresc mare. A creste mare e o prostie. A creste mare suna rau, pentru ca, de fapt, nu poti creste altfel decat mare. Vreau sa fiu vesnic mica. Sa devin adolescent si-apoi iar mica si tot asa, pentru ca totul ar fii atat de simplu. Vreau sa fiu cantareata, sa ii umplu pe oameni de bucurii, sa ma asculte atunci cand sunt fericiti si sa se simta plini de energie, sa ma asculte si atunci cand sunt tristi si sa-mi inteleaga versurile; ce-ar fii mai frumos ? Vreau sa fiu pictorita ! A te juca cu formele si culorile e minunat si-as adora sa fac asta. As vrea sa fiu atatea … Dar azi, nu. Azi ma multumesc sa fiu Michelle, pentru ca, ei bine, asa-mi sta cel mai bine. Am fost de-atatea ori fericita si-am zambit in cele mai dulci si sincere moduri, pentru ca, la naiba, am putut ! Pentru ca sunt frumoasa ! Da, nu ma crezi ? Nu-mi pasa, eu tot frumoasa sunt.
Am invatat ca unele lucruri dor tare de tot si trec greu, dar nu sunt imposibile. As fii o mincinoasa daca acum as spune ca sunt total gata cu tot ce simt pentru Alex, pentru ca, in realitate, sunt foarte, foarte confuza si nu mai stiu ce naiba simt. Sunt fericita, nu mai am nopti albe pline de lacrimi si melodii triste, dar, uneori, ma gandesc la el si stomacul mi se strange, iar ceva ascutit ma inteapa direct in suflet, dar lacrimez, plang si dimineata sunt gata sa incep o noua zi fara el.

Am pasit plina de incredere pe trotuar, am iesit pe poarta uriasa a spitalului si, de mana cu Eric, as fii
putut zbura, jur ! Numai forta gravitationala stie ce efort urias a depus sa ne tina pe pamant, pentru ca, in acel moment, am fii putut face orice am fii dorit. Poate ca nu a fost cea mai buna zi a mea si poate ca parul meu nu s-a asezat in bucle perfecte pe umerii-mi usor zgribuliti asa cum as fii vrut, dar Eric ma tinea de mana si asa, imperfecta: nu aveam rimel, fond de ten sau gloss si, totusi, el ma placea si asa.
L-am privit si-am zambit, emotionata, cu gura pana la urechi – v-am mai spus vreodata ca Eric e frumos ? Ba nu, stai, minunat ? Si ce daca v-am mai spus ? La naiba, Eric e asa frumos ! M-a privit si mi-a intors zambetul. N-aveam idee unde aveam sa mergem, nu stiam daca el are vreo idee, insa eu as fii mers oriunde cu el – in parc, la teatru, la cinema sau chiar in primul tren care s-ar fii oprit in gara, indifferent de destinatia lui.
- Ti-e foame ? m-a intrebat.
- Daca tot intrebi, cred c-as manca ceva, am spus razand.
N-am vrut sa intram nicaieri, asa ca ne-am oprit la prima covrigarie care ne-a iesit in drum si ne-am luat cate un covrig cu susan; avea sa-mi ajunga pana diseara. Ne plimbam prin parc, paseam pe aleile nu foarte luminate si radeam, mancam, respiram, ma bucuram de-o viata libera. O clipa m-am gandit la momentele in care am stat in spital si mi-au trecut prin minte zeci de cazuri a unor oameni a caror viata se rezuma doar la patul de spital si mirosul constant de medicamente si m-am intrsistat; ii compatimeam. Asa ca am privit cerul si-am multumit de multe ori in sinea mea Domnului ca m-am facut bine, ca sunt sanatoasa si ca pot sa-mi vad linistita de viata cum vreau, cand vreau si cu cine vreau.
- Elle ! Elle ! Esti tu ?
M-am intors mirata, fara sa-mi dau seama cine m-ar putea striga … Si-atunci am vazut-o pe Olivia alergand ca o nebuna dupa mine. Am zambit, din nou, mai mult inconstient, mi-am desprins degete de a lui Eric si-am fugit si eu catre ea, imbratisand-o. Cred ca mi-a luat aerul si eu pe-al iei, dar a meritat. Nu a venit prea des pe la mine la spital, am rugat-o sa nu o faca. Venea zilnic, dar vizitele erau scurte si lipsite de esenta; ma intreba cum mai sunt, apoi pomenea ceva de Alex si ma reducea la tacere. Atunci se instalau momente destul de stanjenitoare si, eventual, ii spuneam ca ma simt rau si o rugam sa se intoarca a doua zi.
- Eu sunt ! am spus zambind larg.
- Dumnezeule, mi-ai lipsit asa mult … Si la cum te stiu, ma gandeam c-ai sa iesi de acolo trista si nervoasa, nu atat de binedispusa, plimbandu-te prin parc de mana cu Eric si mancand covrigi.
- Da, pai la cum ma stiu si eu, gandeam la fel ca tine, dar ma simt neobisnuit de bine si nu vad de ce nu as profita de starea asta, am spus.
- Ma bucur mult, mai. Eu ma duc ca ma asteapta Andrei, dar ne auzim la telefon, bine ?
Mi-a picat fata. Ea si Andrei ? Adica, vreau sa spun … Il urasc pe tipul ala din tot sufletul meu si credeam ca si ea simte la fel. Sfinte. Am tacut totusi, nu voiam sa-i tai elanul acum, aveam s-o fac mai tarziu.
- Bine mai, clar ne auzim la telefon !
M-am intorc langa Eric si mi-am impleticit iar degetele cu ale lui. Parea pierdut in ganduri si ma gandeam sa-l intreb ce are, dar si-a scuturat capul si am continuat sa ne plimbam si sa vorbim verzi si uscate. La un moment dat, am inceput sa ne prostim, sa ne gadilam si sa radem atat de zgomotos, ca ma gandeam ca lumea o sa ne considere sariti de pe fix, dar, dupa vreo zece minute Eric s-a oprit brusc si-a inceput sa tuseasca. M-am oprit si eu, crezand ca a obosit, dar el a cautat sa se aseze si respire atat de greu, incat ma gandeam c-o sa se intample ceva cu el acolo si atunci. Panicata, m-am asezat pe vine in fata lui si l-am intrebat daca e bine; tusind, a dat din cap da si mi-a facut semn cu mana sa astept. Dar tusea lui parea tot mai pronuntata, iar eu eram tot mai speriata. Poate ca racise, in fond, pentru ce ma speriam asa ? Dupa vreun minut s-a oprit, dar m-a rugat sa mai stam jos o perioada.
- O sa ne oprim direct la farmacie, sa cerem ceva pentru tuse.
M-a privt o clipa nedumerit, apoi a spus:
- Da, cred ca ma paste o raceala.

***

Am citit toata seara Anna Karenina, am stat la calculator si-am mancat cat pentru trei zile – mancarea acasa e de o mie de ori mai buna decat la spital. Am tot vorbit cu mama, despre cum ma mai simt, despre motivul deciziei mele de-a mai duce naibii, la propriu, scoala si tot ce am eu de recuperat. Olivia a venit la mine pe la opt sau noua si-a ramas si peste noapte. A fost genial, toata seara am cantat, am topait, am mancat bazaconii, mi-a spus ultimele “barfe”, iar eu am raspuns la zeci de mesaje, zeci de apeluri de “bine-ai revenit”si toate mi-au prins atat de bine ! Nu ma gandeam c-o sa ma simt ca un nou nascut dupa tot ce-a fost, dar o fac. Mult, mult mai tarziu am decis sa ne uitam la niste filme de groaza, dar in loc sa ne speriem, noi radeam, pentru ca, de fapt, nu prea eram atente la ce se intampla; Olivia se chinuia sa nu-I scape nimic in timp ce-mi tot povestea diverse chestii, iar eu radeam si ironizam tot ce se putea. Nu ma gandeam c-o sa-mi lipseasca vreodata viata, dar uite c-a facut-o. Abia astept sa ma intorc la liceu si sa-mi reiau “activitatile” total neinteresante si, in plus, acum il aveam pe Eric, neh ?
Inainte sa adorm, am luat telefonul in mana si i-am scris lui Eric :

“ Sper ca te simti mai bine, eu ma pun sa dorm. Olivia m-a epuizat. Somn usor, love you.”

Si apoi am incercat sa raman treaza, in asteptarea raspunsului, dar somnul a fost mult mai puternic decat mine si, in maxim zece minute, am adormit.